Universul rural de altadata se misca dupa anumite reguli nescrise. Oamenii stiau ca este o randuiala a lucrurilor care trebuie respectata atunci cand traiesc intr-o comunitate. De altfel, comunitatea in care traiau oamenii din vechime nu se supunea doar unor legi lumesti, ea traia in comuniune cu intreg universul si cu legile divine. Impreuna cu etnologul iesean Marcel Lutic facem, in cele ce urmeaza, o incursiune in „filosofia“ despre pacat din mentalitatea romaneasca traditionala.

„Invatatura Bisericii ofera omului de la sat elementele din care sa-si faca o conceptie proprie despre lume si despre viata. Dar, la aceasta invatatura, taranul contribuie cu o sumedenie de adaosuri neteologice, care sunt creatii folclorice izvorate din nevoia unor explicatii suplimentare. Acestea sunt, adesea, ramasite din acel cod nescris de norme, care, pe vremuri, se numea «obiceiul pamantului»“, spune Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iasi. Astfel, „Obiceiul pamantului ar putea fi caracterizat ca o suma de legi nescrise, izvorate din diferite raporturi omenesti, stabilite de bunul simt si intelepciunea poporului si transmise din generatie in generatie. Instructia morala a omului de la sat se facea prin «Decalog» si «Fericiri», precum si prin povetele batranilor, condensate in sentinte, proverbe si istorioare cu cuprins moralizator. Normele morale sunt stabilite de Dumnezeu si pentru comportarea omului sunt tot atat de necesare si obligatorii, cum sunt si legile fizicii pentru fenomenele lumii materiale“, continua Marcel Lutic.

„Sa lucri, da’ lucra asa cum e randuiala“

Prin urmare, „acum 80 de ani, mos Gheorghe Prascan din Persani - Brasov credea ca «Tot ce se intampla e asa dupa o randuiala. Lumea nu merge bine si oamenii au necaz pentru ca multi nu-si dau seama ce fac. Lumea noastra are o randuiala; toate se fac asa dupa o hotarare, dupa o putere». La fel, Maria Rogozea din Dragus - Brasov, contemporana cu mos Gheorghe Prascan, credea ca «Omua are si el putere, daa numai atunci cand merge drept pe ce i-a dat Dumnezeu; puterea nu e de la el, ca nu el a facut lumea. Sa lucri, daa lucra asa cum e randuiala, altfel strici legea si ramai sterp», asa cum arata Ernest Bernea, in lucrarea sa «Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman»“.

Pentru taranul roman din vechime, numai Dumnezeu are cunostinta totala si cuprinderea a tot ceea ce a existat, exista si va exista. „Taranul e coplesit de constiinta acestei prezente si are sentimentul desavarsitei sale dependente fata de divinitate. Dumnezeu se gaseste oricand, in orice loc, iar datoria omului este doar sa-l aiba mereu in gand si sa-i invoce ajutorul.“ Pentru taran, „universul, ca marime, e finit in spatiu si limitat in timp. Candva, dupa vointa divina, va fi sfarsitul a tot ce exista. Pana atunci, «lumea evolueaza retrograd»“ spune etnologul.

Cum pune dracul saua pe om

Sufletul este vazut de taran ca fiind de origine divina, doar ca prin accident ajunge sa fie vulnerabil in fata pacatului. „Omul simte in adancul sufletului o putere care vine de la Dumnezeu si care ii arata calea spre bine. Insa, indemnat de diavol, poate apuca inspre rau si atunci savarseste pacatul. Conform unei legende din nordul Moldovei, dupa ce Dumnezeu l-a facut pe om, l-a lasat singur; trecand pe acolo, diavolul a privit indelung pe om, apoi, ca sa-l pangaresca, l-a scuipat. Cand a venit a doua zi, Dumnezeu a cunoscut indata fapta necuratului. N-a mai stat sa faca alt om, ci a intors toata rautatea inlauntru, astfel ca in afara a ramas asemanarea cu Chipul Sau. De aceea, dinlauntrul corpului vin toate patimile si apucaturile rele. Diavolul da mereu tarcoale in preajma omului, il amageste cu fel si fel de pofte, ca sa-l poata prinde in crasnicul lui“, a mentionat Marcel Lurtic, care a adaugat ca „Toader Hordrag din Plopenii Mici - Botosani povestea ca «Omul pune pe cal mai intai poclada, apoi seaua; strange bine tofturul, ii aseaza in gura zabala de la frau, pune piciorul in scara si apoi ii sare in spate. Tot asa pune si dracul stapanire pe om, cu incetul: mai intai ii arunca o pofta mai mica, apoi altele, din ce in ce mai mari si mai vinovate. Si dupa ce ti-a sarit in spate si te hatuieste bine, mai fa tu, omule, ceva ca sa scapi de necurat sau mai zi daca ai ce zice»“.

„Pacatosul, oricat ar fi de decazut, inca mai are samanta binelui in adancul sufletului“

Taranii credeau ca „nu exista om fara de pacat; numai mortul nu mai savarseste greseli. De altfel, copilul se naste cu cateva pacate: doua ale parintilor care l-au facut, iar unul al moasei care i-a taiat buricul. Copilul mai ia sapte dintre pacatele mamei, spre a-i rasplati durerile nasterii. Pacatul se tine de om ca scaiul de oaie. De aici zicala: «Oricum vei da, tot nu scapi de pacat; sau il ajungi sau te ajunge»“, a aratat Marcel Lutic, adaugand ca de aici vine si „intelegerea“ pe care lumea satelor o arata pentru pacatos. „Cel care a savarsit o nelegiuire, chiar grea, e dezaprobat de obste, dar, pana la un punct, se bucura si de intelegere. In asemenea caz, peste bietul om a dat o napasta care, ca orice napasta, nu poate fi ocolita. Mai este apoi si convingerea ca pacatosul, oricat ar fi de decazut, inca mai are samanta binelui in adancul sufletului. In acest sens, taranul a observat ca albinele culeg mierea cea buna si de pe spinii de prin locurile parasite“, subliniaza Marcel Lutic.

Oamenii nu pot tainui pacatul, pentru ca peste tot vegheaza neadormit ochiul Domnului. Astfel, necazurile sunt vazute ca fiind pedepse pentru pacate. „Nici o fapta nu ramane nevazuta, nimic nu ramane tainuit si nepedepsit. Uneori, Dumnezeu loveste pe pacatos in ceea ce are mai drag si mai scump: ii moare nevasta sau copilul, pierde vita de jug, ii arde casa s.a.“, mai spune etnologul Marcel Lutic, creionand o imagine a viziunii romanesti vechi despre „rasplata“ pacatului.

Prin rabdare, fapte bune si rugaciune, omul se curata de pacate

In gandirea romaneasca veche, dupa cum spune Marcel Lutic, orice muritor are trei prieteni: „averea, rudele si faptele. Averea ramane acasa; rudele il petrec numai pana la mormant; dincolo, omul trece numai cu faptele sale, cu acestea urmand a se infatisa la scaunul infricosatoarei Judecati. De altfel, cei ce savarsesc fapte bune au doua raiuri: unul pe pamant si altul in cer, pe cand cei care fac rele au doua iaduri: unul aici si altul dupa moarte. Fiecare dintre noi avem datoria, spunea dascalul Latu cel batran din Ungureni - Botosani, sa ne gandim mereu la averea cu care vom trece dincolo, in lumea dreptilor si a dreptatii“.

Pentru tarani, rabdarea este o mare virtute. „Dupa o zicala din zona Botosani, «nici un leac nu-i mai bun ca rabdarea». Taranul are o dogma care se exprima astfel: «tot raul e spre bine»; aceasta il imunizeaza impotriva oricarei caderi in deznadejde sau in zdruncinarea credintei sale religioase. In credinta taranilor, secetele, ca si molimele, lacustele, inundatiile si cutremurele sunt pedepse divine pentru pacatele savarsite. De asta, in asemenea situatii, rugaciunile se fac de catre intreaga obste a satului“, afirma etnologul iesean, citandu-l pe pr. dr. Eugen D. Neculau, cel care a studiat satul romanesc si chiar a infiintat prima Universitate Populara din Romania, in comuna Ungureni, judetul Botosani, care a functionat intre 1927-1948.

La rand, pentru iertare

Omul credincios se inchina, posteste, merge la biserica, se marturiseste si se impartaseste. „In vechime, fiecare om, fara exceptie, se marturisea la duhovnic in fiecare post si se impartasea. Indeobste, dupa «Tatal nostru» se spunea un adaos ramas din batrani: «Doamne, iarta pacatele mamei si ale tatei, ale bunicului si bunicii, ale mosilor si stramosilor, ale nasului si ale moasei, precum si ale mele, pacatosul». Prescriptia postului pentru adevaratul credincios e privita cu sfintenie; calcarea postului e considerata pacat; infruptarea e sinonima cu spurcarea“, a remarcat Marcel Lutic.

Moartea trebuie sa il gaseasca pe taran impacat cu toti si cu toate

Taranul nu se teme de moarte, „omul moare «cand i s-au sfarsit zilele»“, astfel ca „in casele taranilor se vorbeste de moarte cu aerul cel mai firesc posibil. Se fac din timp toate pregatirile necesare, cand omul este inca pe deplin sanatos. Batranii se ingrijesc de comandarea lor: tot ce trebuie pentru inmormantare si bunurile ce vor fi date de pomana pentru sufletele lor. Dar grija cea mare este pentru partea sufletului. Inainte de moarte, corpul trebuie sfintit prin Impartasanie, iar sufletul sa-si caute haina de lumina cu care sa treaca dincolo“, mai arata Marcel Lutic.

Trecerea in lumea de dincolo nu se putea face fara o prealabila impacare cu toti cei din jur: „E mare pacat ca omul sa moara neimpartasit. Inainte de a inchide ochii, omul trebuie sa se stie iertat cu toate rudele, prietenii si cunoscutii, dar mai ales cu cei cu care a fost in dusmanie. Moartea trebuie sa-l gaseasca impacat cu toti. La unii batrani care isi simt sfarsitul aproape, rudele si cunoscutii stau la rand, pentru iertaciune, cum stau la spovedit, la preot. Dupa ce a facut toate pregatirile in vederea mortii, omul de la sat o asteapta cu sentimentul ca a ispasit toate rosturile aici, pe pamant. Omul trece hotarul dintre cele doua lumi usor sau greu, dupa cum in viata a savarsit mai multe fapte bune sau rele. Cei cinstiti si drepti, au o moarte ca o adormire; cei rai se chinuiesc mult si au vedenii cu aratarea netrebniciilor pe care le-au savarsit“, a incheiat Marcel Lutic, de la Muzeul Etnografic al Moldovei. (Oana Rusu)