Credință și Știință - Tainele creației

Din cauza cantităților enorme de informații care ne invadează viața, în ultimii ani am auzit tot felul de întâmplări, unele mai spectaculoase ca altele. La asta se adaugă și filmele pe care le-am vizionat, care au adus și ele un plus în registrul infinitelor combinații de întâmplări în care se pot afla oamenii.

Nu mai sunt așa de naiv ca acum zece ani, când credeam multe din lucrurile pe care le auzeam sau le vedeam. Astăzi știu că aparențele înșeală mult și nu mai poți fi sigur de nimic, și din acest motiv e mult mai bine să nu judeci, pentru că e posibil să judeci greșit, neavând destule informații. Astfel, dacă aud discursul frumos al unui politician mă gândesc că e foarte posibil să cuprindă multe minciuni și înflorituri, iar el ca om să fie total altfel decât lasă de înțeles din cuvinte. Dacă văd pe stradă o fată îmbracată vulgar, prima tendință ar fi s-o judec și s-o acuz în mintea mea, dar e foarte probabil ca în neștiința ei să se îmbrace așa doar ca să imite și defapt să aibă un suflet cu multe calități. Dacă aud că o persoană este înjurată și judecată de alții din diferite motive, e foarte posibil ca acuzele să fie nefondate și acuzatorii să urmărească interese meschine.

Ce vreau să vă spun este că experiența mi-a arătat că lucrurile pot sta total diferit de cum le percepem la prima vedere. Am considerat la un moment dat un om ca având viață sfântă, ca să aflu mai târziu că lucrurile erau radical diferite, doar cuvintele fiindu-i frumoase.

La toată experiența mea au contribuit și poveștile din filme care ilustrează de multe ori răsturnări de situații și dezvăluiri ale caracterelor reale ale oamenilor care te înspăimântă.

Ca să concluzionez părerea mea despre lume acum e următoare: totul e posibil, oamenii fac orice pentru bani, putere și faimă. Istoria ne-a dovedit tuturor că omul e tare îndărătnic și poate face mult rău, dar și mult bine. Ce vreau să subliniez este că unii oamenii fac foarte mult rău și persistă în această stare, iar din cauza lor mare necaz se întâmplă în lume. Dacă n-ar fi Dumnezeu care să guverneze această lume, de mult ne-am fi omorât unii pe alții.

Cu bucurie am observat că Dumnezeu a creat omul punând în ființa lui frâne spre păcat și anumite mecanisme psihologice care ne limitează în a înainta spre rău. Ma jos voi enumera câteva, ele fiind cu siguranță mult mai multe:

1. Fiecare om își iubește propriul trup. Dacă n-ar fi așa atunci s-ar găsi mulți să se arunce în pericole și să-și vatăme trupul, și prin acțiunile lor ar aduce multă suferință celor din jur. De exemplu: un vitezoman care nu se teme de leziunile ce i le-ar putea cauza un accident ar conduce și mai agresiv și ar putea pune în pericol viața multora. Un exemplu real în acest sens îl reprezintă așa numiții kamikaze care își dau chiar viața pentru un anumit țel (spre exemplu, piloții japonezi din al doilea război mondial, care, dacă rămâneau fără combustibil în timpul luptei, sau erau grav avariați, se prăbușeau intenționat cu avionul într-un obiect important al adversarilor).

2. Corpul uman impune limitări în privința mâncărurilor, a băuturii și a plăcerilor sexuale. Un desfrânat, nesătul de pofta păcatului, ar face sex de zeci de ori la rând dacă trupul lui i-ar permite, dar epuizarea și starea psihică după fiecare act sexual îl vlăguiește și-i stinge pofta prin suferință. Un lacom nu poatea mânca oricât pentru că la un moment dat are o senzație de mare sațietate peste care, dacă va trece,  se va simți rău. La fel și un alcoolic, nu poate bea mai mult decât limitele trupului, pentru că altfel ar muri, și de aceea trupul ”se răzbună” pe abuzatorul său prin stări de greață, de vomă, sau de rău.

3. Toți ne temem de moarte. Dacă omul nu și-ar iubi viața sau ar ști sigur ce-l așteaptă după moarte, atunci nu știu câți ar mai vrea să îndure suferințele sau necazurile vieții. La fel, dacă nu ne-am teme de moarte atunci ne-am trezi că ne expunem la pericole foarte mari și am trăi mai puțin. Lipsa fricii de moarte s-ar transpune într-o creștere a violenței oamenilor, unii față de alții.

4. Omului îi place să stea în comuniune. Dorința de a trăi în comuniune cu celelalte persoane ne ferește de sentimentele egoiste duse la extrem și ne obligă să ne comportăm în așa fel încât să fim acceptați într-un anumit grup. Tot acest sentiment sădit în noi de Dumnezeu ne obligă să ne conformăm cu regulile impuse de conviețuirea în acel grup (familie, școală, servici, oraș, țară, etc.). Dacă ne-ar fi plăcut să trăim în singurătate atunci ne-am fi evitat unii pe alții și ne-am fi dezvoltat această tendință de autosuficiență, izolându-ne și încercând să fim cât mai independenți.

5. Nu știm ce gândesc ceilalți, ci doar intuim asta din faptele și cuvintele lor. Dacă am ști ce gândesc într-adevăr cei din jurul nostru atunci n-ar mai exista iertare, îngăduință, toleranță, ci doar acuze foarte dure, condamnări și pedepse. Când intrăm în contact cu o persoană străină, în relațiile din societate, îi acordăm încredere și ne așteptăm la un comportament de bună credință, până la proba contrarie. Dacă am ști dinainte ce gândesc oamenii răi, atunci ne-am feri pe cât se poate de ei, izolându-i ușor-ușor și împingându-i la marginea societății. Dar voia lui Dumnezeu este ca oamenii cu viață curată să trăiască amestecat alături de cei răi pentru ca să se molipsească unii de la alții: cei răi să se pocăiască și să facă binele, iar cei buni să fie căliți și întăriți și mai mult în virtutea lor.

6. Toți așteptăm să fim iubiți și vrem să împărtășim iubire. Chiar și cei mai vicleni oameni de pe pământ au nevoie de iubire, de mângâieri, de afecțiunea sinceră a celor din jur. Acest lucru îi face mai vulnerabili în răutatea lor. Dacă n-ar fi așa, atunci egoismul lor n-ar avea margini și ar înainte spre rău mult mai rapid. Dacă n-ar fi așa atunci comploturile dintre cei răi s-ar constitui în grupuri foarte puternice în societate, distrugând viețile celor din jur. Iubind și ei și așteptând iubire sunt nevoiți adesea să-și schimbe planurile... și uneori chiar viața.

7. Toți ne iubim copiii și le vrem tot binele din lume. Ce paradox! Toți ne iubim copiii, dar prin păcatele noastre le distrugem lumea în care ei vor trăi mâine. Vrem să le facem un viitor mai bun, dar încercând să ”călcăm peste cadavre” pentru a le oferi totul ajungem să le fim exemplu greșit și să-i împingem și mai tare în suferință. Dacă nu și-ar iubi copiii, atunci politicienii ar fura și mai mult, ar minți și mai aprig, ar fi și mai vicleni, ar da în gât și mai tare și după putere. Copiii sunt oglinda părinților, iar când îți vezi păcatele întrupate în propriul tău copil ajungi să-ți dai seama cât de grav îți afectează păcatele viața. Dacă nu ne-am iubi copiii nu i-am mai naște și dacă nu i-am mai naște n-am mai avea pentru ce trăi cu adevărat, ei fiind una dintre cele mai mari bucurii ale lumii.

8. Toți vrem dreptate. Dacă n-ar fi așa, n-am mai fi așa de porniți în a afla mereu adevărul în tot ce se întâmplă în jur. Dacă toți ne-am complace în minciună atunci răul din noi ar duce răul la cote distructive pentru întreaga umanitate.

9. Toți însetăm după cunoaștere. Setea de a afla mereu mai mult și mai mult e motorul care face lumea să se-nvârtă și sufletele oamenilor să tindă la Dumnezeu. Dacă ne-am complace cu ce avem și cu ce facem atunci n-ar mai exista inițiativă, proiecte, dezvoltare economică, tehnologică, morală, etc., ne-ar fi deajuns să bem și să mâncăm.

10. Avem milă unii față de alții. Dacă n-ar exista acest sentiment atât de frumos, atunci cruzimea ar fi o constantă a vieților noastre. Chiar și cei care nu iubesc în general, au măcar un strop de milă. Mila e un început al iertării, al împăcării, al iubirii în final. Fără milă n-ar exista milostenie și fără milostenie ne-am pietrifica sufletele până la nesimțire.

11. Nu suntem toți la fel. Și asta este excepțional! Dacă am fi la fel sau foarte asemănători atunci ori am tinde toți spre bine, ori toți spre rău. Fiind deosebiți unii de alții, cu calități diferite, cu educație și moștenire genetică aparte, ne formăm păreri diferite despre lume și scopul omului pe pământ. Din acest motiv omenirea se află adesea în echilibru, existând grupuri de oameni cu tot felul de concepții care reușesc în interacțiunea lor să păstreze pacea.

12. Toți apreciem natura, frumosul, talentul, lucrul bine făcut, calitatea. Toate acestea ne unesc, ne determină să ne acceptăm diferiți, chiar dacă suntem de culturi diferite, de altă religie, de altă nație, de vârste diferite. Dacă n-ar fi așa ne-am apropia mult mai greu unii de alții.

13. Suferința ne unește. Paradoxal, suferința ne unește mai puternic decât fericirea. Dacă n-ar fi așa am deznădăjdui mult mai mult în necazuri și am trece mai greu peste ele... sau poate chiar le-am cădea victime.

Exemplele ar putea continua, în toată creația lăsând Dumnezeu limite spre a nu înainta omul în păcat, bine știind că în nebunia și libertatea lui, va încerca uneori să caute excesiv plăcerea pământească în dauna celei cerești.

Omul e limitat spre păcat de însăși ființa lui... iar asta ar trebuie să-i fie semn că e sămânță împărătească și are chipul lui Dumnezeu în el.

Aș vrea să fiți atenți în jur cât de înțelept a așezat Dumnezeu lucrurile încât se observă două tendințe clare:

1. Omul este destul de liber încât să-și exprime libertatea alegând chiar și răul și vătămându-se de alegerea făcută.

2. Omul este așa de înțelept creat încât propria-i ființă să-i fie frână spre păcat.

În acest fel Dumnezeu arată iubirea Sa în două moduri: atât în sensul creării unei făpturi care să-și capete sensul prin propriile alegeri libere dar și în sensul grijii pe care o arată ca un părinte iubitor, care-și ferește copiii de tot răul.