4 Sep 2010

Arhivat în:  Icoana, Maica Domnului, Rugul Aprins

Am primit acum 10 ani de la Părintele Sofian un text în limba română, bătut la mașină, care era traducerea unui articol semnat de L. Vorontova care descrie cea mai complexă icoană ortodoxă - icoana Maicii Domnului - „Rugul Aprins”. Îl prezentăm și noi în cele ce urmează, azi, în ziua prăznuirii Sfântului Mare Prooroc Moise și a icoanei „Rugului Aprins”, 4 septembrie.

Icoana Născătoarei de Dumnezeu, numită „Rugul aprins” aparţine, în sensul conţinutului religios, celor mai depline şi complexe reprezentări simbolice. Rugul lui Moise reprezintă unul din simbolurile cele mai vechi, care au fost atribuite Născătoarei de Dumnezeu de către Biserica creştină, legat ulterior de alte reprezentări ale sfinţeniei şi măreţiei Născătoarei de Dumnezeu şi care s-a elaborat astfel într-un întreg poem, care este astăzi icoana „Rugul aprins”.

Din primele veacuri ale existenţei sale, Biserica creştină, a fost nevoită, așa cum ne-o mărturiseşte istoria, să apere una din dogmele sale fundamentale, cu privire la sfinţenia şi pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu.

În decursul a trei veacuri, începând de la apariţia gnosticilor în secolul al-II lea şi inclusiv până la sinodul de la Efes (431d.H.), au loc dezbateri aproape neîntrerupte despre fiinţa Preasfintei Fecioare. Astfel, Părinţii Bisericii trebuiau să se ocupe cu studiul tuturor mărturiilor din Sfînta Scriptură cu privire la Preasfînta Fecioară, datorită căruia s-a elaborat de timpuriu un întreg codex al învăţăturilor despre Ea şi cultul Ei. Prin rezolvarea primelor întrebări atinse de polemică, se înţelege că nu putea fi vorba despre simbolurile Născătoarei de Dumnezeu: apologeţii creştini trebuiau să aducă mai întâi ca dovadă fapte şi date exacte, prezentate din Biblie, susţinând concluziile lor cu proorocii.

Întreaga lor atenţie se concentrează asupra clarificării şi stabilirii înţelegerii corecte a mărturiilor biblice: reprezentările mai disparate sau preînchipuirile nu erau încă formulate. Dar pe măsura consolidării dogmei cu privire la fecioria Născătoarei de Dumnezeu, s-a lărgit câmpul ideilor. Tratatele teologice ale Sfinţilor Părinţi îşi schimbă, în parte, caracterul de simplă tălmăcire a cuvintelor Sfintei Scripturi; ei apelează la comparaţii şi consideră ca fiind reprezentări mai reale, preînchipuirile biblice. În această perioadă întâlnim, pentru prima dată, simbolurile Născătoarei de Dumnezeu, simboluri care au primit ulterior o răspândire atât de largă.¹⁾

Sf. Efrem Sirul (+373), în cuvântul său la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, o preaslăveşte pe Născătoarea de Dumnezeu, comparând-o cu Rugul lui Moise :”Precum odinioară tufişul de spini de pe muntele Horebului încăpea în flăcările sale pe însuşi Dumnezeu, tot astfel fecioara Maria îl încăpea pe Hristos în pântecul său fecioresc” ²⁾.

Mai departe el duce o paralelă între vechitestamentarul Moise şi magii noutestamentari: „Moise preînchipuia taina (naşterea lui Hristos) pentru că a văzut flacăra în tufişul de spini. Învăţaţii magi au îndeplinit preînchipuirea tainică pentru că au văzut Lumina în scutece.” ³⁾

Comparaţii ale viziunii lui Moise cu Preasfânta Fecioară o fac în mod asemănător Sfântul Ambrozie (+397) şi Sfântul Proclu (+446), care o numesc pe Născătoarea de Dumnezeu „tufiş însufleţit”⁴⁾ şi Teodor de Ancira (+457), care spune că minunea vechitestamentară a tufişului a fost preînchipuirea Naşterii minunate noutestamentare, iar tufişul de spini O preînchipuia pe Fecioara Maria⁵⁾. De asemenea, imnografii O cinstesc în cântările lor cu toate simbolurile acordate Ei. Baleus, episcop, (în imnul compus nu cu mult înainte de Soborul din Efes) O preamăreşte astfel pe Preacinstita Fecioară: „Moise Te-a preînchipuit în tufişul de spini şi în nor, Iacov în scară, David în chivotul Legii, Iezechiel în porţile închise” ⁶⁾.

Asupra aceloraşi preînchipuiri vechitestamentare insista şi Robula, episcopul Edesei (+435):”Proorocul Moise Te-a văzut în muntele Horebului, O Sfântă Fecioară, atunci când focul era prezent în tufişul de spini şi pâlpâind, acela a rămas nears ş.a.m.d.” ⁷⁾.

O listă mai completă asupra tuturor simbolurilor Născătoarei de Dumnezeu o găsim la Andrei Criteanul în Omilia sa: iatacul nupţial, casa lui Dumnezeu, altarul, Sfânta Sfintelor, vasul de aur, tablele, toiagul, diadema, alabastrul, candela, stânca, raiul, ogorul, izvorul, picătura, lâna etc. Între ele sunt prezente, din nou, rugul şi tufişul sălbatic, care au următoarea semnificaţie: aşa precum pentru săvârşirea minunii, în Vechiul Testament, Dumnezeu a ales un tufiş sălbatic, tot astfel şi Sfânta Fecioară era dintr-o stare socială modestă^{8 )}.

Numele scriitorilor bisericeşti menţionate mai sus, care O aseamănă pe Fecioara Maria cu rugul, sunt nu mai mult decât nişte exemple singulare; în realitate, numărul acestora este foarte mare, dar menţionarea completă a listei numelor lor nu este necesară.

Prin urmare, în secolul al V-lea, atunci când cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat pe deplin, s-au răspândit şi preînchipuirile Ei simbolice intrând în imnurile bisericeşti sau, oricum, în cântările bisericeşti, fiind cunoscut faptul că ultimele au provenit din aceleaşi imnuri. De aici ele au trecut şi în slujba bisericească rusă fiind acum menţionate în permanenţă în slujbele Acatistului Născătoarei de Dumnezeu.

Aceste preînchipuiri nu şi-au găsit utilizarea cu aceeaşi rapiditate şi în ramura iconografiei. Naşterea acestor forme simbolice trebuie căutată bineînţeles, în Bizanţul care a creat compoziţii pur creştine, de artă, înduhovnicite, cu un înţeles religios. Pe teritoriul acestuia, după o luptă înverşunată pentru cinstirea Născătoarei de Dumnezeu, slăvirea Ei şi dogmele cu privire la Ea au fost fixate în tipuri iconografice, dar degeaba am încerca să găsim vreo imagine simbolică a Născătoarei de Dumnezeu înainte de secolele ale XI-XII lea. ⁹⁾

În primele perioade, arta se ocupa de prelucrarea temelor evanghelice şi ale evenimentelor din Vechiul Testament. Simbolurile întâlnite în miniaturi preînchipuite, fie tainele Noului Testament, ca în manuscrisul lui Cosma, fie au un caracter didactic, ca în Psaltirile personale, desi au apărut în secolele ale VIII-IX-lea.

Iconografia Maicii Domnului se mărgineşte deocamdată la scenele evanghelice, care o înfăţişează pe Maica Domnului, având în vedere că Ea a luat parte la evenimentele date şi la câteva icoane. Epoca iconoclasmului, de asemenea, nu putea să ajute la dezvoltarea tipurilor de icoane ale Maicii Domnului. Prin urmare, în prima perioadă a artei bizantine (din secolul al VI-lea până în secolul al IX-lea) şi în prima jumătate a celei de-a doua (sfârsitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea), rugul lui Moise avea, în pictură, fie numai o însemnătate istorică, fie numai o însemnătate simbolică, dar exclusiv în legătură cu tainele Noului Testament.

Cu o asemenea semnificaţie vedem rugul deja în primele veacuri ale creştinismului pe pereţii catacombelor şi pe sarcofage. Scena este de obicei înfăţişată cu un singur personaj. Acesta este tînăr, îmbrăcat într-o tunică cu două cleme; sprijineşte piciorul stâng pe o piatră şi îşi desface curelele sandalelor; fiind cu capul întors el se uită cu o privire puţin speriată, uimită într-acolo unde se aude glasul lui Dumnezeu. Aceasta este, de exemplu, imaginea din catacombele „Sf. Calist”.¹⁰⁾ Asupra prezenţei lui Dumnezeu se indica, potrivit obiceiului creştinesc, printr-o mână dreaptă căreia I se adresează Moise.

Sculptura, care permite reprezentarea lui Dumnezeu în chipul material uman aduce deosebirea că în scena rugului îl aşează pe Dumnezeu în chipul unui om matur care, stând în picioare, îi ordonă printr-o mişcare a mâinii întinse¹¹⁾ lui Moise să se descalţe.

Figura lui Moise descălţându-se avea, pe mormintele creştine, o însemnătate simbolico-didactică deosebită. Potrivit tălmăcirilor Fericitului Augustin şi ale Sf. Grigorie de Nazians, Moise simbolizează botezul, iar scoaterea încălţămintei – renunţarea la păcate fără da care creştinul nu poate să se învrednicească să apară înaintea lui Dumnezeu.

Acelaşi tip vechi al rugului întâlnim în secolul al VI-lea, ca un aşa-zis subiect pe deplin recunoscut în iconografie, adică este întâlnit în pictura monumentală. Astfel sunt mozaicurile Sf. Vitalie din Ravenna şi a mănăstirii Sf. Ecaterina din Sf. Sinai. În primul caz, reprezentarea a păstrat o reprezentare pe deplin arhaică: Moise – tânăr care se descalţă aruncând cu o mişcare graţioasă sandalele; sus în nori este mâna dreaptă.¹²⁾ În al doilea caz este prezentat Moise în faţa rugului în chipul unui tufiş stufos. În ciuda faptului că ultima reprezentare are unele defecte, şi la modificările ulterioare se poate presupune că vechea schemă iniţială a schemei rugului era aproape identică cu una similară din Ravenna. ¹³⁾

Ambele scene sunt simple, fără nici un fel de personaje şi accesorii suplimentare; totul se bazează pe unul şi acelaşi text biblic. Totodată prima scenă din biserica Sf. Vitalie are un înţeles simbolic: Moise reprezintă tipul ucenicilor lui Hristos, care se pregătesc prin spălarea picioarelor de Cina cea de Taină¹⁴⁾ , dar simbolizarea se exprimă printr-o comparaţie simplă cu reprezentarea Tainei Euharistiei, arătată de Melchisedec, Abel şi de cina Sf. Treimi la Avraam.

Aşa cum este cunoscut în miniaturi, pictorul are posibilitatea mai mare de a înfăţişa evenimentul în toate amănuntele şi ca acestea să fie tălmăcite din punct de vedere teologic. De aceea în manuscrisele vechi, scena rugului are un alt caracter. Astfel, dacă pe pereţii bisericilor ea păstrează încă schema antică, în manuscrisele contemporane (acestor fresce n.t.) ea apare în forme simbolice. În manuscrisul lui Cosma (Vatic. Bibl. Sec. al VI – VIII - lea), rugul este înfăţişat în două miniaturi care au din punct de vedere al conţinutului o legătură cronologică între ele.

Moise este îmbrăcat într-o tunică fără mâneci, încins cu brâul, având o încheietoare pe umeri; în mână are toiagul, este deja descălţat, încălţămintea este alături, iar în cer e mâna dreaptă. El primeşte un sul din partea acesteia din urmă în mâinile sale acoperite. În faţa lui este rugul – un potir plin de flăcări; jos este prezentat muntele Horebului în flăcări.¹⁵⁾ În cazul de faţă vasul cu flăcări e posibil de tălmăcit ca fiind chipul Fecioarei Maria, care încape în Sine focul – pe Hristos. Profesor Konadakov, decriind această miniatură presupune şi următorul sens simbolic: atunci când îşi descalţă încălţămintea luxoasă în faţa rugului este ca şi cum Moise ar renunţa la întreaga deşertăciune a bogăţiei lumeşti. ¹⁶⁾ Pentru dezvoltarea studiului anterior al subiectului trebuie să ne adresăm din nou unor miniaturi, pentru că numai ele pot să dea un material pentru epoca iconoclasmului şi perioada imediat următoare, aceasta din cauza absenţei unor icoane şi relicve monumentale.

În reprezentarea scenei de studiu simplitatea continuă să existe în toate epocile artei, atât bizantine cât şi apusene, dacă nu se ia în considerare mediul înconjurător prezent în miniaturi, ca fiind o complicare a subiectului. Astfel sunt miniaturile din Paliile bibliotecii din Vatican, din sec. a IX-lea¹⁷⁾ şi di Biblia bisericii Apostolului Pavel din secolul al IX-lea care deşi e o relicvă occidentală, totuşi apare copiată după modelul bizantin. ^{18 )} În primul manuscris Moise este reprezentat de două ori: prima dată el se descalţă de sandale, în timp ce în depărtare se vede rugul, iar mai sus el se îndreaptă din nou spre munte pentru a primi Tablele din mâna Domnului. Aici mai sunt prezente două grupuri de oameni în contemplaţie şi Dumnezeu stând pe stânca muntelui Sinai. Toate acestea, pe fondul peisajului, dau impresia unui tablou minunat. În Biblia Apostolului Pavel, scena pierde din delicateţe: Moise pare să iasă până la brâu din defileu, în faţa lui este tufişul, iar în cer – mâna.

Concomitent cu  aceasta, pe măsura dezvoltării tipurilor hristice, prezenţa divinităţii în minunea rugului este exprimată nu numai prin mâna, ci şi prin reprezentarea lui Dumnezeu aşezat în mijlocul tufişului în flăcări. Acesta este întotdeauna nu Dumnezeu – Tatăl, ci Hristos, care are, după vechiul obicei, chipul unui înger sau al lui Emanuel.

Prima reprezentare de acest fel o vedem, de exemplu, în codul Sf. Grigorie Teologul din secolul al IX-lea, aflat în Biblioteca din Paris¹⁹⁾ , a doua în omiliile lui Iacob despre Fecioară, din secolul al XII-lea, aflată în bibliotecile din Vatican şi Paris. În miniatura ultimului manuscris este introdus în tufişul înflorit un medalion cu bustul lui Emanuel ²⁰⁾.

În sfârşit, mai există încă o reprezentare în modificarea scenei rugului, anume în Octoilul de la Vatican (Nr. 746), din secolul al XII-lea, lângă rug se afla un înger. Moise este lângă turmă descălţându-se. în segmentul de sus este pictat cerul şi bustul îngerului. Acelaşi înger este prezent, de asemenea, în miniaturile manuscrisului monahului Iacob²¹⁾, precum în manuscrisul de la Paris al Sf. Grigorie de Nazians, din secolul al IX-lea²²⁾ . prezenţa îngerului este în conformitate cu textul biblic: „şi i s-a ivit lui îngerul Domnului din flăcări, din mijlocul tufişului” (Exod cap. 3,1) şi îşi are, cu siguranţă, originea în aceasta.

Vorbind despre semnificaţia simbolică a tufişului trebuie adăugat că el intră, ca într-o parte din compoziţie, în reprezentarea simbolică a Bisericii sub forma unui tufiş incandescent pe un câmp verde²³⁾ şi serveşte, în general, ca simbol al fiinţei divine. Astfel, în manuscrisul Sf. Grigorie de Nazians din secolele al XII – XIII-lea, se găseşte o miniatură care ilustrează cuvântarea de Paşti. Aici care Hristos este prezentat ca un tânăr înconjurat de oştile cereşti, deasupra aureolei Lui fiind tufişul în flăcări pe un câmp înverzit. ²⁴⁾

Revăzând toate aceste reprezentări ale rugului observăm că, deşi uneori li se dă un sens simbolic, niciodată aceasta nu este însă în legătură cu Născătoarea de Dumnezeu, iar potirul de aur cu flăcări din manuscrisul lui Cosma poate fi interpretat în moduri diferite. ²⁵⁾

În concluzie, pictura rămâne cu mult în urma literaturii şi nu îşi însuşeşte, încă, acele moduri de exprimare, care au fost deja sancţionate de poezie.

Astfel, până aproape de secolul  al XII – XIII-lea, rugul nu are un înţeles stabilit pe deplin în iconografia bizantină – ca fiind preînchipuirea Maicii Domnului. În dependenţă de aceasta, o asemenea reprezentare, (Fecioara Maria în flăcări sau în mijlocul tufişului arzând), care ulterior a fost larg răspândită, nu a putut să apară de timpuriu. Chiar miniaturistul unei lucrări dedicate în mod special Preasfintei Fecioare, ca Omiliile lui Iacob, nu ajunge la o asemenea idee şi aşează în mijlocul rugului medalionul cu Emanuel. Logosul al IV-lea se referă la alte desene simbolice: patul lui Solomon, lâna lui Ghedeon, cortul, chivotul, heruvimii, vasul (cu mână n.tr.) ogorul, toiagul lui Aaron, dar între ele nu se găseşte chipul Maicii Domnului.

Pentru a putea fi exprimată în mod suficient de clar, dogma teologică cu privire la Maica Domnului şi pentru a fi percepută în mod corect de către credincioşi, era necesară înconjurarea chipului Preasfintei Fecioare cu simbolurile Ei. ²⁶⁾ Aceasta reprezintă cauza faptului că în iconografia bizantină a intrat în obicei ca Maica Domnului să fie înconjurată cu chipurile proorocilor, cu simbolurile proorociilor lor în mână sau numai cu ultimele, ceea ce, de fapt, poate fi întâlnit mai des în Apus.

Mi se pare că aceeaşi alăturare a scenei minunii vechitestamentare a rugului cu chipul Maicii Domnului a indicat calea către o compoziţie cunoscută: Fecioara Maria într-un tufiş în flăcări. Drept exemplificare a celor afirmate poate sluji pictura pronaosului din moscheea Kariye-Geamiy din sec. al XII-XIV-lea, unde pe una din cupole se poate vedea prototipul viitoarei icoane „Rugul aprins”. Aici, în centrul cupolei, este medalionul cu reprezentarea Maicii Domnului Platytera. Radial sunt pictaţi 12 îngeri, iar în cele patru colţuri – cei patru evanghelişti. Ca şi cum ar sluji drept completare, pe pereţi sunt reprezentate următoarele scene: scara lui Iacob şi Moise în faţa rugului (de două ori), caz în care chipul Maicii Domnului din aşa numita icoană a „Semnului”, este transferat în rugul aprins, înaintea căruia se descalţă Moise.

Icoana „Semnului” în general a fost una din reprezentările Maicii Domnului cele mai îndrăgite şi mai des utilizate în iconografia bizantină şi rusă. Ea făcea parte adesea din picturile bisericeşti (cu precădere din cele ale cupolelor) şi se asocia în mod expres cu reprezentarea rugului.

Este firesc ca obişnuindu-se să alăture chipul „Semnului” Născătoarei de Dumnezeu cu scena rugului, zugravii de icoane îl puteau trece cu uşurinţă în centrul rugului. Dar pe lângă aceasta există şi o a doua variantă a „Rugului Aprins”: tufişul încăpea în sine numai icoana Maicii Domnului sau reprezentarea ei în întregime cu Pruncul „de mai înainte de veci” în braţe.

Apare întrebarea cu privire la întâietatea acestor variante. Aş crede că prima variantă prezentată aici este anterioară, aceasta având în vedere că icoana „Semnului”  (în greacă Panaghia) intră în componenţa multor icoane simbolice ale Maicii Domnului: Izvorul dătător de Viaţă, stânca şi rugul. Între apariţia celor două variante nu există un interval mare de timp şi dacă a fost admis chipul Născătoarei de Dumnezeu în rug, nu se distingea clar în care formă. Nu îmi iau răspunderea să stabilesc exact data apariţiei transpunerii Maicii Domnului în rug. În orice caz, acesta a fost nu mai târziu de secolul al XIII-lea.

Odată cu secolul al XVI-lea această compoziţie trece adesea în componenţa picturilor murale. Astfel, Maica Domnului în flăcări este înfăţişată pe peretele de răsărit al diaconiconul soborului Kutlumuş (1546) ²⁹⁾. Aici este şi Maica Domnului Panaghia. Mai departe vedem rugul pe pereţii soborului Adormirii Maicii Domnului din Protaton. ³⁰⁾. Aici pictura diaconiconului este recomandată şi de originalul grec: Maica Domnului platitera (platytera) cu Pruncul, reprezentată în cerc şi cu braţele deschise. Mai jos sunt sfinţii, rugul lui Moise şi alte evenimente vechitestamentare³¹⁾. Acelaşi tip trece şi în Rusia: în altarul bisericii Sf. Ilie din Iaroslav (1680) este prezent rugul cu chipul Maicii Domnului în mijloc³²⁾.

În general, iconografia bizantină nu a elaborat din acest subiect o compoziţie complicată asemănătoare icoanei noastre (ruse n. tr.) „Rugul Aprins”. O ultimă concluzie cu privire la această reprezentare o poate arăta originalul grec, care face, cum s-ar spune, bilanţul a toate câte a creat în această problemă iconografia bizantină. Originalul cere ca scena rugului să fie reprezentată absolut în aceeaşi formă ca acea care a fost acceptată în Apus, fapt care indica asupra ideii că, în particular, acest subiect ca şi întregul original a fost, de fapt, puternic influenţat de Apus. El propune următoarea pictură: Moise se descalţă, în jurul lui sunt oile, iar în faţa sa este tufişul aprins în care deasupra stă Sfânta Fecioară cu Pruncul; dintr-o parte un înger priveşte la Moise, iar în cealaltă parte a tufişului, Moise întinde o mână, în cealaltă având toiagul³³⁾.

În Apus reprezentarea rugului se întâlneşte de timpuriu şi foarte des şi trece incipient aici cu unele şi aceleaşi forme bizantine. Cel mai vechi model este dat Apusului pe porţile Sabinei: Moise descălţându-se în faţa rugului, în apropierea căruia stă un înger³⁴⁾. Această imagine e aşezată pe portalul catedralei de la Charttre (sec. al XII-XIII), pe peretele catedralei din Reims (sec. al XIV-lea): în rugul Emanuel³⁵⁾. El este folosit de asemenea în Biblia Pauperum (sec. al XIII-lea) ³⁶⁾.

În dezvoltarea ulterioară începe să se observe o oarecare diferenţă între cele două tipuri de reprezentări: bizantină şi apuseană. Trăsăturile artei occidentale, care o deosebesc de cea bizantină pătrund şi în reprezentările Născătoarei de Dumnezeu. Acestea sunt: misticismul conţinutului şi vitalitatea chipurilor înseşi. 

Occidentul a dezvoltat în sec. al XIII – XIV-lea cultul Născătoarei de Dumnezeu până la apogeu şi a creat o mulţime de reprezentări ale Ei, care potrivit tendinţei generale în artă, se deosebesc printr-o deplinătate de sentimente şi o delicateţe a compoziţiei. Din acest punct de vedere fantezia Apusului este inepuizabilă, iar diversitatea tuturor icoanelor „Imaculata” nu poate fi descrisă. Pentru exprimarea ideilor arta apuseană utilizează toate simbolurile, dintre care o parte din ele au fost folosite în iconografia bizantină, ca de exemplu următoarele: cedrul Libanului, trandafirul, crinul, palmierul, cartea. Ele sunt de obicei poziţionate ca o aureolă în jurul reprezentării Preasfintei Fecioare, într-o ordine foarte simetrică şi printre care un loc important îl ocupă întotdeauna şi rugul. Moise în faţa rugului este reprezentat pe uşa altarului bisericii din Breslau (1500), pe monumentele bisericilor Sf. Laurenţiu (1461) şi Sf. Zebald (1478) din Nuremberg³⁷⁾.

Apariţia compoziţiei Maicii Domnului în rug poate fi atribuită sfârşitului sec. al XIII-lea sau începutului celui de-al XIV-lea^{38 )}. Ea reprezintă, în cea mai mare parte nimic altceva decât un peisaj frumos, Născătoarea de Dumnezeu este reprezentată fie stând în picioare, fie şezând pe tron cu Pruncul în braţe, fapt care diferenţiază esenţial schema apuseană de cea răsăriteană.

Cu o asemenea caracteristică este reprezentat, de exemplu, rugul lui Moise pe aşa numitul altar al regelui Rene din Ex (sec. al XVI-lea). Schultz descrie această scenă astfel: „Moise, înconjurat de turma sa, se pregăteşte să se descalţe. De el se apropie un înger, care îi indică un tufiş arzând, în care se vede Maria cu Pruncul pe tron³⁹⁾.” Într-un cuvânt, scena rugului a fost nu mai puţin răspândită în Apus decât în Răsărit şi se poate întâlni într-o mulţime de miniaturi, fresce, podoabe de altar, covoare brodate (covorul catedralei din Heron, sec. al XVI-lea) ⁴⁰⁾. O trecere uşor diferită s-a făcut pe covorul Catedralei din Reims (sec. al XV-lea): Preasfânta Fecioară, ţinând în braţe Pruncul este aşezată pe un tufiş verde din care ies limbi de foc, iar în faţa tufişului se închină Moise⁴¹⁾.

În orice caz, printre reprezentările occidentale nu cunosc vre-un caz în care să fie prezentată în interiorul tufişului icoana Maicii Domnului; reprezentarea este întotdeauna pe deplin autonomă, stând în picioare sau într-o altă poziţie.

În secolele al XV-XVI-lea se întâlneşte deosebit de dea acest simbol. În acele vremuri se creaseră chiar legende, analoage cu povestirea biblică, care de asemenea, la rândul lor produc compoziţii asemănătoare. Există în Dorn o legendă despre biserica Notre Dame de l Espin (sec. al XVI-lea): în ajunul Buneivestiri păstorii au văzut un tufiş strălucitor, din mijlocul căruia se înalţă statuia Fecioarei Maria cu Pruncul; spre pomenirea minunii a şi fost construită, precum spune legenda, biserica unde se găseşte o pictură pitorească pe sticlă cu imaginea acestui eveniment: în jurul tufişului minunat sunt adunaţi turma, păstorii posternaţi şi locuitorii Chalon-ului⁴²⁾. Astfel, se poate presupune că, în secolele al XV-lea şi chiar al XIV-lea scena rugului lui Moise cu Maica Domnului era atât de cunoscută în iconografia apuseană, încât putea să faciliteze crearea unor aşa legende.

Nici Răsăritul, nici Apusul nu au creat o transformare atât de complexă a icoanei „Rugul aprins”, aşa cum o vedem în zilele noastre. Această compoziţie este de origine bizantin–slavă. Deşi elementele disparate ce intră în compoziţia ei îşi pot avea începuturile în Bizanţ, gruparea lor, ideea lor de legătură trebuie atribuită slavilor. Spun origine slavă şi nu o pot numi rusă pentru că în chipurile îngerilor stihiei, care o înconjoară pe Născătoarea de Dumnezeu s-au oglindit cunoştinţele cosmologice comune tuturor slavilor, tot atât de comune ca şi însăşi credinţele transferate asupra Maicii Domnului. În icoana respectivă s-au unit şi exprimat într-un mod neobişnuit de reuşit apoteoza grandorii şi sfinţeniei Presfintei Fecioare cu cunoştinţele cosmologice ale slavilor, amestecate cu cunoştinţele credinţelor lor semi-păgâne.

Prin însăşi împărţirea arhitectonică a icoanei, compoziţia se poate descompune în părţi, diferite după conţinut, dar legate printr-o idee comună. Centrul icoanei este reprezentat de o stea care are în interior icoana Maicii Domnului cu Pruncul în mâna stângă. Forma aureolei este făcută din două pătrate suprapuse în cruce parcă formând o stea, avându-şi începutul în primele secole de creştinism. Buslaev indica asupra monogramei lui Hristos, descoperită în ruinele din Siria centrală că este inclusă într-o aureolă identică şi o atribuie secolului al IV-lea. ⁴³⁾. Apoi această aureolă capătă o răspândire largă în iconografia bizantinăla reprezentările Mântuitorului şi Maicii Domnului. Îndeosebi ele sunt des utilizate în chipul Maicii Domnului în aşa numitele panaghii de artos greceşti⁴⁴⁾. De aici ea pătrunde în Rusia şi ajunge preponderent pe cruci şi pe panaghii, pe care, în centrul stelei cu opt colţuri este prezentă de obicei în icoana „Semnului”  a Maicii Domnului.

O asemenea formă, foarte bine cunoscută omului rus putea să servească uşor drept model şi pentru icoana „Rugul aprins”. În caracteristicile sale generale desenul este în ambele cazuri unul şi acelaşi: în aceeaşi stea (uneori prezentată cu unul din pătrate aşezat oblic), aceleaşi simboluri ale evangheliştilor în colţuri şi adesea este un heruvim sus. Sunt adăugate numai siluetele îngerilor între raze. Dar atât întreaga compoziţie în general, cât şi aureola în particular, presupun multe variante. Pătratul interior este întotdeauna de culoare verde, amintind de culoarea naturală a rugului, iar cel exterior este roşu, de culoarea focului⁴⁵⁾. Dar pe icoana din mănăstirea Novodevicee din Moscova, pătratul interior e presărat cu stele, închipuind parcă cerul, iar pe marginile lui se desfăşoară o inscipţie din care se pot descifra doar unele cuvinte: „Elisabe ... spu ... binecuvântată eşti Tu ... între femei ... şi benecuvântat ... este ro ... pântecelui Tău ... ş.a.m.d.” ⁴⁶⁾.

Tot astfel pe icoana din satul Ceamerovo (gubernia Tver, judeţul Vesiegon), de jur împrejurul imaginii preasfintei fecioare cu pruncul se desfăşoară inscripţia „Cum să te numim, o, Marie, ceea ce te bucuri, Cer – căci ne-ai răsădit Soarele Dreptăţii, Rai – căci ne-ai creescut Floarea nestricăcioasă, Fecioară căci ...” ⁴⁷⁾.

În unele icoane ale Maicii Domnului în afară de stea se găseşte şi o aureolă circulară, simplă sau dublă, cu heruvimi sau fără ei (Colecţia Operele lui Karabanov, transferări din colecţia lui Postikov, două icoane din oraşul Iaroslavl) ^{48 )}.

Tipul Născătoarei de Dumnezeu înseşi, se remarcă printr-o uniformitate mai mare decât celelalte reprezentări din icoană. Chipul Maicii Domnului este întotdeauna bust, cu corpul uşor înclinat în dreapta şi cu privirea îndreptată în faţă. În mâna stângă îl are pe Prunc, cu dreapta ţine scara sau o ţine pur şi simplu pe piept. Pruncul binecuvintează cu trei sau două degete (icoanele din Iaroslavl) ⁴⁹⁾; în mâna stângă ţine un sul (icoana din biserica Nearsa din Moscova) sau, ca şi Maica Preacurată, o pune pe piept. Piciorul drept al Pruncului este uşor îndoit.

Se pune întrebarea: de ce anume în compoziţia dată s-a introdus unul din tipurile vechi ale „Odighitriei” şi nu aşa numită icoană a „Semnului”, reprezentată atât de des în rugul aprins? În lucrarea cu 100 de capitole a patriarhului Iosif putem citi asemenea întrebări şi răspunsuri despre „Rugul aprins”.

„De ce este zugrăvită preacurata în toată puterea cu Pruncul de trei ani în mână, întorcându-şi de la El faţa şi având în pântecele Său un alt Prunc pe care îl primeşte tinându-l cu mâna? Explicaţia este următoarea: Pruncul dinăuntru nu avea încă cele două firi, adică era născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, fără Maică, Cel despre care a grăit David: „din pântece mai înainte de Luceafăr Te-am născut”; Pruncul care este în mână arată naşterea din Fecioară, fără tată. El are trei ani pentru a simboliza pe Dumnezeu în trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Născătoarea de Dumnezeu şi-a întors faţa de la El pentru a arăta respingerea iudeilor. Ea a primit în mână Pruncul dinăuntru, care este chipul Noului Testament, şi pe care copiii evrei L-au întâmpinat cu ramuri de finic, grăind: ”Osana întru Cei de Sus, Fiul lui David, mântuieşte-ne pe noi”, şi iarăşi spune: „a ascuns aceasta de la cei înţelepţi şi învăţaţi şi a deschis-o pruncilor ” (Bibl. Sf. Sinai, cap. 108, 7144-1636) ⁵⁰⁾.

Fragmentul exemplificat ne dă dreptul să presupunem că icoana în studiu putea să varieze şi astfel, ca să reunească în sine două forme ale reprezentării Născătoarei de Dumnezeu: „Odighitria” şi o oarecare modificare a „Semnului”. Aceste cuvinte ar putea să explice de ce în compoziţie a fost introdus tipul Odighitriei. După toată probabilitatea, astfel s-a produs schimbul: tipul vechi al Născătoarei de Dumnezeu cu Pruncul în braţe cu Odighitria. În orice caz, acest tip prezintă mai multe posibilităţi de poziţionare a simbolurilor Maicii Domnului, folosite în această icoană. Toate sunt desenate de-a dreptul pe silueta Sfintei Fecioare, regăsindu-se în totalitatea lor, dar nu identic în toate icoanele.

Pe lângă reprezentarea prin Pruncul din mâna dreaptă a Maicii Domnului, Hristos mai este înfăţişat prin imaginea Arhiereului sau Împăratului, pe pieptul Preasfintei Fecioare. Bustul Ei poate fi văzut de după zidul unei cetăţi cu turnuri în colţuri. De asemenea, i se mai asociază chipul lui Emanuel (icoana din mănăstirea de maici din Petersburg) ⁵¹⁾. Capul său este, în toate cazurile amintite, acoperit cu o coroană sau cu mitra.

Ca fundament al cetăţii slujeşte o stâncă sau nişte nori (biserica Nearsă din Moscova). Uneori în locul oraşului este înfăţişată o încăpere arhierească, în care stă pe catedră Marele Arhiereu (icoana lui Barski din Iaroslavl) ⁵²⁾. Apariţia acestei imagini este explicată în primul rând prin cunoscutele simboluri ataşate Născătoarei de Dumnezeu: muntele, oraşul lui David, în care locuieşte Împăratul şi Marele Arhiereu. Ca întărire a celor spuse poate sluji imaginea capului prorocului David zugrăvit uneori pe umărul Maicii Domnului, alături fiind inscripţia: „Eu, Daniil, Te-am văzut, munte”, alături fiind reprezentat un munte⁵³⁾, în care este înfăţişat Hristos – Împărat şi Arhiereu. Este clar că, cu acelaşi înţeles este folosit şi celălalt simbol al Maicii Domnului – cetatea închisă. Hristos în chipul Împăratului şi al Arhiereului a luat locul Pruncului, despre care se vorbeşte în lucrarea patriarhului Iosif. Nici Emanuel, cum s-a mai menţionat, nu a fost complet uitat în compoziţie.

Alături de imaginea din mijloc, din cerc, pe umărul drept al Născătoarei de Dumnezeu se zugrăveşte un căpşor de adolescent, cu zulufi, şi cu coroană împărătească. Arhiepiscopul Amfilohie, în descrierea sa a icoanei „Rugul Aprins” vede în acest chip pe Emanuel. Dar presupunem că această concluzie nu poate fi considerată ca fiind justă. În primul rând, pe nicio icoană nu se observă un nimb în formă de cruce în jurul căpşorului, iar în al doilea rând aducerea lui Emanuel în compoziţie nu poate fi explicată. Este mai firesc să se presupună că David sau Solomon sunt reprezentaţi aici, slujind ca o completare şi tălmăcire a preînchipuirilor biblice: oraşul lui David, templul lui Solomon. Deoarece, precum am văzut, în locul căpşorului încoronat putea fi plasat capul tânărului Daniil cu boneta frigiană, cu reprezentarea proorocirii sale lângă el – muntele (icoana din satul Ceamerovo), atunci este clar că Daniil putea fi înlocuit de alţi prooroci vechitestamentari, care au preînchipuit-o pe Născătoarea de Dumnezeu în simboluri asemănătoare din punct de vedere ideatic. Afară de cele două reprezentări – bust, descrise pe capul şi umerii Maicii Domnului, există încă trei medalioane cu chipuri. În unele icoane acestea sunt soarele şi luna, prin urmare, din nou unele din simbolurile Preasfintei Fecioare, pe altele sunt trei căpşoare feminine. Obiceiul de a picta soarele, luna, stelele direct pe hainele Născătoarei de Dumnezeu îşi are origine apuseană. Deja în secolul al XI-lea se întâlnesc monumente cu asemenea reprezentări. Rehault de Fleury vorbeşte despre un act de danie din 1047 în care se propune să se înalţe statuia Madonei încununată cu 12 stele, într-o haină largă pe care se văd soarele şi luna, iar sub picioarele Ei este un şarpe. „Până în secolul XV, adaugă Rehault, nu există vreo reprezentare simbolică mai caracteristică”. ⁵⁴⁾

Medalioanele din corpurile cereşti parcă se ivesc din nori, din care este alcătuită haina Maicii Domnului; norii sunt reprezentaţi printr-o linie ondulată (Mănăstirea Devicee din Moscova) sau grupaţi într-un mănunchi (din Ceamerovo⁵⁵⁾); haina poate fi de asemenea purpurie ţesută cu flori. În icoana Novodevicee din Moscova pe deasupra franjurilor se observă o inscripţie ştearsă pe jumătate: „şi creatorul a toată făptura s-a îmbrăcat cu firea în ceruri nedesp ... use de ele s-a împreunat şi tot ... şi ne-a răscumpărat din rob ... diavolului ... semi (pe jumătate) ... înfrumuseţat în oraşul ...” ⁵⁶⁾.

Chipul soarelui şi al lunii puteau fi înlocuite cu trei medalioane mai mici care reprezintă trei căpşoare feminine: pe capul şi umerii Născătoarei de Dumnezeu. Cele trei căpşoare feminine, în acest caz, joacă acelaşi rol ca şi trei stele şi au culoarea roşie a focului, care slujeşte ca simbol al fecioriei (Sofia din Kiev). În ceea ce priveşte scara Preasfintei Fecioare, nici nu încape îndoială că este scara lui Iacob.

Deci în centrul icoanei, ca şi cum ar fi în cer într-o aureolă luminoasă, apare însăşi Preasfânta Maria cu toate simbolurile sfinţeniei şi măreţiei Sale. În colţurile stelei sunt evangheliştii, care au anunţat naşterea minunată a Mântuitorului. Această parte a icoanei reprezintă imnul măreţei minuni.

Între colţurile stelei exterioare în cadrul liniei ondulate, care înseamnă limitele cerului, sunt amplasaţi îngerii, coordonatorii stihiilor şi executorii voinţei lui Dumnezeu, cu atributele corespunzătoare menirii lor. Noţiunile păgâne despre zeul fulgerului, tunetului şi ai altor fenomene ale naturii au trecut odată cu creştinarea la sfinţi şi la îngeri. Tot aşa şi Preasfânta Maria este prezentată drept Stăpânitoarea tunetului, fulgerului, altor fenomene ale naturii. La sârbi Ea se numeşte „Maria de foc”. La polonezi numele Preasfintei Maria (a tunetului) este gromnicsznei, la cehi hromice. Tot cu asemenea denumiri apare şi la lituanieni şi la croaţi. ⁵⁷⁾

În culegerile din Soloveţ se vorbeşte că „Preasfânta Fecioară ameninţă să coboare din cer pe pământ multe pietre, fulgere de foc în timpul muncilor agricole (seceriş), un ger mare, gheaţă şi un cutremur îngrozitor” ^{58 )}. Într-o altă culegere din aceeaşi bibliotecă se povesteşte despre ivirea Născătoarei de Dumnezeu unei femei cu ameninţarea că dacă oamenii nu o să respecte cu sfinţenie sărbătorile, Ea o să pedepsească pământul: „O să cobor fulgere de foc din cer, gheaţă şi ger de vor crăpa pietrele în timpul muncilor agricole, peste vitele şi pâinea voastră, peste tot trăitorul şi în toţi anii nu o să mai fie pâine; o să cadă pietre incandescente şi pâinea şi iarba o să îngheţe, iar vitele voastre vor muri de foame”. ⁵⁹⁾

Bazându-se pe toate credinţele de acest fel este cu totul firesc să se combine reprezentarea Maicii Domnului „Rugul aprins” şi „Maria incandescenta” cu reprezentarea ei ca stăpână şi peste alte stihii, iar dirijarea acestor stihii, după noţiunile vechi, a fost lăsată în seama îngerilor.

O asemenea doctrină se bazează pe unele indicaţii din Apocalipsă, unde se vorbeşte despre patru îngeri ce ţin cele patru vânturi ale pământului (cap. 7, art. 1), despre îngerul apelor (cap. 16, art. 5), despre îngerul căruia i-a fost dat să ardă oamenii cu focul (cap. 16, art. 8). Dezvoltarea ulterioară a acestei învăţături au transmis-o părinţii bisericii: Epifan din Cipru în tălmăcirea sa a cărţii Facerea vorbeşte aşa despre îngerii stihiilor. ⁶⁰⁾

Iubitorul de oameni, Dumnezeu, a creat de la început până în ziua a VI-a, douăzeci şi două de lucruri. În ziua I a creat cerul de sus, pământul, apele de la care vine zăpada, grindina, gheaţa, roua. Îngerii care slujesc în faţa lui Dumnezeu sunt: îngerii păzitori (personali), îngerii norilor şi ai întunericului, ai zăpezii, ai grindinii, ai gheţii, îngerii vocii (ai tunetului) şi ai fulgerelor, îngerii frigului şi ai arşiţei, ai iernii şi ai toamnei, ai primăverii şi ai verii, îngerii a toată zidirea Lui, care este în ceruri şi pe pământ şi în adâncuri. Întunericul este deasupra adâncului. Din apele care sunt deasupra pământului, vine întunericul, seara şi noaptea, lumina, ziua şi zorile. Aceste şase lucruri mari a creat Dumnezeu în prima zi. ⁶¹⁾

În general, învăţătura lui Epifanie despre îngerii stihiei a devenit celebră în Rusia, dovadă că încă din secolul al XI-lea poporului i se citea în biserică interpretările lui Epifan despre cartea Facerii.⁶²⁾ Ele intrau în opere cu largă răspândire autoritar-ştiinţifică ca în lucrarea lui Kosma, de asemenea în diferite culegeri populare şi bineînţeles se modificau, deşi poate nu prea mult.

În culegerile din Solovețc N 993 acest articol se găseşte în următoarea formă: „în prima zi cerurile de sus, pământul şi apa, din ele iese zăpada şi grindina şi gheaţa şi roua şi cei ce le slujesc sunt îngerii: îngerul vântului şi al furtunii, îngerul norului şi al ceţei (negurei) şi al zăpezii, îngerul frigului şi al arşiţei (căldurii), al iernii şi al toamnei şi al tuturor corpurilor cereşti, îngerul pământului, întunericului, etc.” ⁶³⁾

Diferenţa după cum se vede consta numai în denumirea îngerilor. Aceeaşi idee se promovează în diferite opere apocrife: în Cartea lui Enoh, Testamentul lui Adam, Facerea Mică⁶⁴⁾ şi cu toate că unele din ele nu sunt traduse complet în limba rusă, extrasele din ele sau conţinuturile parafrazate au fost cunoscute în scrierile ruseşti şi au intrat în aceleaşi Palii şi de aceea toate apocrifele sus menţionate puteau să aibă influenţă asupra formării ideilor. În general toate informaţiile cosmogonice comunicate de apocrife sunt asemănătoare cu fragmentele corespunzătoare la Epifan.

În Facerea Mică sunt enumeraţi încă: îngerii laudei, îngerii focului, vântului, ai văilor, ai tuturor duhurilor creaturilor din cer şi de pe pământ, îngerii întunericului şi ai luminii, ai aurorei şi crepuscului⁶⁵⁾.

În Testamentul lui Adam supravegherea stihiilor şi a fenomenelor naturii este atribuită „începuturilor” iar dirijarea aştrilor „puterii”. ⁶⁶⁾

Învăţătura despre îngerii stihiilor a fost riguros însuşită în vechea Rusie şi respectată ca o dogmă. Deja cronicarul Nestor descriind ivirea miraculoasă a stâlpului incandescent deasupra Kievo Pecersk spune cu convingere: „dar asta n-a fost un stâlp incandescent, nici foc, ci înfăţişare îngerească, căci îngerul aşa se iveşte uneori ca un stâlp incandescent, alteori ca flacăra, cum a spus David: „crează îngerii, duhurile şi slugile sale foc, flacără şi sunt trimişi prin porunca lui Dumnezeu unde vrea Stăpânul şi Creatorul tuturor îngerilor şi al oamenilor”. Şi mai departe „după cum scrie preaînţeleptul Epifan la fiecare creatură este pus un înger: îngerul norilor, a ceţei etc.”” ⁶⁷⁾

În mesajul schimnicului Teofan către diaconul Munehin (sec. XVI) se promovează aceeaşi idee. Ca martor ocular al slujirii îngereşti, el numeşte pe Sf. Apostol Pavel: „ajungând la al treilea cer, chiar între stele am fost şi acolo am văzut puterile acelea îngereşti cum duc slujirea neîncetată pentru om: unii duc soarele, alţii luna, alţii stelele, guvernează aerul, norii vânturile, de la ultimii pământul înalţă norilor apa şi adapă faţa pământului pentru creşterea roadelor primăvara şi pentru seceriş, toamna şi iarna”. ^{68 )}

Egumenul Ilie din Bogoiavlensk şi corectorul Grigorie fiind întrebaţi cum se mişcă aştrii declară cu convingere: „după porunca lui Dumnezeu slujesc îngerii, rodind cretura.”

O exprimare completă au găsit toţi sus numiţii îngeri în icoana „Rugul aprins”. Aici se află nu numai îngerii diferitelor stihii, ci şi cei care sunt stabiliţi de Dumnezeu pentru alte slujiri mai înalte, unii ca aceştia sunt duhurile preaînţelepciunii, raţiunii, fricii de Dumnezeu, cuvioşiei etc.

Asupra formării tipurilor lor a avut influenţă Apocalipsa, tipurile celor şapte îngeri care o slujesc pe Maica Domnului şi în sfârşit, şi, în sfârşit, prezentarea naivă, semipăgână a forţelor naturii.

Numărul tuturor îngerilor din icoana „Rugul aprins” este de obicei de opt în afară de cei din stea. Totodată, cei doi îngeri de jos se pictează, din cauza lipsei de loc, în poziţie orizontală sau îngenunchiaţi, iar cinci, şase sau trei îngeri sunt pictaţi în interiorul stelei. Aici sunt doi în ambele părţi ale Maicii Domnului, unul sus şi altul jos, acesta din urmă fiind înlocuit cel mai adesea cu un heruvim.

Rovenski menţionează icoana în care în afară de cei 10 îngeri sunt încă 11 îngeri cu cădelniţa⁶⁹⁾. Pe coperta culegerilor lui Korobanov în loc de patru îngeri sunt 4 heruvimi în capătul stelei.

Prin urmare, numărul îngerilor şi totodată chipurile lor sunt pe departe de a fi constante, şi toată icoana „Rugul aprins”, într-o anumită măsură, nu este altceva decât rodul fanteziei religios-creative, redactarea ei iniţială fiind imposibil de stabilit. Este posibil ca îngerii care se află de ambele părţi ale Maicii Domnului să fi fost asimilaţi înaintea altora în compoziţie, deoarece în tablouri şi icoane mici, în care se evidenţiază o mare simplitate a copierii este păstrată o asemenea schemă. ⁷⁰⁾

În una din picturile din culegerile lui Rovensky, „Rugul” este prezentat numai prin partea centrală a icoanei Maicii Domnului, în stea, în colţurile căreia sunt 5 îngeri şi 1 heruvim pe deasupra.

Pe o icoană mică (din sec. al XVIII-lea) a muzeului lui Rumeantev, care şi-a păstrat simplitatea, sunt numai 4 îngeri în colţurile pătratului, în locul evangheliştilor.

De obicei, de-a dreapta Născătoarei de Dumnezeu (de la cel ce priveşte) se găseşte „îngerul vânturilor”. În braţele lui stă un omuleţ mic, gol, cu aripi care suflă într-o trâmbiţă. Acesta este tipul vechi al personificării vântului care a apărut în sec. al IX-lea (manuscrisul lui Isidor Ispalensky). Este acceptat şi în iconografia noastră.

Prelucrarea ulterioară, accidentală, a dus la o serie de abateri de la modelul esenţial mai mult sau mai puţin importante: căpşorul înaripat⁷¹⁾, în icoana din mănăstirea Danilov din Moscova figura goală este fără trâmbiţă⁷²⁾ – posibil datorită restaurării; în două originale din Jaroslavsk Ea blagosloveşte cu ambele mâini⁷³⁾ – gest care este foarte utilizat în iconografie şi care înseamnă cu precădere cuvântarea⁷⁴⁾.

În icoanele din Moscova din biserica Neopolimovsk şi mănăstirea Devicee au fost pictaţi doi îngeri ai vântului: al doilea se vede până la brâu în planul posterior şi este întors cu faţa către Maica Domnului. În prima icoană nu are nimic în braţe iar în a doua ţine un potir, care probabil nu are nicio legătură strânsă cu personificarea vântului, dar poate fi înţeleasă dacă ne reamintim că Maicii Domnului îi slujesc 7 arhangheli – „Noul Cer” – între care se numără şi Rafael, medicul suferinţelor omeneşti, care este reprezentat cu un alabastru în mâini.

O abatere destul de stranie de la tipul acceptat se găseşte într-o icoană din satul Baskak din Gubernia Tver: în primul rând aici e un înger cu inscripţia „eliberează vânturile din comorile sale” deasupra capului Maicii Domnului, unde de obicei se pictează heruvimul, iar în al doilea rând Fecioara Maria are în mâna dreaptă o ramură de liliac alb şi în stânga un vas din care se împrăştie trei raze.⁷⁵⁾ Primul din aceste atribute – ramura, poate să se fi asimilat iarăşi cu simbolul arhanghelilor, cu toate că poate părea o folosire forţată a argumentelor. Altă explicaţie ar fi imaginea prin care e reprezentat zefirul în mitologia clasică – o mantie plină cu flori⁷⁶⁾. În ceea ce priveşte potirul cu trei raze, el slujeşte ca un înlocuitor, destul de neconcordant, cu modelul antic al vântului – cele trei raze desemnează stihiile naturii; acest procedeu este folosit în aceeaşi icoană pentru reprezentarea zăpezii, brumei, ceţei. La Buslaev în Apocalipsă este o reprezentare similară a vocilor Domnului care ies sub forma a trei raze din trâmbiţă⁷⁷⁾.

Inscripţiile care însoţesc figura îngerului au şi o astfel de formulare: „Duhul abstinenţei, îngerii vântului, furtunii şi ai ploii sunt în slujba omului; îngerul Domnului aduce furtuna şi vânturile cu frica lui Dumnezeu”, în forma prescurtată (directă): „Duhul fricii Domnului” (Iaroslavl, Icoanele şi originalul, sec. al XVII-lea).

Printr-o mai mare simplitate a concepţiei se deosebesc reprezentările îngerilor de pe partea opusă – stânga. Ei sunt de obicei doi: primul ţine arcul curcubeului sau al norului de lână inscripţiile: „îngerii norului şi ai curcubeului, adică ai ploii şi ai arşiţei” sau „ridică curcubeu pentru om”, „ridică norii din cămările lor, fulgerele în ploaie prefăcând”.

În icoana bisericii din Neopalimovsck, primul înger ţine în braţe curcubeul, reprezentat prin câteva arcuri, iar al doilea ţine norii. După cum se vede din toate inscripţiile întotdeauna apar împreună curcubeul, norii şi ploaia , aceasta arătând că toate aceste elemente sunt dependente reciproc. Astfel de combinaţie o întâlnim şi în poezia populară; în popor există asemenea superstiţii, că curcubeul ia apa din lacuri, râuri, fântâni şi pe urmă iarăşi o restituie pământului sub formă de ploaie. După o altă versiune, curcubeul este o arteră prin care Împărăteasa Cerului ia apa din pământ; în această acţiune se presupune participarea a trei îngeri: unul ia apa din râuri cu capetele curcubeului, altul formează norii din apă şi al treilea o preface din nou în ploaie. ^{78 )}

Acest element are şi un sens mai misterios. În icoanele din Iaroslavl lângă îngerii cu arcuri şi nori apar următoarele inscripţii: „îngerii norului şi ai arcului sunt Legea şi minunea proslăvită a arătării”, „îngerul a pus pe cer semnul minunat, adică Legea”. Oricât de denaturate şi de prescurtate ar fi inscripţiile, totuşi în ele se pomenesc des cuvintele „porunca” şi „minunea preaslăvită”, ceea ce arată că se au în vedere porunca lui Dumnezeu dată lui Noe şi apariţia miraculoasă a curcubeului după potop. Tradiţia spune că semnul promisiunii lui Dumnezeu, făcută după potop, că nu se va mai repeta aşa o calamitate este chiar acest curcubeu, care va străluci până la a doua venire a Domnului. Această tradiţie este răspândită atât în Rusia, cât şi în alte ţinuturi slave (de ex. Bulgaria). În „Sfatul celor trei ierarhi” este enunţată astfel: „după potop semn a pus Dumnezeu pe cer – arcul, ca al doilea potop să nu mai fie” ⁷⁹⁾.

În icoana din satul Baskak, din gubernia Tver, icoana care în general se abate de la compoziţia acceptată, în loc de arc duhul stihiei apare iar în chip de prunc care cu o mână blagosloveşte iar cu cealaltă se roagă. Este probabil ca aici să fie iarăşi vorba de personificarea duhului fulgerului, ploii şi al tunetului, deci al anticului zeu al tunetului căruia curcubeul îi slujea drept arc pentru aruncarea săgeţilor. ⁸⁰⁾

Crenelul de jos al stelei interioare este ocupat de chipul îngerului care aduce rugăciune cu cădelniţa mirositoare tămâind spre noi şi acum şi pururea ”lacrimi, luminare şi tâmâie” ⁸¹⁾ . Ca model al acestei reprezentări slujeşte îngerul Selafiil – rugător către Dumnezeu, pictat de obicei cu o cădelniţă şi cu mâinile ridicate în sus pentru rugăciune⁸²⁾. Aceste chipuri de îngeri sunt foarte cunoscute în pictura de icoane rusă: ele se găsesc printre altele în icoana „Fiul Unul - Născut” ⁸³⁾ şi în apocalipsele ..... .

Conform obiectelor enumerate în inscripţii, îngerului rugător i se încredinţau, în icoanele diferitelor variante, luminarea, cutiuţa cu tămâie sau puterea, care nu este altceva decât atributul cunoscut al celui de-al doilea chip al îngerilor, aşa numitul Signaculum Dei, care s-a schimbat ulterior cu putere⁸⁴⁾. Acest înger poate fi pictat pur şi simplu cu mâinile înălţate spre cer, în poziţie de rugăciune.

În sfârşit, în partea de sus a pătratului interior este aşezat un heruvim.              

Trecând la reprezentarea îngerilor care se găsesc în afara stelei, între dinţii ei, toţi pot fi împărţiţi în trei mari categorii: îngerii diferitelor elemente ale naturii (arşiţă, frig, ceaţă etc.), îngerii cataclismelor care simbolizează a doua venire a Domnului (al tunetului, focului) şi îngerii diferitelor feluri mai înalte de slujire, adică heruvimii, serafimii, arhanghelii (ai învăţăturii, cuvioşeniei, cel care pedepseşte pe necredincioşi).

Pentru fiecare din aceste tipuri s-au dat şabloane deosebite după care pictorii de icoane realizau diferite variante în funcţie aproape exclusiv prin amplasarea îngerilor calamităţilor şi numai parţial prin atributele lor.

Principalul atribut al îngerilor din categoria I este potirul, care apare de timpuriu, în vechime, ca atribut al zeităţilor stihiei şi duhurilor. Astfel, pe turnul din Atena, vântul Schiron toarnă din potirul-vază, care conţine în el cenuşă şi foc, adică furtunile pe care le aduce.⁸⁵⁾ Cupe similare au şi îngerii apocaliptici care varsă „potirele mâniei Domnului”. Aşa este în miniatura din manuscrisul lui Buslaev, sec. al XVII-lea, în capitolul XVI (pag. 17-22) reprezentat al 7-lea înger, care îşi descarcă în aer potirul şi în consecinţă apar fulgerul, tunetul, grindina⁸⁶⁾. După aceea în manuscrisul din sec. al XVI-lea într-o miniatură la acelaşi text vedem doi îngeri cu potire: unul stă în faţa prestolului, iar al doilea răstoarnă potirul din care parcă curge apa.⁸⁷⁾ Tot cu două cupe pline este reprezentat îngerul alb ca zăpada în manuscrisul „Viaţa fericitului Andrei, nebun pentru Dumnezeu”^{88 )}; la fel în compoziţia icoanei „Fiul Unul-Născut”.

În general, cupa este simbolul obişnuit al unuia din îngerii superiori (heruvimi, serafimi, arhangheli).

Acest mod de reprezentare a stihiei ca fiind cuprinsă într-un vas, este mai vechi ca întrebuinţare în Rusia, în unele apocalipse. De asemenea, el este folosit şi pentru îngerii stihiei din icoana „Rugul aprins”. Aici nu există o deosebire între îngerii diferitelor calamităţi, ci toţi ţin în mâini diverse vase: vază, disc, potir sau pur şi simplu cutia; referitor la ultima formă, sunt convinsă că aceasta este o transformare ulterioară a cupei antice, care ajunge la o ciudăţenie în icoana din Iaroslavl: îngerul ţine cupa cu flacăra pusă şi într-o cutie⁸⁹⁾.

Explicaţia flăcării în cupa unui înger al rouei şi al ceţei (în unele variante apare şi la îngerii zăpezii şi ai brumei) este că unele inscripţii numesc aşa-zişi îngeri înflăcăraţi⁹⁰⁾ care pot trimite pe pământ nu numai ceaţa, zăpada şi bruma, dar şi furtuna, adică foc, cenuşă şi arşiţă⁹¹⁾. Arşiţa (căldura n. tr.) are desigur o influenţă asupra fertilităţii pământului, care e marcată în icoana „Rugul aprins” sub formă de ciorchine pentru că îngerul respectiv are în cupa sa o ramură de viţă-de-vie. Dar de obicei, toţi îngerii, ori au potirele goale, ori sunt cu raza ieşind din ele. În afară de cupă, unii îngeri, în deosebi cei ai rouei şi ai ceţii, ţin în mână aceeaşi personificare a geniului stihiei în chipul unui prunc înaripat. În mod deosebit sunt conturaţi îngerii zăpezii şi ai focului.

Pe lângă tipul general – cu potir şi prunc, duhul ceţii este reprezentat cu simbolurile puterii împărăteşti: cu coroana, pe fondul castelului, stând pe un loc mai înalt, în mâna stângă ţine o cutie, iar dreapta binecuvintează (Iaroslavl, icoana).⁹²⁾ Adesea, în spatele îngerului ceţii, al zăpezii şi al chiciurei se vede un cap de împărat (Biserica Nearsa din Moscova). Este posibil ca influenţa asupra reprezentării îngerului zăpezii în chip împărătesc să se datoreze denumirii de „duhul măririi”, la fel cum duhul înţelepciunii şi al învăţăturii şi al drept cinstirii are pe cap un chidar de arhiereu şi în mână focul sau un sul (biserica Nearsa şi satul Baskak)⁹³⁾.

Îngeri care reprezintă o copie fidelă a îngerilor stihiilor din apocalipse pot fi izolate într-o a doua grupă specială. Despre originea lor apocaliptică vorbeşte identitatea aproape strictă a reprezentării lor în apocalipsele şi inscripţiile explicative care le însoţesc, amintind permanent a doua venire a Domnului şi ziua Judecăţii de Apoi: „îngerul tăierii adversarilor contra credincioşilor oferă cupa durerii şi mâniei lui Dumnezeu”, „îngerii Domnului cu cântări, adică în strălucire trezesc pe cei ce dorm în veac”, „îngerul Domnului povesteşte de veacul ce vine”, „îngerul distrugerii cu foc şi grindină care povesteşte acţiunea Judecătorului drept”, „duhul înţelepciunii, focul arzător care vrea să fie realitatea viitoare” etc. Din totalitatea acestor duhuri, îngerii furtunii, tunetului şi ai fulgerului au ca emblemă principală o mică arcă în formă de biserică. După părerea unora, aceasta este un felinar – simbolul arhanghelului Gavriil care O slujeşte pe Preasfânta Fecioară⁹⁴⁾. Dar este necesar să revedem tablourile apocalipselor pentru a respinge această presupunere.

Arca apare cu o semnificaţie foarte clară „chivotul Legii” şi corespunde textului cap. XI,19 şi se interpretează prin deschiderea cerului şi vederea unor corăbii cu cele bune pregătite sfinţilor, pe când asupra nelegiuiţilor şi păgânilor vor veni voci înfricoşătoare, fulgere şi trăznete⁹⁵⁾. Conform textului se desenează o biserică, iar în ea o arcă, deasupra şi dedesuptul ei două personificări în chipul de figuri de tineri: fulgere, voci şi tunete. Primul scoate din gură zigzagurile fulgerului, al doilea este cu o trâmbiţă (manuscrisul lui Buslaev, înc. sec. al XVII-lea). Potrivit altor variante, silueta stihiei este văzută în însăşi biserica⁹⁶⁾. Geniul stihiei este înlocuit de însuşi Hristos Emanuel (manuscrisul lui Buslaev, înc. sec. al XVII-lea). Modificările ulterioare sunt următoarele: biserica e goală în interior, are numai zigzagurile fulgerelor pornind din cupolă şi razele de la baza ei – tunetul şi grindina⁹⁷⁾. În sfârşit, îngerii susţin arca plină cu siluete omeneşti dezbrăcate^{98 )}. Arcele au în apocalipsă o formă dublă, adică de biserică şi paralelogram (Tihonr. Sec. al XVIII-lea pag. 455).

Toate tipurile indicate şi-au găsit utilizarea în icoana „Rugului”. Îngerii susţin arca în chip de biserică, paralelogram (culegerea lui Korobanov), deci arce goale, cu siluete omeneşti şi cu o lumânare – foc – varianta mai târzie. Lumânarea şi făclia se imitau adesea de dreptul în mâna îngerului (biserica Nearsă).

Ulterior tipul îngerului purtător de fulger se îndepărtează de la tipurile sale vechi şi biserica arca cu duhul este înlocuită de cutia cu foc mai simplă în compoziţie, având însemnele puterii: sceptrul sau spada⁹⁹⁾. Apropiat ca esenţă cu îngerul fulgerului este îngerul strălucirii şi arderii, dar reprezentarea sa este complet diferită de cea a primului. Preînchipuirea lui este reprezentată de îngerul apocaliptic „purtătorul de strălucire” ţinând o .... cu o siluetă dezbrăcată, ceea ce este copiat în amănunt cu icoana „Rugul”, adăugându-se după obicei atributele îngerilor prin luminare sau făclie¹⁰⁰⁾. În ceea ce priveşte îngerul care îi pedepseşte şi îi taie pe păcătoşi, acesta este bine cunoscut în iconografie ca tipul arhanghelului în armură, cu spada şi teaca sau cu o ramură albă în mâini¹⁰¹⁾.

Pe lângă toate chipurile obişnuite din studiu, în cazuri rare întâlnim pe aceeaşi icoană asemenea îngeri care nu au nimic în comun cu cei precedenţi: duhul înţelepciunii, al învăţăturii, al evlaviei. În mâini au un sul sau un cerc cu monograma lui Hristos. Duhul care face să apară orice putere cerească are un sul şi binecuvintează cu mâna dreaptă. Duhul care pedepseşte are sceptru în mâna dreaptă.

Încheind examinarea reprezentărilor îngerilor îmi permit să spun câteva cuvinte cu privire la inscripţiile de lângă ei. Pe lângă enumerarea stihiilor şi puterilor naturii îngerilor li se dau şi alte denumiri: duhurile puterii - cu privire la îngerii stăpânitori ai stihiei; ai fricii de Dumnezeu – îngerii puşi peste stihiile cumplite: tunetul, fulgerul şi furtuna; ai înţelepciuni şi gândirii – ai strălucirii şi focului; ai evlaviei – care pedepsesc pe păcătoşi. Astfel, se duce o paralelă între acţiunea benefică a îngerilor asupra naturii şi asupra sufletului omului: aşa cum furtuna curăţă văzduhul, tot aşa şi sufletul omului, prin puterea lui Dumnezeu se curăţă de ispite şi păcate; asemenea îngerilor care stăpânesc fenomenele cumplite ale naturii se manifestă voinţa înţeleaptă. Toate inscripţiile de pe icoană diferă şi sunt foarte şterse, aşa că nu există posibilitatea să se găsească originalul. Dar, pe semne, ele au fost create pe baza textului Apocalipsei, Psaltirii şi a povestirilor apocrife despre îngeri.

Astfel, îngerii din icoana „Rugul aprins” au o semnificaţie dublă: ei sunt slujitorii cereşti, executorii voinţei Creatorului şi a Sfintei Fecioare, bunului Divin, tot ei sunt şi stăpânii stihiilor. Se constată că şi aici s-au amestecat noţiunile creştine cu credinţele păgâne, ceea ce s-a exprimat prin trecerea spre Preasfânta Fecioară a atributelor zeilor tunetului, fulgerului, focului, fertilităţii ş.a.m.d., iar în cazul îngerilor stihiilor spre tipurile antice. Cu toate acestea toate reprezentările păgâne sunt atenuate de creştinism şi joacă un rol de simple simboluri.

Datorită poeziei, care pătrunde toată compoziţia, şi datorită imaginilor concrete a credinţelor cosmogonice, icoana „Rugul Aprins” capătă o valoare deosebită. Nu pot să fiu de acord cu părerea că ea are o semnificaţie calendaristică care indică anul solar, unde soarele este Domnul Iisus Hristos, luna este Maica Domnului, iar cei 12 îngeri – 12 luni, pentru că numărul îngerilor nu este deloc constant şi slujirea care le este stabilită nu permite să li se dea o asemenea semnificaţie.

Pentru cele patru peceţi în colţuri se presupune o ordine stabilită. Aceste peceţi au apărut mai târziu în timpul evoluţiei şi reprezintă canonul celor patru profeţii despre naşterea lui Hristos: rugul lui Moise, toiagul lui Aaron, porţile lui Iezechel şi scara lui Iacob. În variantele antice, după spusele lui Rovensky, aceste patru locuri ale profeţiilor nu existau fiind substituite de simbolurile care s-au grupat mai târziu în mâinile Născătoarei de Dumnezeu¹⁰²⁾.

Deci se pune întrebarea: când s-a constituit compoziţia cu totul? Presupunem că nu mai înainte de sf. sec. al XVI-lea chiar mai bine zis la înc. sec. al XVII-lea. În secolul al XVI-lea nu existau încă icoane complexe, cu multe personaje; acestea erau o raritate şi stârneau dispute (cazul lui Viskovotii). Începând cu sec. al XVI-XVII-lea s-au adunat din miniaturi chipurile şi evenimentele şi se creează astfel de icoane ca: „Fiul Unul - Născut”, „Cred”, „Tatăl nostru”, „Cuvine-se”.

Ducând la bun sfârşit acest studiu despre evoluţia compoziţiei „Rugul Aprins”, îmi dau seama pe deplin că am făcut foarte puţin pentru clarificarea acestei interesante icoane. Mult material a rămas intangibil pentru mine, iar cel utilizat a fost insuficient prelucrat. Dar având în vedere că icoanele noastre (ruseşti n. tr.) simbolice sunt aproape cu desăvârşire necercetate, cititorii – specialişti, sper, că vor ierta în parte golurile mele şi mă vor ajuta cu indicaţiile lor să îmi completez lucrarea.

L. Vorontova