- Ce mai e nou?
- Priveghi online!
- !?
- Cam asa ceva - imi explica M, care este masteranda la Budapesta. Au fost doua cazuri la CEU chiar luna aceasta. Mai intii, a murit un coleg al nostru, pe care il stiam, si stirea a fost pusa pe face book si, toata noaptea, niste colegi au facut un fel de “priveghi”…
- Adica? - intreb eu, uluit.
- Pai au stat toata noaptea pe calculatoare, pe un fragment de retea, au pus epitafe, au povestit despre cel mort, unii aveau fotografii cu el…
- E deja ceva obisnuit? - ma mai interesez eu.
- Nu stiu, nu as spune, dar, v-am spus, a mai fost imediat un al doilea caz. O colega, care a avut un accident tragic si a murit. De data aceasta, parintii au fost cei care au anuntat moartea fetei lor pe face book si, tot asa, colegii s-au mobilizat, au tinut un fel de discursuri funerare si au “priveghiat-o” toata noaptea…
 

Dupa “viata online”, “moartea online”, deci - rezum eu. Adica? - nu pot sa nu ma intreb. Si imi e greu sa gasesc un raspuns gata facut. Din antropologie stiu ca, daca vrei sa intelegi resorturile ultime ale unei culturi, nu te uiti la cei vii, ci mai degraba la cum se moare in comunitatea respectiva. Cu moartea nu glumeste nimeni, practicile si credintele funerare fiind ultimele care se schimba. Iar cind se intimpla sa se schimbe, acest lucru are un rost profund. Ce vrea sa spuna deci aceasta inovatie?

Imi aduc aminte ca pe vremea cind lucram la Cristian, un sat initial sasesc de linga Sibiu, m-a impresionat “modelul sasesc”, faptul ca românii au preluat in mare masura practici ale Vecinatatii sasesti, la inceput obligati de administratia habsburgica, apoi din proprie initiativa. E mai eficient cum fac sasii - imi explicau ei. Pina la un punct insa: inmormintarea. De aceasta, la sasi, protestanti, se ocupa integral Vecinatatea, comunitatea. Ea anunta moartea in tot satul, ea se ocupa de sicriu si cruce, ea distribuia sarcinile pentru “serviciile funerare” printre membrii sai. Românii mobilizau si ei Vecinatatea lor, româneasca, dar o facea familia si tot ea se ocupa de toata inmormintarea si pomenirile succesive: erau mortii familiei, nu ai comunitatii, iar taranul ortodox nu putea concepe o “instrainare” de neam a mortii. Aceasta diferenta a facut ca Vecinatatile sasesti, si nu cele românesti sa treaca, pe masura ce se imputinau membrii lor si li se dilua menirea, la un fel de “servicii funerare”: cind iti murea cineva, apelai la Vecinatate (sau la ce mai ramasese din ea) si aceasta se ocupa de toate. Urmau astfel, fara sa-si propuna, un trend mult mai general: “externalizarea serviciilor”. Moartea - cel putin anumite aspecte ale ei - trecea din grija familiei in sarcina unor persoane straine si specializate.

In paralel, in satele românesti avea loc o alta prefacere, de care ierarhii Bisericii ortodoxe nu erau foarte multumiti, dar pe care, la tara, erau obligati sa o urmeze: pomana de viu. Schimbarile demografice masive, faptul ca, de cele mai multe ori, copiii plecau sa lucreze la oras, se indepartau sau chiar se instrainau de casa i-a facut pe batrini sa-si ia soarta in miini si sa faca ei insisi, din timpul vietii, cele cuvenite. Ce stiu eu daca or sa-mi faca pomenile asa cum trebuie! - oftau cei batrini. Acelasi lucru il spunea zilele trecute si Prigoana la propria sa pomana de viu, facind astfel mai mediatica o practica deja veche. Nemaiputind fi sigur ca, dupa moarte, vei fi stramosul cuiva, mai bine sa devii propriul tau urmas din timpul vietii. Disolutia familiei si a continuitatii de neam a dus astfel la o “individualizare” a mortii, am putea spune chiar o anumita singuratate a mortii, de asemenea un trend mult mai general, pastrat in acest caz in limitele crestinismului.

Intr-o societate a individului si a prezentului, moartea este tot mai mult refulata din social si din cultura, pentru a deveni tot mai mult un eveniment personal, eufemizat discret pentru a-i deranja cit mai putin pe cei din jur. Si pentru a da impresia individului ca e doar o problema printre altele, pe care trebuie sa o rezolve eficient ca pe orice alta problema. Managementul mortii…

Din aceasta perspectiva, “priveghiurile online” (pe care nu stiu sa le numesc deocamdata altfel, dar care sint deja cu totul altceva) pot fi citite si ca prime semne ale unui soi de resocializare, de readucere a mortii in comunitate. Nu o revenire la traditii si societati traditionale, ci o mutatie in comunitati virtuale. Ritualizarea acestor prime gesturi spontane este foarte posibila - si chiar previzibila -, iar o cultura a “mortii online”, care sa pastreze in serverele lumii si sufletul virtual al celui raposat, se poate coagula apoi, firesc, in timp. Mai mult, ea poate constitui o noua dimensiune semnificativa a coeziunii tehno-sociale a lumii postmoderne. Prin integrarea mortii, comunitatile virtuale ar incepe sa aiba un trecut, iesind astfel de sub imperiul individualismului hic et nunc.
 

Vintila MIHAILESCU