Mi-aş dori să aparţineţi cu toţii categoriei fericiţilor, care se mângâie de desăvâr­şirea întru Domnul. Dar dacă nu aceasta vă este însă par­tea, fiţi măcar în categoria celor ce se trudesc şi luptă pentru a primi această cea mai înaltă cinstire. Dar nimeni să nu rămână în categoria celor indiferenţi, a celor loviţi de nesimţire şi de orbire, care se lasă sfâşiaţi de patimi în mijlocul nepăsării, al risipirii gândurilor, al grijilor şi a tot felul de pasiuni. Amin.

 “Vântul suflă unde voieşte, şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine nici încotro se duce. Astfel este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3, 8).

Prolog

Sfântul Inochentie (Veniaminov) Mitropolitul Moscovei (m. 1879) este unul dintre cei mai importanţi şi mai renumiţi misionari ai Bisericii noastre, care şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii pământeşti evanghelizării neamurilor idolatre din Orientul Apropiat. Născut în anul 1797, în satul Anziskoie din eparhia Ircuţk, din părinţi săraci şi evlavioşi, la vârsta de cinci ani a rămas orfan de tată. A studiat la Seminarul ecleziastic din Ircuţk (1806- 1818) unde s-a distins prin capacităţile sale intelectuale şi practice de excepţie. În anul 1817, după ce s-a căsătorit, a fost hirotonit diacon, şi în anul 1821 preot. În anul 1823, după o scurtă dar roditoare slujire în Biserica Buna-Vestire din Ircuţk, şi la îndemnul episcopului Mihail, s-a hotărât să se transfere în Alaska şi Aleutes ca misionar. Îndrăzneţ şi bărbătos la suflet, răbdător şi optimist, rezistent şi sârguincios, dar pe deasupra plin de credinţă în Dumnezeu şi iubire faţă de om, a ajuns la Polul îngheţat în 1834, şi a început cu un zel fierbinte activitatea sa misionară timp de 25 de ani, până în anul 1840 ca preot, şi în continuare, după văduvia sa, ca episcop de Kamceatka, Insulele Kurile şi Aleutine. A făcut călătorii neîncetate şi pline de primejdii, însoţite de predicarea Evangheliei, ridicarea de biserici şi alte lăcaşuri filantropice (şcoli, spitale, etc) nelipsind lucrarea sa scriitoricească şi de traducere. Datorită ostenelilor sale, o mulţime de aleutieni, coluscanieni, kurilieni şi alte popoare “care şedeau în întuneric şi în umbra morţii” s-au luminat prin cuvântul dumnezeiesc şi au primit harul Sfântului Botez. În anul 1868, după adormirea vestitului mitropolit Filaret al Moscovei, (1821-1867) Sfântul Inochentie a fost ales urmaş al său, ca să desfăşoare şi în capitala rusă o lucrare pastorală duhovnicească până la adormirea sa sfântă, în Sâmbăta Mare a anului 1879. A fost proclamat sfânt oficial, de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Moscovei, în anul 1977. Printre trudele scriitoriceşti ale marelui ierarh se cuprinde şi mica dar renumita sa lucrare “îndemnuri spre calea împărăţiei cerurilor”.

În paginile următoare se regăseşte a IV-a parte a cărţii care se referă la Duhul Sfânt. Scriitorul sfânt, având ca fundament învăţătura Bisericii noastre, răspunde la 3 întrebări fundamentale: a) Cine este Duhul Sfânt? b) Cine şi când îl dobândeşte? c) Cum putem să-L dobândim şi noi?

SUFLAREA DUHULUI SFÂNT

a) Cine este Duhul Sfânt şi ce dăruieşte omului?

Duhul Sfânt este Dumnezeu, a treia Persoană a Sfintei Treimi, Atotputernic, precum Tatăl şi Fiul. Duhul Sfânt dă viaţă, însufleţeşte şi întăreşte făpturile. Acesta dă viaţă animalelor, minte oamenilor, iar creştinilor viaţă înaltă, duhovnicească. Acesta îl luminează pe om, şi-L ajută să intre în împărăţia cerurilor. Duhul Sfânt se dă fiecăruia dintre noi, nu după vrednicia faptelor noastre bune, ci gratuit, după mila lui Dumnezeu, pentru mântuire. În continuare vom vedea ce dăruieşte omului Duhul Sfânt.

1. Duhul Sfânt, când Se sălăşluieşte înlăuntrul omului, îi dăruieşte credinţă şi iluminare. Fără Acesta, nimeni nu poate să aibă credinţă vie şi adevărată. Fără iluminarea Lui, şi cel mai înţelept şi mai cultivat om este în întregime orb faţă de lucrările lui Dumnezeu şi faţă de zidirea Lui. Dimpotrivă, Duhul Sfânt poate să lumineze lăuntric şi pe cel mai neînvăţat şi simplu om, să-i descopere direct lucrările lui Dumnezeu, şi să-i ofere gustul dulce al împărăţiei Lui. Omul care are înlăuntrul lui pe Duhul Sfânt simte în suflet o lumină neobişnuită, cu desăvârşire necunoscută până atunci.

2. Duhul Sfânt naşte în inima omului iubire adevărată. Aceasta este ca un foc curat, ca un izvor fierbinte care încălzeşte inima. Este o rădăcină care lăstăreşte în inimă şi rodeşte toate faptele bune. Pentru omul care a fost înviat de iubirea adevărată, nimic nu este greu, înfricoşător sau cu neputinţă. Pentru acesta nicio lege nu este grea, nicio poruncă nu este neaplicabilă, toate sunt lesne de îndeplinit. Credinţa şi iubirea pe care le dăruieşte omului Duhul Sfânt sunt arme atât de mari şi de puternice în mâinile lui, încât dacă le are, poate cu uşurinţă, cu bucurie şi pace, să păşească pe calea pe care a păşit Hristos.

3. Duhul Sfânt îi dăruieşte omului puterea să se împotrivească ispitelor lumii. Astfel, acesta foloseşte bunurile pământeşti, dar ca un călător, ca un trecător, fără ca inima sa să se lipească de ele. Dimpotrivă, omul care nu are înlăuntrul lui pe Duhul Sfânt, oricât de învăţat şi de înţelept ar fi, rămâne întotdeauna robul şi slujitorul lumii.

4. Duhul Sfânt îi dăruieşte omului şi înţelepciune. Aceasta o vedem pe larg la Sfinţii Apostoli, care înainte să primească Duhul Sfânt erau oameni neînvăţaţi şi simpli, dar după aceea, rumeni nu putea să stea împotriva înţelepciunii şi puterii cuvântului lor. Duhul Sfânt dăruieşte înţelepciune nu numai cuvintelor omului, dar şi faptelor lui. Astfel, de pildă, cel care-L are înăuntrul lui pe Duhul Sfânt, va găsi întotdeauna timpul şi modul în care să se îngrijească de mântuirea lui, chiar şi în mijlocul tulburării lumii.

5. Duhul Sfânt dăruieşte adevărata bucurie, fericirea inimii, şi pacea netulburată. Omul care nu-L are pe Duhul Sfânt nu va putea niciodată să se bucure cu adevărat, să fie mulţumit, să simtă pacea care îndulceşte sufletul. Este adevărat că din când în când se bucură, dar bucuria lui nu este curată, ci de moment. Din când în când petrece, dar petrecerile lui sunt întotdeauna goale, fără substrat, şi urmate de o mare tulburare. Din când în când este liniştit, dar liniştea lui nu este pace duhovnicească, ci somnolenţa sufletului. Şi vai de cel care nu se osteneşte şi nu vrea să se trezească din această somnolenţă!

6. Duhul Sfânt doreşte şi adevărata smerenie. Chiar şi cel mai cunoscător om nu poate să ştie despre sine ceea ce trebuie, dacă nu-L are pe Duhul Sfânt, pentru că fără ajutorul dumnezeiesc nu poate să vadă adevărata stare a sufletului său. Dacă este cinstit, şi face vreun bine semenilor săi, crede că este drept, sau în comparaţie cu alţii, desăvârşit, şi că nu-i mai trebuie nimic altceva. Duhul Sfânt când locuieşte în noi, ne descoperă toată sărăcia şi neputinţa noastră lăuntrică. Şi printre virtuţi, ne pune înainte toate păcatele noastre, nepăsarea, indiferenţa pentru mântuirea altora, josnicia, chiar şi acolo unde părem mărinimoşi, egoismul se arată acolo unde niciodată nu-l bănuiam. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt ni le arată pe toate aşa cum sunt, în mod real. Şi atunci începem să dobândim adevărata smerenie. Începem să ne pierdem încrederea în puterile şi virtuţile noastre. Atunci începem să ne socotim pe noi înşine mai răi decât ceilalţi oameni, şi umiliţi înaintea Domnului începem să ne pocăim cu sinceritate şi să nădăjduim doar în Acela.

7. În sfârşit, Duhul Sfânt ne învaţă rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu poate să facă rugăciune, cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu ştie cine este Dumnezeu. Cel care Îl are însă pe Duhul, îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar spre Domnul. Un asemenea om, poate prin rugăciune să dobândească toate, să mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor cere L-au primit. Vedeţi că fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt, este cu neputinţă, nu numai să intrăm în Împărăţia cerurilor, dar să facem chiar şi un pas pe calea care duce acolo? De aceea este necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli.

b) Când şi cine dobândeşte Duhul Sfânt?

Iisus Hristos a zis: “Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici unde se duce. Astfel este cu oricine născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Aceste cuvinte înseamnă că putem să auzim prezenţa Duhului în inima noastră, s-o simţim şi s-o pipăim, dar nu putem niciodată să ghicim de dinainte împrejurarea şi ceasul în care ne va vizita. Vedem că Apostolii au primit Duhul Sfânt în momentul în care nici nu se aşteptau. Doar în ziua Rusaliilor le-a fost prevestită venirea Duhului, care s-a întâmplat în ziua rânduită, în locul rânduit. Şi atunci n-au primit Duhul Sfânt ca răsplată pentru reuşitele lor personale, ci în dar, pentru credinţa şi nădejdea lor. Rugăciunea din tot sufletul, căruia i se dedicaseră de la Înălţarea Domnului până la venirea Duhului Sfânt, nu era atât un mijloc ca să primească Duhul, cât o pregătire pentru acest eveniment. Prin urmare, nimeni nu poate să ştie în ce moment şi în ce chip va primi darurile Sfântului Duh, pentru că darurile se dau pe neaşteptate, atunci când vrea, şi celui care vrea Dătătorul darurilor. De aceea, fac o mare greşeală cei care aşteaptă să primească Duhul Sfânt într-un loc concret, şi la o anumită oră. Mai ales cei care născocesc mijloacele proprii pentru dobândirea acestui scop, nu numai că nu primesc Duhul Sfânt, dar îşi iau asupra lor un păcat înfricoşător. Înainte să vorbim despre cum putem să dobândim Duhul Sfânt, trebuie să subliniem că acesta se dă doar celor cu adevărat credincioşi. Şi credinciosul adevărat este cel care mărturiseşte corect Sfânta credinţă ortodoxă, fără niciun adaos, lipsă sau schimbare, aşa cum ne-au lăsat-o Sfinţii Apostoli şi cum ne-au formulat-o şi au garantat-o Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. Orice îndoială sau sofism, pe teme de credinţă, înseamnă neascultare. Şi cel care nu ascultă nu poate niciodată să devină locaş în care să se sălăşluiască Duhul Sfânt. <va urma>

de Sfântul Inochentie al Moscovei

extras din: Glasul Sfintilor Parinti – Editura Egumenita 2008

 Primul lucru: Dimineaţa cînd te scoli, trebuie să te speli pe ochi.

Al doilea: Faci trei închinăciuni zicînd: “Prea Sfîntă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, “Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Al treilea lucru: Rugăciune cît timp poţi: 1 minut, 1 oră.
Al patrulea lucru: Masa, după mîncare rugăciunea de mulţumire.
Al cincilea: La servici sau la scoală sau alte probleme, de la orele 7-15, şi în timpul lucrului, rugăciunea scurtă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul !” cît de des. Cine trece pe lîngă Biserică se închină, iar de ai timp mergi şi faci o rugăciune, aprinzi o lumînare, cînd vii de la servici, la fel.

La orele 16 masa cu rugăciune înainte şi după mîncare, odihnă un ceas sau alt lucru de nu eşti obosit. Pe la orele 22 înainte de culcare, rugăciune: Acatiste, Paraclise şi culcarea.

Duminica dimineaţa la orele 7 rugăciune, la orele 10 la Biserică la Sfînta Liturghie, apoi după ce iei anafora, vii acasă mănînci, te odihnesti puţin, citeşti cărţi religioase, la orele 17 la Vecernie la Biserică la catehizaţie, unde se fac şi cîntări, iar la orele 20 acasă masa, rugăciune, culcare.

Cele 4 posturi se posteste tot anul, Miercurea şi Vinerea, şi Spovedanie şi Impărtăşanie în aceste posturi.

La diverse nevoi omeneşti se fac urmatoarele slujbe: Cea mai puternică slujbă, la orice nevoie omenească, este Sfînta Liturghie, cu scoaterea de părticele din prescura la Proscomidie.

Pentru cei ce sunt certaţi şi nu vor să se împace, se face Acatistul Sfîntului Fanurie cu post.

Pentru căsătorie, necaz, boală, deznădejde se face urmatoarea rînduială:
1. Se spovedeşte din copilărie pînă la zi cel bolnav, după ce a postit timp de 5 zile;
2. Împărtăşanie, de nu este oprit de canoane;
3. Miercuri şi Vineri mîncare odată în zi, de post, după orele 16;
4. 40 de Sfinte Liturghii, cu scoaterea de părticele de la Proscomidie pentru cel în cauză;
5. Citirea Psaltirii timp de 40 de zile;
6. La Miezul nopţii, de 33 de ori “Tatăl nostru”, după fiecare cîte o metanie;
7. Dimineaţa Acatistul Maicii Domnului, iar seara, Paraclisul Maicii Domnului;
8. Rugăciunea continuă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !”;
9. Taina Sfîntului Maslu cu 3 sau 7 Preoţi.
Rînduiala acesta se face timp de 40 de zile, atît de cel în cauză, cît şi de cei din casă şi toate neamurile, dînd milostenie la săraci după putere.

Pentru Bolnavi psihici şi alte boli greu de vindecat se face aşa:
1. 5 zile de post, Spovedanie generală, Sfînta Împărtăşanie;
2. Miercuri şi Vineri, mîncare odată în zi, după orele 16;
3. Acatistul ACOPERĂMÎINTUL MAICII DOMNULUI timp de 40 de zile, căci spune în el: “Bucură-Te Ceea ce iei în atotputernicile Tale mîini pe cei părăsiţi de doctori !”
4. Rugăciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluişete-mă pe mine, păcătosul !” o zice atît bolnavul, cît şi cei ce-l ajută, de nu poate bolnavul, fac pentru el rînduiala cei sănătoşi.
5. De 7 ori rînduiala Sfîntului Maslu;
6. Milostenie la săraci, după putere.

Pentru cei pătimaşi: beţie, curvie, ucidere şi alte patimi, nu-i pomenim la Sfînta Liturghie, dar facem Psaltirea, care-i ajută să scape din aceste păcate.

Pentru MORŢI: din ziua morţii trebuie puşi la Liturghie timp de 40 de zile, este vremea cînd sufletul merge prin Rai şi prin Iad, iar a 40-a zi se duce la Tronul lui Hristos, la Judecata Particulară. Liturghiile îi ajută foarte mult, 40 Liturghii  = 1 Sărindar. PARASTASELE îi ajută mult, la 3 zile, la 40 de zile, la 6 luni, la 1 an şi aşa mai departe şi MILOSTENIA din cea avut mortul îi ajută foarte mult, s-o facă şi din ceea ce au cei ai casei.

Ce rugăciuni vom face în fiecare zi ?
Rugăciunile dimineţii şi ale serii în primul rînd. Apoi, în fiecare dimineaţă se zice unul din Acatistele Maicii Domnului, zilnic, seara vom face Paraclisul Maicii Domnului. Cele mai lungi mîini sunt cele ce ajung pînă la cer – RUGĂCIUNEA;

Luni: Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Canon către Îngerul păzitor, Canon de rugăciune către Puterile Cereşti.
Marţi: Acatistul Sfîntului Ioan Botezătorul şi al Sfîntului Antonie cel Mare.
Miercuri: Acatist către Maica Domnului unul din cele 3.
Joi: Acatistul Sfîntului Apostol Petru şi Pavel şi al Sfîntului Nicolae.
Vineri: Acatistul Sfintei Cruci.
Sîmbătă: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos
Duminică: Acatistul Sfintei Treimi.

În fiecare zi se ţine această rînduială, iar de va cădea în acea zi şi un sfînt ce are Acatistul său, se face pe lînga Acatistul zilei şi Acatistul sfîntului zilei.

De la Sfintele Paşti pînă la Înălţarea Domnului se face Acatistul Sfintei Învieri zilnic, pe lîngă Acatistele zilelor respective. De la Înălţare la Rusalii se face zilnic Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. În postul Adormirii se face zilnic Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi la fel în fiecare post, al cărui sfînt este postul, al aceluia se face zilnic Acatistul. Creştinii, de nu vor ţinea cele 4 posturi de peste an şi Miercurile şi Vinerile, nu sunt creştini. De nu ţinem acest post Apostolic, alt post este zadarnic. Miercurile şi Vinerile de peste an sunt zile de post, cine poate mănîncă numai odată pe zi, cine vrea, fără ulei, cei bolnavi mănîncă de 3 ori pe zi de post. Lunea se ţine post pentru sănătate şi pentru Îngerul păzitor.

Postul RĂSTIGNIRII, ţine din Joia cea mare pînă în ziua de Paşti, cînd nu se mănîncă nimic, iar în ziua de Paşti te Spovedeşti şi Împărtăşeşti. Prima săptămînă din Postul Paştilor, Luni şi Marţi nu se mănîncă nimic, iar Miercuri Spovedanie şi Impartasanie, la fel şi în Săptămîna Patimilor. Sînt călugări ce nu mănîncă nimic de la Florii la Paşti. Pentru bolnavi gravi se ţine Postul lui Hristos de 10 zile, de la Înălţare la Rusalii. Orice post se începe cu Spovedanie şi Împărtăşanie şi se termină tot cu aceasta. Nu se posteşte Marţea şi Sîmbăta, numai în cele 4 posturi. Cine ţine alte posturi şi nu le ţine pe acestea rînduite de Sfinţii Apostoli şi biserică posteste în zadar.

de Arhimandrit CLEOPA ILIE

 O intreaga viata poate nu facem altceva decat sa invatam ce este iertarea. Pana si Dumnezeu, Cel Bun si Milostiv, invata si El sa ierte. De ce spun acest lucru, care poate sa provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune ca El, Dumnezeu fiind, nu are cum sa nu ierte. Dar tin sa spun ca nu e drept sa uitam ca omul a aparut numai fiindca Dumnezeu a vrut ca el sa apara. Iar perfectiunea iubirii din sanul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu e alterata, nu este nevoie de iertare. Caci Iubirea iarta doar ceea ce nu este Iubire. Iarta tot ceea ce nu tine de sine, tot ceea ce a iesit de la sine.

Iertarea, nevoia ei, a aparut odata cu omul. Fiinta aceasta, creata din pamant si purtatoare de suflare divina, nu poate exista fara iertare. insasi numele omului este "iertare"...

De la prima lui cadere si pana la ultima lui suflare, acesta este cuvantul de care atarna viata, dar mai ales vesnicia lui. Si tot pe el, pe om, spuneam ca invata omul sa-l ierte. Fara om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru ca exista omul, El este Iubire si iertare.

A iertat Dumnezeu atunci cand omul a ales pentru prima oara sa nu-L mai iubeasca. Si de atunci totul se rezuma la acest tainic si desavarsit act al iertarii. Adica al iubirii neconditionate.

Omul L-a obligat pe Creatorul sau sa-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca sa se intoarca in nefiinta din care a fost chemat la viata. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire fara margini, a descoperit si iertarea. A primit-o, a acceptat-o si a daruit-o omului pentru vesnicie. Doar pentru ca acesta sa mai poata trai.

Nu are rost sa ne inchipuim lumea fara iertarea divina. Atunci cand S-a hotarat sa il creeze pe om, Domnul a stiut ca, oarecum, trebuia sa adauge ceva si pentru Sine. De ce? Pentru ca El stia ca aceasta creatura a mainilor Lui va gresi. Stia ca va parasi Iubirea Lui si ca va cadea. Dar l-a iubit si asa. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Sa si care, prin pacat, se indrepta cu pasi repezi spre haul neantului. Nu l-a creat pentru a-l tine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa si nu l-a obligat sa stea in bratele Iubirii Sale. L-a creat si l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca sa fie al Lui, dar nu ca sa-l posede ca pe un obiect.

Si acest joc divin al iubirii are si alte valente! Dumnezeu a creat pe omul care avea sa-L puna pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire aceasta fiinta, desi stia ca-L va condamna la Cruce. Caci, la urma urmelor, Crucea nu e un accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea si vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru ca Sfanta Treime a privit Crucea atunci cand a zidit pe om! Si, luand cu mainile Sale tarana din tarana, a facut omului mainile care vor pironi pe Hristos pe Cruce. Si facandu-i gura, a stiut ca doar asa va putea omul sa strige "Rastigneste-L!"

Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers pana la capat cu actul crearii omului. Nu zic ca s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar ca Iubirea invata cu rabdare sa ierte. Nu ne cere nimic in schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era absoluta si desavarsita intre Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine sa lipseasca inca o vesnicie de acum incolo. Dar Dumnezeu a vrut alaturi o fiinta care sa iubeasca cu Iubirea Sa. A vrut sa mai existe cineva aproape ca si El! Sa simta ceea ce simte El. Sa iubeasca asa cum iubeste El. Sa imbratiseze bucuria deplina asa cum si El o imbratiseaza...

Si ar mai fi ceva... sa ierte asa cum doar El stie a ierta! Iertarea a aparut doar pentru ca omul ar fi murit fara ea. Dumnezeu Se ofera si in acest caz. Da absolut tot. Dar, din nou, nu atenteaza la libertatea omului. Caci acesta se usuca sufleteste, se intuneca si abia mai traieste fara aceasta iertare. Dar, in prea multe cazuri, omul nu cauta iertarea. Nu mai simte nevoia ei.

Iar Dumnezeu nu are ce face. Vointa si puterea divina se opresc acolo unde incepe libertatea umana. Aici doar omul singur este stapan absolut. El porunceste si Dumnezeu respecta. Cu sfintenie si pentru vesnicie. Caci El nu poate si nici nu are pentru ce sa-Si ceara iertare. El doar iubeste. Deplin si neconditionat. Iar Iubirea niciodata nu are nevoie de iertare. Caci nu greseste. Nu cade si nici nu raneste. Doar se daruieste in mod plapand, suav si tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu greseste. Ea este Adevarul care nu poate sa cada. Ea este Viata, iar Viata este Dumnezeu. Numai Iubire...

Dumnezeu nu ne ofera iertarea Sa precum un despot ascuns in ceruri de nepatruns. Nu ne-a privit niciodata de Sus, de la distanta. Ci inca din prima clipa S-a uitat in ochii nostri. A suflat duh de viata in noi si/ de atunci incoace, El rasufla langa noi. O clipa de ne-ar fi parasit, ne-ar fi inghitit neantul. Ne tine in mana Sa dreapta, chiar daca aceasta mana a Sa, din cauza aceleiasi libertati a omului, este condamnata sa se intinda pana in iad... Tot ca sa tina pe omul care a ales sa nu fie iertat. Nu ca nu ar vrea Dumnezeu, ci pentru ca el nu a vrut ca Dumnezeu sa vrea! Omul hotaraste voia Domnului!

Omul vrea sau nu vrea sa iubeasca si sa fie iubit, sa ierte si sa fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reprosa cuiva. Nici macar omului... il respecta si Se respecta. Este riscul ranirii unei Iubiri care, dupa cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Si este riscul deja implinit ca Iubirea sa ajunga in iad.

De ce? Pentru ca omul a dus-o acolo. A tarat-o dupa sine cu lanturile libertatii sale prost intelese.

Caci Dumnezeu S-a pogorat printre oameni. S-a facut Om. Hristos insusi a venit sa caute pe om. Sa-i arate in inima sa locul in care se afla iertarea. Dorinta de a fi iertat. Sa-i arate tocmai ce inseamna sa fii om. Vine sa respecte vointa omului pana la capat, dar sa-i arate din nou si ceea ce vrea Dumnezeu. Sa-i reaminteasca existenta Iubirii. Sa-l invite la libertatea cea adevarata. La propria libertate! S-a coborat ca sa-l ridice...

Dumnezeu S-a facut Om ca omul sa devina dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare. inapoi era iadul, cu toata ura lui. Iar in inima omului se cadea sa fie din nou raiul iertarii si al Iubirii.

"Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri..." Dumnezeu asculta de om. il urmeaza. Iarta dupa cum el iarta. Caci a coborat printre noi si a ramas extrem de singur. El si Crucea pe care a vazut-o in ochii primului om creat. Si atunci a cautat ca macar oamenii, in toata durerea si uitarea lor, sa se apropie unii de altii. Sa se ierte reciproc. Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a indraznit sa ceara pentru omul cel de langa om. Caci pe el il vad. Pentru cel de alaturi nu e nevoie de ochii sufletului. Il ating si ma atinge. il vad si ma vede.

Dar, dincolo de toate, il intristez si, inevitabil, ma intristeaza! ii gresesc si imi greseste. Hristos nu este un idealist. Nu Se hraneste cu vise imposibile. Stie ca omul este supus greselii. Ca ranirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a mintit si nu ne-a mintit. Nici nu a spus: "Si ne iarta greselile noastre precum si Hristos ne iarta pe noi..." Nu ar fi drept! Ci a lasat absolut totul in mainile noastre! Sunt iertat daca iert. Dumnezeu ma iarta daca eu il iert pe celalalt. Altfel nici ca se poate!

Cel ce a stat pe nedrept pe Sfanta Cruce nu cere nimic in schimb. Nu vrea multumiri. Nu cerseste cuvinte de lauda. Nu face din acestea o conditie a fericirii si a mantuirii noastre! Se gandeste doar la noi. Se lasa pe Sine la discretia noastra. Se retrage cu multa smerenie. Lasa mantuirea celuilalt in mainile mele! Si a mea in mainile celuilalt! Iar El va face dupa cum hotaram noi. Nu ne cere sa murim pe Crucea Lui. Dar ne cere sa omoram egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere sa nu ne comportam ca si cei ce L-au rastignit pe Cruce. Nu ne cere sa patimim pana la sange. Dar ne cere sa iertam din toata inima. Si, din pacate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu...

Nici nu a zis: "Iubiti-Ma asa cum si Eu v-am iubit pe voi!"... Iubirea nu bruscheaza. Nu ne cere si nu ne obliga. Ci spune doar atat: "Sa va iubiti unii pe altii asa cum Eu v-am iubit pe voi!" Ne-a aratat cum se iubeste. Ne-a invatat ca Tatal atat de mult ne-a iubit, incat pe Fiul Sau L-a dat Crucii, L-a dat patimilor si mortii. Si atat! Apoi Se retrage smerit undeva, in umbra noastra, inapoia inimilor noastre. Si nici nu a lasat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Si nu a pus multe conditii mantuirii noastre. Ci numai una: a iertarii reciproce. O porunca ca o rugaminte, ca o dorinta nascuta din prea multa iubire. Si o conditie ca un indemn parintesc, ca o mangaiere suava peste mult prea impietritele noastre inimi.

Spun unii sfinti ca Hristos ne iubeste nu doar cu o iubire enorma. Nu se multumesc cu acest termen. Si spun ca ne doreste cu o iubire nebuna! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeteste absolut nimic pentru a castiga atentia si increderea celui iubit. Caruia i-a daruit cosmosul intreg cu toata splendoarea lui, incepand de la cel mai mic gandacel si pana la imensele galaxii ce ne inconjoara. Dar vazand indiferenta si nerecunostinta omului, S-a asezat de buna voie pe Cruce si a ramas acolo in, chip tainic, cu bratele larg deschise pana la sfarsitul veacurilor. Asteptand, implorand si dorind cu o nebuna dragoste pe om, inima lui, daruirea lui.

Iar pe Crucea aceasta a spus Hristos: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" A inteles, intr-un final, ca iertarea dintre oameni este probabil cea mai grea indatorire pe care le-a lasat-o. El nu a vrut sa fie asa. Parca nici nu a stiut ca fiinta aceasta creata de El nu va ierta exact dupa chipul si asemanarea Celui ce a iertat pe om chiar si inainte ca acesta sa-I greseasca. De aceea nici nu ne-a impovarat cu multe porunci...

Doar una si este prea destul omului: sa ierte orice si oricat din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici macar pe Hristos! Desi, paradoxal, El nici macar nu-i gresise cu nimic. insa omul, din reaua lui obisnuinta, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a ramas decat sa-I ceara Tatalui sa-l ierte. Oricum. Dincolo de acea conditie ce aducea iertarea peste oameni doar daca ne iertam reciproc. Nu vrea sa moara inainte de a aduce peste oameni stergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit sa ne dea viata. Dar si de vina de a nu primi Iubirea si iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multa suferinta...

Atunci cand nu iubesti, intr-adevar nu stii ce faci. Nu intelegi rostul propriei existente si nu realizezi consecintele faptelor tale. Nu faci decat sa-ti ignori propriul suflet si sa anulezi legatura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu si cu aproapele.

Daca omul ar fi vrut sa-si ceara iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul diferita. Adam si Eva n-ar fi pierdut raiul, caci Dumnezeu era dispus sa ierte orice si oricat. Nu mancarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul ca n-au cerut iertarea Domnului! Si nici macar reciproc nu s-au iertat, ci s-au invinuit unul pe altul si amandoi pe diavol. Iar pe langa toate, Adam L-a invinuit si pe Dumnezeu! Un simplu: "Iarta-ne!" ar fi adus istoria la momentul anterior caderii. Dar aceasta divina formula a lipsit... Si aceasta lipsa L-a condamnat pe Hristos la Cruce. Caci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi intrupat. Dar suferinta Crucii numai omul a hotarat-o. Daca ar fi cerut iertarea divina, Hristos n-ar fi fost obligat sa patimeasca. Ar fi venit doar sa ne iubeasca deplin, sa ne desavarseasca in iubirea Sa. Dar asa, a patimit tocmai pentru ranile provocate fiintei noastre de moartea nascuta din neiertare...

Insa omul a cazut. A murit. A ajuns in iadul in care nu mai exista iubire. In starea in care nu mai stie sa-si ceara iertare. Sufletul se impietrise in starea initiala, a lui Adam celui cazut. Asa se face ca Hristos Se pogoara la iad pentru a-i darui omului din nou iertarea. A iertat pe om fara ca acesta sa fi cerut si l-a chemat la iertare.

Si pentru toate, repet, a pus o conditie simpla, la indemana oricui: sa ierte pe cel de langa el. Lui sa-i ceara ceea ce lui Dumnezeu ar trebui sa-I ceara... A iubi inseamna a ierta. Nu are rost sa ne amagim ca altfel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt in stare sa ierte absolut orice, mai putin o singura iertare... insa cel ce iarta cu masura, acela se minte pe sine insusi. Caci nu va fi iertat cu nicio masura. Si poate ca va reusi sa minta pe cei din jurul sau. Dar nu si pe Hristos! Cel ce a daruit tot nu accepta jumatati de masura. Macar in singura porunca pe care ne-a lasat-o!

Accepta sa nu stim a ne darui absolut tot ce avem celor ce nu au. Accepta sa ne fie greu a-L marturisi in orice clipa a existentei noastre. ingaduie sa ne mai eschivam de la datoria de a-I darui fiecare gand si fiecare fapta ce ne caracterizeaza. Mai trece cu vederea faptul ca postim de forma si ca mergem la Liturghie doar dupa ce ne-am luptat cu propria necredinta. Dar neiertarea tuturor, fara conditie si fara zabava, aceasta n-o intelege si n-o poate accepta. Caci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire!

Dostoievski aminteste cazul unui nobil rus care facea oricand apologia iubirii si a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea pana la sublim omenirea in intregul ei. Cel putin asa credea! Se contopea cu ea si, macar verbal, se uita pe sine insusi in aceasta ideala iubire. Dar nu putea privi in ochi pe cel de langa el! Iubea omul in general, dar ura omul in sine. Si ce este inima celui ce iubeste o idee, dar uraste sau doar nu accepta fie si macar o singura persoana?

A ierta inseamna a iubi. Caci nu poti iubi fara sa ierti. Iubirea aproapelui merge pana la uitarea sinelui. Merge pana la inima lui. Pana la a fi o singura inima. Si acolo unde doua sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi si se vor simti bataile inimii lui Hristos...

Intrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nu a dat niciun nume. Nici macar pe Sine nu S-a numit, desi asa ar fi fost normal. Pilda Samari-neanului milostiv nu ne lamureste complet. Ne lasa fericirea de a da noi nume celui cazut printre talhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastra. Un singur Nume conteaza si doar o singura fapta: Numele lui Hristos si iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El si iertarea ce vine de la aproapele. Caci cel cazut intre talhari se va mantui si ne va mantui doar pentru ca cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Asa el ii va ierta pe talhari si va cobori peste noi iertarea lui Hristos doar pentru ca noi am iubit si am cautat sa fim iubiti.

Iertarea ne invata sa iubim. Si sa fim iubiti de Hristos. O invatam cu rabdare si cu multa suferinta. Rupem din noi. Sfasiem acea parte din eu-ul propriu care refuza sa ierte si sa uite. Caci nu vom putea iubi pe Hristos daca exista in aceasta lume fie si un singur om pe care nu l-am iertat exact ca si pe noi insine. Hristos nu uraste absolut pe nimeni. Nici pe Turca-nu! Nici macar pe diavol. Iar in iad vor merge nu cei ce n-au fost iertati de catre Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Hristos Cel din inima aproapelui.

Nu exista tinere de minte a raului la Hristos. El nu-Si aminteste raul, asa cum nici soarele nu are umbra. Doar omul, atunci cand va fi in fata Lui, isi va aminti de raul din sine insusi. Si singur se va condamna la iad. La suferinta. Si atunci va fi uitat ca exista cuvantul "iertare". Va lipsi din inima lui acest cuvant. Iar aceasta ii va provoca multa durere, dar nu va sti de ce...

Este timpul sa invatam iertarea. Cu rabdare si cu credinta. Totul e in mainile lui Hristos. Este timpul sa ne apropiem de El si de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Si mult prea banal. Mult prea insignifiant...

 Adu-Ti aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, de mila si de indurarile Tale cele din veac, pentru care Te-ai intrupat si de voie ai rabdat rastignire si moarte, ai inviat din morti, Te-ai inaltat la cer si ai sezut de-a dreapta lui Dumnezeu si Tatal, pentru mantuirea tuturor celor ce cred drept in Tine.

Cauta spre smerenia si rugaciunea tuturor celor ce cu toata inima Te cauta pe Tine. Pleaca-Ti urechea si auzi smerita mea rugaciune, a nevrednicului robului Tau,intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care o aduc Tie pentru poporul Tau.

Mai intai, adu-Ti aminte de soborniceasca si apostoleasca Ta Biserica, pe care ai castigat-o cu scump sangele Tau intemeiaz-o, intareste-o, lateste-o, inmulteste-o, impac-o si o pazeste nebiruita de portile iadului in veci, iar intaratarile ce se pornesc asupra ei le potoleste.

Stinge navala paganilor, pornirile ereticilor degrab le sfarama, le dezradacineaza si intru nimic le intoarce, cu puterea Sfantului Tau Duh

 "Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni; Dumnezeul părin­ţilor noştri a înviat pe Iisus, pe care voi l-aţi omorât, spânzurându-L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu L-a înălţat Stă­pânitor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţă şi ier­tarea păcatelor; şi-I suntem martori întru aceasta noi şi Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat celor ce îl ascul­tă". (Faptele Apostolilor. 5, 29-32)

 "Dorind sa-l contrazica, un necredincios ii spuse unui crestin:
- Voi, crestinii, spuneti ca Dumnezeu este oriunde. Daca este asa, de ce te mai duci la Biserica, sa asculti predicile, cand oricum Il vedem peste tot.
- Asa este, pe Dumnezeu, cei cu credinta Il vad peste tot si prin toate. Insa, priveste! Chiar daca aerul este incarcat pretutindeni cu vapori de apa, acestia nu-ti astampara setea si, de aceea, mergi la fantana. La fel si noi, crestinii, mergem la Biserica asa cum tu mergi la fantana. Tu iti astamperi setea trupului cu apa proaspata si rece a fantanii, noi ne astamparam setea sufletului cu apa datatoare de viata vesnica: Cuvantul lui Dumnezeu."

 Un călugăr a fost nevoit a merge într-o bună zi într-un oraş mare, însoţit fiind de o rudenie a sa. În mijlocul vacarmului citadin monahul a pretins că a auzit un greiere, dar tovarăşul său de drum nu l-a crezut. Trecând strada şi căutând atent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale. 
- Trebuie că ai un auz supraomenesc! 
- Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele. 
- Nu se poate! Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot! 
- Depinde de ceea ce este important pentru tine. Să facem o demonstraţie. 
Monahul a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor şi-au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor. 
- Înţelegi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni... 

Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce este urât şi rău. În felul acesta se induce frica şi astfel devenim temători şi neputincioşi! După care spunem: „e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură şi urată, în care nu mai poţi avea încredere în nimeni şi nimic...” 

Iar între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg... iar noi nu le auzim...

 Ce este Biserica si cine a întemeiat-o?

Biserica este asezământul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea si învierea Să, si apoi desăvârsit prin pogorârea Duhului Sfânt si prin propovăduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor - martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care mărturisesc aceeasi dreaptă credintă în Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt si care ascultă de slujitorii sfintiti rânduiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Cu ce scop a întemeiat Hristos Biserica Sa?

Iată cu ce scop a întemeiat Mântuitorul Hristos Sfânta Biserica:

• Să mărturisească si să apere dreapta credinta pe pământ, pe care  a descoperit-o Dumnezeu în Sfânta Scriptura si prin Sfânta Traditie;

• Să adune si să unească sub acoperământul ei, ca o mama, toate neamurile care cred în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu;

• Să învete, să conducă si să sfinteasca lumea prin Sfânta Evanghelie si harul Duhului Sfânt dat Apostolilor si păstorilor Bisericii rânduiti de ei;

• Să mentină pe pământ până la sfârsitul veacurilor Sfânta Liturghie si toate sfintele slujbe de laudă, de multumire si de cerere, spre slava Preasfintei Treimi;

• Să mântuiască toata lumea prin dreapta credintă în Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, pe care îl primim la Biserică prin Sfintele Taine si prin lucrarea faptelor bune.

Ce trebuie să mai stim despre Sfânta Biserica?

Sfântul Apostol Pavel ne învată că Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica întemeiată de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc, Biserica este numită "mireasa lui Hristos" (II Corinteni 11, 2), "stâlpul si temelia adevărului" (I Timotei 3, 15) sau "trupul tainic al Domnului". Sfintii Părinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne învată că mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cântarea Cântărilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singură mireasă, asa si Hristos are un singur trup si o singură mireasă - Biserica - numita si "mama noastră cea de obste", care ne-a născut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: "Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată". Deci, chiar daca oamenii stăpâniti de mândrie si de neascultare, s-au dezbinat între ei si s-au depărtat mai mult sau mai putin de adevărata Biserică întemeiată de Hristos si de Sfintii Apostoli, formând mai multe "biserici", confesiuni, culte si grupări crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie să credem că Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica întemeiată de Hristos este dumnezeiască, este una, căci unul este si Hristos întemeietorul ei, si este vesnică. "Este un trup si un Duh", o Evanghelie si o Biserică; "un Domn si o credintă, un Botez, un Dumnezeu si Tatăl tuturor, care este peste toate si prin toate si întru toti" (Efeseni 4, 4-6)

Este mântuire în afara Bisericii?

Nu. În afara Bisericii întemeiate de Hristos nu este mântuire, pentru că nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevărul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adică episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevăzut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sânul Bisericii si s-au lepădat de Tainele ei, de păstorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorăsc din Biserica, aceia s-au lepădat de harul mântuirii, căci au iesit din corabia Bisericii si din staulul oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sânul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: "Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, căci la cârma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii.

De ce credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neîncetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodată, fiind "stâlpul si temelia adevărului" (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, căci numai în ea ne putem boteza, pocăi si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, păstrează toate darurile mântuirii.

 Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

  Isus Hristos trait autentic si asumarea crucii Sale,nu sint usoare.Este normal vie duhoniceasca aumanului purificat,eliberareade vicii,de angosasa si de trufia-i disimulata.Atata vreme cit umanul nu se poate transfigura, depasise pe sine si se acceada in taina indumnezeirii lui insemna ca prezenta chipului evanghekic al lui Isus Hristos nu se face eficent sacramental in viata Bisericii nostre,bolind intr-o suferinta a unei tristeti nemantuitoare.Neputinta oamenilor de a-l intelege pe Hristos si a porni cu Hristos pe un drum duhovnicesc asumate,tine de schimbarea nostra fundamentala in relatia cu Dumnezeu,caci numai Dumnezeu ne inbraca in deprinderea morala a infaptuiri iubitoare de intelepciune prin virtuti si in contemplarea cunoscatoare fara greseala in Duh.

 http://birsanliviu.blogspot.com/