21) Mai înainte de orice trebuie din toate puterile să ne înfrânăm gândul, să fixăm asupra lui privirea ageră a minţii ca să nu îngăduie sufletului să se lase în voia năzuinţelor desfrânate potrivite atracţiilor trupului. Aşa cum privirea trupească este în ochi, aşa şi ochiul sufletului este în mintea înnăscută în suflet. Când sufletul, punându-şi în mişcare puterea sa raţională, care a fost sădită în chip firesc în el de Sfânta Treime, Care a creat-o, doreşte ceea ce se cuvine, atunci fuge de atacurile trupului, preîntâmpinând şi înfrânând mişcările lui dezordonate, păstrează în sine pacea cuvenită sieşi şi, anulând în tăcere totul, se îndeletniceşte cu contemplările specifice sieşi; şi acest lucru îl face ridicând după putinţă privirea atentă către Treimea Cea vrednică de închinare şi cugetând la neapropierea slavei lui Dumnezeu datorată puterii strălucirii ei, la lumina fericirii dumnezeieşti, la nemărginita Lui înţelepciune, la pacea adâncă şi netulburată din El, la firea Lui nepătimaşă şi de nimic pusă în mişcare.

Când sufletul, păstrându-şi puterea sa raţională în trezvie şi în lucrările specifice sieşi, se sălăşluieşte în contemplările descrise de toţi sfinţii, atunci şi firea sa şi năzuinţele sale le va îndrepta cu putere spre ceea ce este drept şi adevărat, minunat şi paşnic. Şi, îndată ce încetează să-şi îndrepte mintea în sus şi să se adâncească în contemplările cuvenite, patimile trupeşti, ca dulăii care îl doboară pe paznic, se ridică îndată cu putere şi se năpustesc asupra sufletului – şi fiecare patimă se sileşte să-l sfâşie.

Când sufletul îşi ţine puterea sa contemplativă şi raţională totdeauna trează, omoară patimile trupeşti în două moduri, adică şi prin faptul că se îndeletniceşte cu o contemplare bună şi prin faptul că, supraveghind liniştea trupului, stinge patimile lui. Dar, dacă, iubind lenea, va lăsa puterea contemplativă în nelucrare, patimile trupeşti vor atrage uşor sufletul spre năzuinţele şi lucrările lor.

22) Există două mijloace prin care gândurile necuviincioase înlătură gândurile cele bune: acest lucru se întâmplă fie pentru că sufletul din proprie nepăsare începe să rătăcească cu gândurile pe lângă ceea ce este necuviincios, trecând de la anumite fantezii la altele, mai nebune, fie se întâmplă lucrul acesta datorită atacului diavolesc atunci când diavolul izbuteşte să-i înfăţişeze minţii lucruri nepotrivite şi s-o atragă de la contemplarea şi cercetarea atentă a lucrurilor vrednice de laudă.

Când sufletul singur, destrămând adunarea şi încordarea gândurilor, îşi aduce în minte toate lucrurile deşarte şi lasă cugetul să se conducă fără chibzuinţă şi raţiune după aceste lucruri deşarte şi, desfătându-se cu ele, să treacă mai departe la alte rătăciri după lucruri deseori nepotrivite şi ruşinoase, atunci o asemenea desfrânare şi o asemenea împrăştiere a sufletului trebuie îndreptate, prin încordarea puternică a voinţei refăcând atenţia minţii şi obligând-o tot atunci să se îndeletnicească cu contemplarea lucrurilor bune.

Iar când diavolul încearcă să atace şi cu putere se încordează să înfigă în sufletul cel liniştit şi împăcat cu sine, ca nişte săgeţi arzătoare, gândurile lui, ca, pe neaşteptate arzându-l, să-l determine să le reţină în el, atunci – respingând şi zădărnicind asemenea atacuri prin încordarea atentiei şi prin trezvie, ca un luptător care prin observaţia vigilentă şi prin agerimea mişcării corpului izbuteşte să evite lovitura — trebuie să se roage şi să-L cheme pe Dumnezeu – şi vor avea loc încetarea luptei şi respingerea săgeţilor. Acestea ne învaţă Pavel, zicând: În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului (Efes. 6, 16). De aceea, dacă şi în timpul rugăciunii vrăjmaşul îşi va strecura fanteziile sale viclene, sufletul să nu înceteze să se roage şi să nu socotească aceste sădiri viclene ale vrăjmaşului, aceste fantezii ale neobositului facator de curse ca fiind propriile sale născături; ci, judecând că apariţia gândurilor netrebnice are loc în noi datorită urzelilor născoci torului vicleniei, cu atât mai puternic să alerge la Dumnezeu şi să-L roage să distrugă bariera cea vicleană, ridicată prin amintirea gândurilor necuviincioase ca prin năzuinţa minţii sale să urce fără piedică totdeauna către Dumnezeu, nefiind întrerupt de atacurile amintirilor viclene. Chiar dacă se continuă acest atac al gândurilor din pricina urzelilor celui ce luptă cu noi, nici în cazul acesta nu trebuie să cădem în deznădejde, nici să lăsăm lupta la jumătatea drumului, ci cu răbdare să stăm în rugăciune până când Dumnezeu, văzând fermitatea noastră, ne va umbri cu harul Duhului, care este îndreptat spre fuga atacatorului, care curăţeşte şi umple de lumina cea dumnezeiască mintea noastră şi îi dă cugetului nostru puterea de a-I sluji lui Dumnezeu în liniştea cuvenită.

23) Există de la natură în noi dorinţa de lot ce este minunat. – Dar ce este mai frumos decât frumuseţea lui Dumnezeu? Ce dorinţă sufletească este atât de vie şi de nestăpânită ca dorinţa născută de Dumnezeu în sufletul curăţit de tot ce este rău, care cu adevărată afecţiune zice: sunt bolnav de iubire (Cânt. cânt. 2, 5). Cu adevărat negrăite şi nedescrise sunt strălucirile ca de fulger ale frumuseţii dumnezeieşti; nici cuvântul nu le poate exprima, nici auzul nu le poate înţelege. Fie că numim lumina zilei sau strălucirea lunii sau scânteierea soarelui – toate acestea sunt nevrednice de a arăta chiar şi o mică asemănare cu slava lui Dumnezeu şi în comparaţie cu adevărata Lumina se află mai departe de Ea decât se află adâncul nopţii şi bezna cumplită de lumina amiezii. Frumuseţea aceasta nevăzută de ochii trupeşti, dar înţeleasă numai de suflet şi de cuget, l-a luminat pe unul dintre sfinţi şi a lăsat în el rana adâncă a dragostei, iar cei împovăraţi cu viaţa de aici au spus: Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit (Ps. 119, 5). Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu (Ps. 41, 2)? Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu (Ps. 41,2). Atât erau de nestăpâniţi în năzuinţa către Dumnezeu cei ale căror suflete erau atinse de dorinţa dumnezeiască. Din pricina dorinţei nesăţioase de a contempla bunătatea dumnezeiască, ei se rugau ca vederea frumuseţii lui Dumnezeu să dureze toată veşnicia (Ps. 21,4).

24) Noi prin natura noastră avem dragoste şi simpatie faţă de binefăcători şi suntem gata spre orice osteneală ca să răsplătim binefacerile ce ne sunt arătate. – Dar ce cuvânt poate descrie darurile lui Dumnezeu? Ele sunt atât de multe încât întrec orice număr — atât de mari şi de însemnate încât este de ajuns şi unul singur ca să ne determine să-I mulţumim Celui ce ni l-a dat. Le trec sub tăcere pe acelea dintre ele, care, deşi prin ele însele sunt nemăsurate prin măreţia şi frumuseţea lor, totuşi sunt întrecute de strălucirea celor mai mari, aşa cum sunt stelele întrecute de strălucirea razelor de soare şi nu-şi pot arăta atât de clar caracterul lor binefăcător. Căci nu ar exista timp ca, lăsându-le pe cele minunate, să măsurăm bunătatea Binefăcătorului prin darurile Lui cele mici. De aceea să lăsăm sub tăcere răsăritul soarelui, rotirea lunii, structura aerului, succesiunea anotimpurilor, apa din nori, apa din pământ, însăşi marea şi tot pământul, care ia naştere din pământul ce se află în ape, neamurile făpturilor vii din văzduh, miile de deosebiri dintre animale şi toate cele menite Spre slujirea vieţii noastre.

Însă pe lângă unul dintre daruri, chiar dacă ar voi cineva, nu ar putea trece, pe unul chiar îi este cu desăvârşire imposibil să-l treacă sub tăcere cel, care are mintea sănătoasă – şi anume faptul că Dumnezeu, creându-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, învrednicindu-l de vederea Sa, înfrumuseţându-l înaintea tuturor animalelor cu darul cuvântului, dăruindu-i posibilitatea de a se desfăta cu frumuseţile nemăsurate ale raiului, punându-l împărat peste tot ce este pe pământ şi, după ce, ademenit fiind de şarpe, a căzut în păcat, iar prin păcat în moarte şi în tot ce este vrednic de moarte – nu l-a dispreţuit, ci mai întâi i-a dat lege, pentru păzirea ei şi îngrijirea de ea i-a pus pe Îngeri, pentru mustrarea păcatului şi deprinderea virtuţilor i-a trimis pe prooroci, năzuinţele pătimaşe le-a curmat prin ameninţări, râvna pentru faptele bune a stârnit-o prin făgăduinţe – iar apoi, când noi, cu toate aceste mijloace ajutătoare, ne-am dovedit a fi neîndreptaţi, a binevoit să ne cheme din moarte şi să ne învie în Domnul nostru Iisus Hristos printr-o minunată lucrare. Căci El, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând (Filip. 2, 6) – şi a luat asupra Sa şi neputinţele noastre, a îndurat durerile, a fost rănit pentru noi ca noi prin rănile Lui să fim tămăduiţi (Isaia), ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem (Gal. 3, 13), a îndurat cea mai ruşinoasă moarte să ne ridice pe noi la viaţa cea plină de slavă şi nu s-a mulţumit cu acestea, ci ne-a mai dat vrednicia împărtăşirii cu Dumnezeirea, ne-a pregătit veşnice locaşuri de odihnă, care prin măreţia mângâierilor întrec orice gând omenesc. - Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? (Ps. 115, 3) – Când îmi aduc aminte de toate acestea, atunci (îmi văd neputinţa) mă cuprinde o groază şi un tremur cumplit de teama ca din neatenţia minţii sau din pricina ocupaţiilor deşarte, căzând din dragostea pentru Dumnezeu, să nu Îi devin vreodată mustrare lui Hristos. Căci cel care ne ademeneşte acum şi prin născociri mârşave se străduieşte din toate puterile să provoace în noi uitarea faţă de Binefăcătorul nostru spre pieirea sufletelor noastre, atunci această uitare a noastră o va transforma în mustrare Domnului, lăudându-se cu neascultarea noastră şi cu lepădarea noastră de Domnul; pentru că, deşi nu el ne-a creat şi nu el a murit pentru noi, totuşi ne-a avut ca următori ai lui în neascultarea şi nepăsarea faţă de poruncile lui Dumnezeu. Această mustrare adusă Domnului şi această laudă a vrăjmaşului pentru mine sunt mai grele decât chinurile gheenei — vrăjmaşului lui Hristos să-i slujesc ca prilej de înălţare înaintea Celui Care pentru noi a murit şi a înviat.

25) Trebuie mai mult decât orice să ne păzim inima (Pilde 4, 23) ca să nu pierdem nicidecum gândul la Dumnezeu, nici amintirea minunilor Lui să nu o întinăm prin închipuiri deşarte, ci gândul sfânt la Dumnezeu, prin amintirea neîncetată şi curată pecetluită în sufletele noastre, să-l purtăm pretutindeni cu noi, ca pe o pecete neştearsă. Căci în felul acesta vom dobândi dragostea pentru Dumnezeu, care ne va şi îndemna la împlinirea poruncilor Domnului şi totodată ea va fi păzită de ele, devenind neîncetată şi neclintită.

(extrase din Sf. Vasile cel Mare – Despre rugăciune şi Trezvie în învăţăturile Sfinţilor Părinţi)