“Pentru ca toti sã fie una ” (Ioan 17,21)

În numele Tatãlui si-al Fiului si-al Sfântului Duh. Amin.

Tatãl nostru ceresc, Dumnezeul vesnicului Adevãr, Dumnezeul lui Israel si al revelatiei biblice, Care prin Duhul Sfânt L-a trimis în lume pe Fiul Sãu, Cuvântul, pentru ca Acesta s-o sfinteascã si s-o uneascã cu Tatãl în iubire vesnicã, ne cheamã sã ne unim în Fiul Sãu, prin puterea Sfântului Sãu Duh, fiindcã noi suntem cu totii copii ai lui Dumnezeu, creati dupã chipul vesnic al Fiului, Iisus Hristos, începutul si sfârsitul a toate (Apocalipsa 22, 13). Noi toti trebuie sã dobândim deplinãtatea omului desãvârsit în Hristos (Efeseni 4, 13-14), Fiul lui Dumnezeu, pentru ca sã ne facem, prin credintã, fiii Domnului Dumnezeului nostru (Deuteronomul 14, 1). Iar dacã El este Cuvântul lui Dumnezeu si Chipul Sãu unic (Coloseni l, 15), în care a fost creat Adam, din care ne tragem cu totii, am putea noi oare sã urcãm prin noi însine cãtre Lumina Sa cea vesnicã? Noi suntem cu totii mãdulare ale Trupului lui Hristos (I Corinteni 12, 27), mãdulare ale Chipului lui Dumnezeu, iar Chipul este în fiecare mãdular, dupã darul sãu. Mâna nu-i va putea spune piciorului: “Nu am nevoie de tine”, nici piciorul mîinii (I Corinteni 12,15-18). Suntem cu totii rãmãsite risipite în trupul lumii, dar acest trup devine un trup hristic si divin în harul Sfântului Duh, Duhul lui Iisus Hristos, Care uneste pãrtile între ele, pentru ca acestea sã fie mãdulare ale unicului si adevãratul Trup, al cãrui Cap divin este Hristos Iisus.

Aceste lucruri sunt cunoscute fiecãrui credincios crestin, iar omul credincios Hristosului sãu se roagã si se strã­duieste sã fie o piatrã vie (I Petru 2,4-5) în zidirea Trupului lui Hristos în propriul sãu trup si în lumea întreagã. De obicei, credinciosul crestin considerã si vede Trupul lui Hristos în institutia Bisericii cãreia îi apartine confesional (de exemplu, cea ortodoxã, cea catolicã, cea lutheranã etc.) si nu se ocupã aproape deloc de celelalte traditii. Sã vedem cum s-a ajuns aici.

Se pare cã pluralitatea confesiunilor crestine provine din schisme si din dezbinãri de origine teologicã, politicã, sau din diferentele de mentalitate între anumite grupuri etnice si sociale, în mare mãsurã, originea acestora se aflã în tendinta nefastã a oamenilor de a se despãrti de Dumnezeu, pentru a se idolatriza pe ei însisi (Facerea 3, 5). Ei au mostenit aceastã rea tendintã de la Adam, care prin pãcatul sãu a adus suferinta si moartea asupra sa si asupra descendentilor sãi, transmitându-le întregii creatii, care suspinã pânã acum în chinurile facerii, în asteptarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,22).

Aceastã tendintã tenebroasã se gãseste si la baza majoritãtii divizãrilor religios-confesionale, dar trebuie sã ad­mitem cã, în cazul multor sciziuni, au existat si ratiuni ling­vistice, culturale sau de mentalitate, ca si veritabile diferente între conceptiile teologice, în plus, nu trebuie subestimate con­tributia, importanta si vocatia specifice fiecãrei comunitãti confesionale, cãci pluralitatea comunitãtilor este asemãnãtoare pluralitãtii mãdularelor, a vocatiilor si a darurilor în Trupul lui Hristos. Astfel, ne gãsim în fata unei situatii paradoxale (fapt caracteristic Crestinismului), în care separatia dintre comuni­tãtile crestine (amintind misterul separatiei dintre poporul lui Israel si Biserica Hristosului lui Israel si al lumii întregi) este legatã de puternica dezbinare dintre oameni si de îndepãrtarea lor de Dumnezeu, dar, pe de altã parte, ea anuntã îmbogãtirea potentialã a Comunitãtii, a Bisericii lui Hristos, asemenea bo­gãtiei trupului cu multe mãdulare, în care fiecare actioneazã armonios, conform chemãrii sale.

Nu este pentru prima datã când divina Providentã se foloseste de o unealtã, sau de o situatie degradatã de om, pen­tru a o transforma în izvor de binecuvântare, lucru care doar la Dumnezeu este cu putintã. Exemplul cel mai evident este Crucea: instrument al torturii si al mortii, pe care Dumnezeu însusi l-a transformat în mijloc de Mântuire pentru toti fiii lui Adam. Primul Adam a pãcãtuit si a ajuns sã moarã mâncând din fructul Pomului Cunoasterii; al doilea Adam, Noul Om ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa suferinta vietii fiilor lui Adam, pânã la lemnul Crucii, Arbore al Mortii, si S-a fãcut El însusi, pe Cruce, fruct al Arborelui Vietii, al vietii dumnezeiesti care se dãruieste prin harul învierii Sale. El, Chip al Dumnezeului Celui Viu, a trecut de bunãvoie prin viata de suferintã, pânã la moartea pe Cruce (Filipeni 2, 8), pentru a ucide moartea prin dumnezeirea Sa si a reda viata vesnicã fiilor lui Adam.

Un alt exemplu. Primul Adam a pãcãtuit în cârdãsie cu femeia; al doilea Adam, Hristos Iisus, s-a nãscut dintr-o femeie curatã si smeritã, Fecioara Maria, prin desãvârsitul ei consimtãmânt [Fiat] si într-o supunere iubitoare si fidelã fatã de vo­inta lui Dumnezeu.

Vedem, asadar, cum divina Providentã foloseste con­secintele pãcatului si ale rãului si, prin harul Sãu, le transformã în izvor de binecuvântare pentru om. Omul se cade sã recu­noascã acest lucru si sã se întrebe ce anume trebuie sã facã pentru a restaura lumea si a o uni cu Dumnezeul ei. Am vãzut care sunt consecintele urii si dezbinãrii în lumea religioasã în general, si în mod special în Bisericile crestine. Acum, ce trebuie sã facem pentru a îndeplini vointa Domnului nostru “ca toti sã fie una” (Ioan 17, 21)?

Mai întâi, sã cerem Sfântului Duh sã ne lumineze, prin harul Sãu, calea, ochii, mintea si inima. Trebuie sã cercetãm, sã verificãm si sã ne examinãm religia si credinta. Sã ne facem un permanent examen de constiintã: cum ne purtãm oare în fata lui Dumnezeu, în fata Adevãrului (Ioan 18, 37-38)? Cine este pentru noi Hristos (Matei 16, 15-16)? Suntem noi gata sã stãm dinaintea Fetei Lui cu sinceritate si iubire? Am fãcut noi ceva pentru a ne apropia de El, pentru a merge alãturi de El la bine si la rãu, nu doar cãtre înviere, dar si cãtre Cruce, pentru a ne face si noi pãrtasi la povara ei (Luca 9, 23)? Dupã ce am cãutat si am gãsit vointa Sa în Bisericã si în noi, trebuie sã ne hotãrâm sã tinem aceastã cale a binelui (I Tesaloniceni 5, 21).

Ca fiu al poporului lui Israel, care acum cinci ani L-am gãsit pe Hristosul meu si pe Hristosul lui Israel si al lumii întregi în Domnul Iisus, Fiul Dumnezelui Celui Vesnic, si care vãd în Crestinismul ortodox casa mea spiritualã si lãcasul lui Hristos, eu continuu si încerc sã caut originile dezbinãrii între Israel si Biserica crestinã, pe de o parte, si între confesiunile crestine ele însele, pe de altã parte. O fac cu credinta profundã cã, în pofida plenitudinii pe care o vãd în liturghia rãsãriteanã si în dogmele ortodoxe cuprinse în ea, existã si în viata Bise­ricii Catolice sau a Bisericilor protestante aspecte specifice care pot îmbogãti viata crestinã a credinciosului ortodox si a comunitãtii sale. De asemenea, sunt sigur cã crestinii occiden­tali au încã si mai mult de primit de la Traditia orientalã în general, si de la cea ortodoxã în special, iar asta nu doar pentru viata lor spiritualã, care poate fi foarte bogatã în har, ci mai cu seamã pentru consolidarea drumului desãvârsirii spirituale pe care Hristos l-a stabilit si l-a propovãduit în Biserica Sa. Dupã cum am spus deja, si alte religii, mai cu seamã cele monoteiste, pot avea un mesaj pentru noi, pe care îmi propun sã-l dezvolt cu o altã ocazie.

Sã luãm exemplul Ortodoxiei. Acesta este cazul meu personal. Principiul sãu de adevãr si de unitate se gãseste în Dumnezeu, Care S-a descoperit si Se descoperã în Iisus Hris­tos, prin Sfântul Duh. În cadrul comunitãtii, viata în Hristos are drept centru Sfânta Liturghie. Ceremonia liturgicã recapi­tuleazã evenimentele Mântuirii noastre într-un mod concret si deosebit de bogat, pe care Hristos 1-a întruchipat în viata Sa. Credinciosul se uneste cu Mântuitorul de-a lungul întregului rit liturgic, comuniune culminând în Taina Euharisticã. Credinciosul crestin se gãseste astfel în adevãratul Templu, care este Hristosul Cel Viu, iar prin aceasta depune mãrturie în fata evreului, care se gãseste îndoliat în templul sãu, cã adevãratul Templu a înviat din morti a treia zi dupã distrugerea Sa (Ioan 2,19-21) si cã acum El îi cere lui Dumnezeu sã clãdeascã si sã învie în sufletul credincios Templul Duhului Sãu (I Corinteni 6,19). Aceasta este unul dintre motivele care mã fac sã cred cã Crestinismul ortodox reprezintã o chemare specialã pentru evreu (mai ales pentru cel ortodox) de a se uni cu adevãratul Hristos. În plus, sunt convins cã mostenirea orientalã a Cresti­nismului este foarte aproape de vechea traditie a lui Israel în tot ceea ce priveste rugãciunea însãsi, caracterul ei carnal-spiritual, care-l transformã pe cel ce se roagã în rugãciune vie, ajungând pânã la rugãciunea neîncetatã (vezi isihasmul) în numele Domnului Iisus, rugãciune care-I deschide lui Hristos, clipã de clipã, usa (Apocalipsa 3, 20) inimilor si a vietilor noastre. Am convingerea importantei traditiilor crestine orien­tale pentru întâlnirea cu evreii în rugãciunea fatã de Unicul Dumnezeu si, dupã vointa lui Dumnezeu, pânã la recunoas­terea Hristosului Sãu Iisus, în Duhul Sfânt. Tot astfel, nu am nici o îndoialã cu privire la importanta Bisericilor rãsãritene pentru întâlnirea cu credinciosii musulmani; despre aceasta voi vorbi însã cu un alt prilej.

Cu toate acestea, observatorul occidental este mirat de marele grad de închidere al multor crestini ortodocsi în inte­riorul comunitãtilor si al tãrilor lor, precum si de dezinteresul lor fatã de ceilalti, iar toate acestea cu încurajarea anumitor ierarhi ai institutiilor ortodoxe. Este corect sã semnalãm cã aceastã închidere este partial justificatã în cazul cãlugãrilor contemplativi, în pofida exceptiilor, multora li se pare cã aceasta este situatia generalã în aceste comunitãti, si mai cu seamã în tãrile de veche traditie ortodoxã. Desigur, existã cauze istorice, o mentalitate diferitã de cea occidentalã si o neîncredere fatã de Occident. Lucrurile au ajuns pânã acolo încât, în multe situatii, Bisericile ortodoxe par sã manifeste tendinte nationaliste extreme (împinse pânã la filetism), care contravin dreptei credinte a Bisericii. Aceste tendinte dãuneazã mult misiunii spirituale a Bisericii în lume, dãuneazã credin­ciosilor si tuturor cãutãtorilor adevãrului. Ele pot scandaliza prin caracterul lor fariseic negativ, ajungând pânã la un mesia­nism national foarte lumesc, în loc sã proclame “nebunia” Crucii (I Corinteni l, 21-23). Ierarhiile acestor Biserici sunt pãscute de riscul de a repeta pãcatele fariseilor si cãrturarilor (Matei 23, 23-33), dar greselile lor ar fi încã si mai mari, deoa­rece aceste ierarhii au primit Evanghelia lui Iisus Hristos si vorbesc tocmai în numele Lui. Dupã pãrerea mea, aceastã pro­blemã este cu atât mai gravã cu cât consider Ortodoxia (fãrã sã neg importanta altor confesiuni) ca pe o cale foarte înaltã a plenitudinii spirituale în Hristos si, prin aceasta, cred cã res­ponsabilitatea imensã a depozitarilor si pãzitorilor doctrinei si liturghiei ortodoxe este aceea de a-L mãrturisi cu adevãrat, prin credintã si fapte, pe Hristos, Fiul Iubirii (I Ioan 4, 16), ade­vãrata Iubire dumnezeiascã, venitã sã uneascã tainic cu Dumnezeu, în Duhul Adevãrului, pe fiii lui Adam si lumea întreagã. Sper si mã rog ca pãstorii Bisericilor ortodoxe sã fie mai constienti de marea responsabilitate ce le-a fost încre­dintatã, ducând astfel un adevãrat rãzboi în numele lui Dum­nezeu: lupta de a-L comunica pe Hristos fiecãrui credincios si lumii întregi, lupta pentru pacea dinlãuntru si pentru cea din afarã, pentru fraternitate si pentru dragoste în numele lui Hristos Iisus. Totusi, ar trebui, poate, luate în considerare câte­va schimbãri în formularea anumitor rugãciuni, mai ales în referintele la evrei, asa cum au fãcut deja catolicii la Conciliul Vatican II. Astfel, mãrturia lor ar fi mai fidelã credintei orto­doxe, iar misiunea lor în lume ar aduce mai multe roade. Nu mã îndoiesc cã un astfel de proces i-ar aduce la Hristos si la Biserica drept-mãritoare pe multi oameni de pretutindeni care cautã în mod sincer Adevãrul, dar care încã nu vãd imaginea lui Hristos în realitatea prezentã. Toate acestea au fost întelese de multi crestini occidentali, care simt autenticitatea credintei si a vietii spirituale în traditia vie a Bisericilor din Orient. Sunt numeroase semne cã si la Roma se manifestã mult interes fatã de o veritabilã apropiere de Bisericile ortodoxe [aceste rânduri au fost scrise cu putin înainte de istorica vizitã la Bucuresti a Sanctitãtii Sale Papa Ioan Paul II, din mai 1999], întâlnire ce poate îmbogãti substantial viata spiritualã a crestinilor din lu­mea întreagã.

O astfel de apropiere între ortodocsi si crestinii occi­dentali, catolici sau protestanti, i-ar ajuta pe cei dintâi sã evite izolarea si îngustimea perspectivei lor strict nationale, fãrã sa­-si neglijeze misiunea la nivel local, propovãduind o viziune ortodoxã încã mai profundã si mai universalã, mai preocupatã de dialogul interreligios si duhovnicesc – si, nu în ultimul rând, mai independentã si mai emancipatã de conceptia prea exclu­sivistã a Statului national (“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – Matei 22,21).

Cu sigurantã, drumul este încã lung. Si catolicii au, la rândul lor, mult de fãcut pentru a reduce teama ortodoxã fatã de vechile ambitii de dominatie ale Catolicismului, fatã de revendicarea romanã de a se recunoaste autoritatea absolutã a succesorului lui Petru si fatã de mentalitatea teologicã hiper-rationalistã, dublatã si de o mentalitate institutionalã hiper-juridicã – mentalitãti atît de caracteristice Crestinismului apu­sean si care au pãtruns, pe alocuri, si în Bisericile ortodoxe. Dar, cãlãuziti de credintã, sperantã si iubire, manifestînd o constiintã ascutitã cu privire la profunzimea responsabilitãtii si misiunii credinciosilor crestini, fãcând dovada curajului pe care l-a inspirat Hristos (Ioan 16, 33) si lucrând în spiritul rugãciunii si al harului, este posibil sã fie învinsã slãbiciunea omeneascã si sã se dea marea luptã pentru Adevãr, luptã care se duce în primul rând împotriva slãbiciunilor noastre perso­nale, pentru ca noi sã putem trãi ca niste credinciosi mai demni de numele de crestini. Fãrã îndoialã, schimbarea trebuie sã înceapã dinlãuntrul fiecãrui crestin. Apropierea si comuniunea între diferitele Biserici trebuie sã-si aibã obârsia în sufletul credinciosului. Acesta trebuie sã fie ecumenic în sufletul sãu, dar sã continue sã trãiascã conform cãii sale, dacã pe aceasta o crede mai deplinã. Acesta este chipul în care si eu încerc sã trãiesc Ortodoxia. Vreau s-o pãstrez, nu sunt dispus sã renunt la Sfânta Liturghie rãsãriteanã si nici la spiritul isihast. Ortodoxia este respiratia sufletului meu. Si tocmai pentru acest motiv îl voi proclama pe Hristos ca trãind cu adevãrat în Ortodoxie, dar voi primi si de la Bisericile Occidentului ceea ce este cu adevãrat crestin si ortodox în sensul larg al cuvân­tului, ceea ce institutia Bisericii mele ar fi putut uita sã trãiascã sau sã predice.

Sã luãm drept pildã lectura contemplativã a Sfintei Scripturi. Pare cã astãzi credinciosii din Occident, catolici si protestanti, sunt obisnuiti sã citeascã, sã învete si sã contemple Biblia, într-un mod personal si liber, mai mult decât ortodocsii. E un obicei pozitiv, care trebuie încurajat si în rândurile cres­tinilor ortodocsi. Totusi, trebuie spus cã tendinta spre o inter­pretare exclusiv personalã a textului Sfintelor Scripturi poate fi primejdioasã, constituind una dintre cauzele formãrii diferi­telor secte crestine. Dar dacã se face sub îndrumarea unui înte­lept pãrinte duhovnicesc si e în spiritul Traditiei, atunci lectura treazã a Sfintei Scripturi poate sã-l îmbogãteascã mult pe credinciosul plin de râvnã. Traditia ne învatã sã nu fim sclavi ai literei care ucide, ci sã o primim în duhul care dã viatã (II Corinteni 3, 6). Acesta este unul dintre mesajele importante adresate sectelor de cãtre Bisericile traditionale. Traditia învatã drumul drept cãtre cunoasterea lui Hristos si a Sfintelor Scrip­turi, cãci în lumina ei credinciosul se poate apropia treptat, în comuniune cu alti credinciosi, de cunoasterea sensului profund al Cuvântului dumnezeiesc, nerãmânând prizonier al literei.

Înainte de a încheia, as vrea sã subliniez aici un punct extrem de important, pe care l-am pomenit deja în treacãt si pe care am intentia sã-l dezvolt cu un alt prilej. Sunt convins cã existã cel putin o asemãnare între dezbinarea Bisericilor crestine si dezbinarea dintre Israel si Bisericã. Cred cã deplina comuniune între Biserici este legatã de întâlnirea lor reînnoitã cu Israel, poporul întrupãrii, rãdãcina istoricã a Bisericii, a Apostolilor si a primilor crestini, a celor dintâi persecutati. Bisericile trebuie sã recunoascã faptul cã poporul evreu, la rândul sãu, a fost persecutat de-a lungul istoriei de cãtre anu­mite forte pretins “crestine”, care au uzurpat numele lui Hristos si au prigonit poporul Sãu, iar din aceastã cauzã foarte multi (crestini si evrei) s-au îndepãrtat de Hristosul lor evreu1. Atunci, crestinii vor proclama, în puterea Duhului, mãretia si slava lui Hristos, ajutându-l pe Israel sã-si regãseascã pacea cu adevãratul si dumnezeiescul sãu Mesia, iar Israelul lui Hristos i-ar putea ajuta pe crestini sã-si regãseascã deplina comuniune în Hristos Iisus, fiul evreicei Maria si Fiul lui Dumnezeu, Tatãl nostru ceresc.

Vom putea, în felul acesta, sã contemplãm unitatea Omului Desãvârsit: Capul sãu este Hristos; Trupul sãu este Biserica – Israel si neamurile; Mãdularele sale sunt fiecare crestin în parte.

Am încercat, în acest articol, sã descopãr o picãturã din oceanul de posibilitãti de îmbogãtire reciprocã, sustinut de harul dumnezeiesc, îmbogãtire care poate avea loc între dife­ritele Biserici si Traditii, fãrã sã se schimbe nici doctrinele lor, nici ceremoniile si riturile, nici vocatiile lor specifice, si fãrã sã fie slãbite convingerile lor de a fi receptacule binecuvântate ale Adevãrului. Nu mã îndoiesc cã o reflectie profundã si con­stantã, în rugãciune si autenticã iubire, va duce, în mod treptat, cãtre o comuniune mai armonioasã între Biserici, spre slava adevãratului Dumnezeu; unitatea în diversitate – un singur Trup, mai multe mãdulare; un singur Duh, mai multe daruri – va aduna si va contopi duhovniceste mãdularele Trupului divin, al cãrui Cap este Iisus Hristos. Acest Trup, trãitor aici si acum, va face sã sufle în lume un nou duh, Duhul lui Hristos, atrãgând si ungând alte si alte mãdulare, ce încã nu si-au recu­noscut Capul. Noi, apostolii Capului, îi vom trata în spiritul pãcii si al fraternitãtii, cãci suntem cu totii copiii lui Dumne­zeu, creati dupã imaginea Fiului Sãu, si vom veghea ca Duhul lui Hristos, Care locuieste în noi, sã lucreze tainic, prin puterea harului Sãu, si în fratii nostri, oricare ar fi acestia.

Pentru a atinge un asemenea înalt tel, toti cei implicati în diferitele Biserici trebuie sã-si reasume vocatia persecu­tatului, a celui ce luptã pentru Adevãr (Matei 5, 3-11) sub sem­nul Sfintei Cruci; spre a primi din nou duhul smereniei si al curãtiei, care-i caracteriza pe primii crestini, este necesar sã avem un spirit elevat, mai putin materialist, mai putin violent si mai putin exclusivist. E nevoie de mai mult respect pentru mediul înconjurãtor, pentru naturã, pentru creatie în genere, de mai multã simplicitate si noblete naturalã, de mai putin lux si de mai multã milostenie fatã de sãrmanii acestei lumi. Numai asa vom putea da cu adevãrat fiecãrui suflet hrana cea vesnicã: Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.