cateva dintre icoanele care-mi plac

Cromoterapie cu flori si peisaje

in asteptarea primei zapezi....

Să iubim fulgii de zăpadă, pentru că vor simţi şi vor ninge frumos!

„Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?“

„Cel dintîi lucru care l-a spus Domnul Hristos după Înviere este cuvîntul: „Bucuraţi-vă!“. Un îndemn la bucurie şi un salut, în acelaşi timp. Noi ştim că grecii din vremea aceea (poate şi cei de acum) se salutau cu cuvîntul «Bucură-te!». Aşa încît unii au şi tradus cuvîntul acesta ca un cuvînt de salut, dar poate fi şi un cuvînt de îndemn la bucurie. Cînd Domnul Hristos S-a întîlnit cu femeile mironosiţe care se întorceau de la Mormîntul gol le-a spus: «Bucuraţi-vă!». Şi după aceea, îndată: «Nu vă temeţi!» Pentru că ele au intrat într-un fel de temere, le-a cuprins frica şi atunci Domnul Hristos le-a zis: «Nu vă temeţi!». Bucuraţi-vă, şi nu vă temeţi! (…) Despre bucurie, Domnul Hristos a zis: «Deci şi voi acum sînteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi». S-au bucurat ucenicii că L-au văzut pe Domnul după Înviere, au primit pacea Mîntuitorului după Înviere şi astfel s-au împlinit cuvintele Mîntuitorului dinainte de Pătimire. (…) Să ştim că dacă vedem că nu avem bucurie, ceva nu e în regulă; să ştim că dacă nu avem pace a sufletului, ceva nu e cum vrea Dumnezeu, ceva nu-i în rînduială. Să ştim că dacă n-avem curaj, dacă sîntem cuprinşi de teamă, ceva e rău în existenţa noastră, pentru că nu sîntem în legătură cu Mîntuitorul care ne susţine; dacă vedem că lucrurile nu merg aşa cum le doreşte Domnul Hristos, trebuie să schimbăm felul de a gîndi, de a lucra, de a acţiona în lumea aceasta.“

Schitul Darvari- Bucuresti
În tumultul din centrul Bucureştilor, există undeva, ascunsă de privirile trecătorilor preocupaţi de grijile vieţii cotidiene, o oază plină de linişte şi spiritualitate. Este sălaşul în care câţiva tineri monahi îşi înalţă rugile către Dumnezeu, un loc despre care Părintele Nicolae Steinhardt spunea că “nu poate să nu atragă prin gratia, micimea şi linistea lui tupilată”.

Schitul Darvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Darvari şi soţia sa Elena, nascuta în familia Buzeştilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii “Icoana” – familia Băbeanu – un teren în spatele acestei biserici. Aici, „cu cheltuiala dumnealui căminarului Mihalache Darvari, în zilele Măriei Sale Domnului Alexandru Ghica-Voievod, în 1834 August 10” – cum glasuieşte pisania de la intrare – a fost zidită o mică şi modestă biserică din lemn, fără turlă, cu hramul Învierii Sfântului Lazar, al Sfinţilor Împarati Constantin şi Elena şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca loc de rugăciune pentru membrii familiei şi apropiaţii acestora. Curtea bisericuţei a fost împrejmuită cu ziduri groase şi înalte, iar în partea de nord şi de vest au fost construite chilii, pentru adăpostirea preoţilor ce aveau să slujească în noul lacaş.

Prima obşte monahală s-a înfiripat aici un an mai târziu, în 1835, când 12 călugăriţe au fost aduse la schit, pentru a săvârşi slujbele mânăstireşti. Maica Sofia a fost prima stareţă de la Darvari şi a cârmuit obştea între 1835 şi 1846 şi, mai apoi, între anii 1854 şi 1859. În tot acest timp, slujeau aici preoţi de mir.

În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan-Cuza a dat aşa-numita Lege a secularizării, prin care multe mânăstiri româneşti, majoritatea „închinate“ Locurilor Sfinte, au fost închise. Drept urmare, în 1865, călugăriţele ce vieţuiau la Darvari, au fost trimise înapoi la mânăstirile Pasărea şi Ciorogârla, din apropierea Bucureştilor, iar schitul a fost închis.

O nouă perioadă începe la Darvari în 1869, când călugării români de la Schitul Prodromul din Muntele Athos, primesc îngăduinţa familiei ctitorilor de a se adăposti aici, în trecerea lor prin Bucureşti, unde veneau deseori pentru strângerea de ajutoare. În schimb, călugării se obligau să săvârşească sfintele slujbe.

În perioada monahilor atoniţi, viaţa la Schit dobândeşte o vigoare nouă. Pe lângă slujbele după tipic athonit, călugării organizează aici o mică editură misionară şi o făbricuţă de lumânări pentru nevoile proprii. Printre vieţuitorii schitului se aflau duhovnici înţelepţi, dar şi psalţi pricepuţi, precum părintele ieromonah Dometie Ionescu, ucenicul schimonahului Nectarie, protopsaltul Sfântului Munte. Părintele Dometie a şi tipărit în anul 1909 o Antologie, în care a adunat mai multe cântări psaltice şi cântece de stea, de o frumuseţe aparte. Tot el a tipărit în anul 1898 şi o Antologie de cântări compuse sau traduse de învăţătorul său, Nectarie Protopsaltul.

Primul stareţ din perioada călugărilor atoniţi la Darvari a fost schimonahul Isaia, căruia i-a urmat arhimandritul Simeon Ciumandra până în 1959. Părintele Simeon Ciumandra era un om duhovnicesc, cu înalte preocupări culturale, foarte apreciat şi căutat de însemnate personalităţi ale timpului. Poetul Tudor Arghezi, sculptorul Gheorghe Anghel şi mulţi alţii deseori puteau fi văzuţi intrând la chilia stareţului, pentru a cere sfat.

Anul 1894 găseşte Schitul Darvari foarte deteriorat şi, la cererea Mitropolitului Ghenadie Petrescu, familia ctitorului face reparaţiile necesare pentru buna funcţionare a vieţii monahale. Nicolae Darvari, epitropul schitului în acea vreme, repară biserica adăugându-i o turlă şi un pridvor, pentru înfrumuseţare şi mai mult loc pentru credincioşi. O a doua reparaţie generală este făcută între anii 1933 şi 1934 de către generalul de divizie Mihail Darvari - nepotul ctitorului. El înlocuieşte din temelie vechiul locaş construind biserica în forma sa actuală, în care îmbină armonios stilul oltenesc cu cel muntenesc bisericesc, şi tot el înnoieşte chiliile de lângă biserică. Planurile de construcţie aparţin arhitectului Gheorghe Simotta, iar pictura interioară în frescă, pictorului Iosif Keber.

În 1959, regimul comunist ateu intervine brutal în viaţa schitului pe care îl închide. Cei 13 călugări vieţuitori aici, împreună cu stareţul lor, părintele Simion Ciumandra, sunt mutaţi cu forţa la Mânăstirea Cernica, iar lăcaşul devine biserică de mir ca filie a Bisericii Icoanei.

După 1989, se încep lucrări de restaurare a picturii deteriorate, însărcinat cu supravegherea acestora fiind părintele Sofian Boghiu, stareţul Mânăstirii Antim. Prezenţa acestuia a adăugat schitului un spor de pace şi duhovnicie.

În 1992, Schitul Darvari cu întreg complexul de clădiri din jur, a fost declarat „monument istoric” de către Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice.

Prin purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, la 31 martie 1996, Schitul Darvari redevine aşezământ monahal, iar viaţa la schit reintră pe făgaşul ei firesc. Părintele Ambrozie Meleaca este chemat de la Mânăstirea Crasna, din Prahova şi devine primul stareţ după 1989, organizând aici din nou viaţa monahală. Mai târziu va fi ales Episcop Vicar Patriarhal iar din 2006- primul întâistătător al Episcopiei Giurgiului.

Până în anul 2002 sunt refăcute chiliile deteriorate de pe partea sudică, reîncadrându-se cu grijă în noul ansamblu şi clopotniţa, reconstruită după planurile originale făcute de arhitectul Gheorghe Simotta.

Acest corp, opera iscusitului arhitect profesorul Nicolae Vlădescu, cuprinde 9 chilii pentru monahi, trapeza, clopotniţa, magazinul şi un mic paraclis de rugăciune.

Din anul 2007, Prea Fericitul Părinte Daniel, îi încredinţează ascultarea stareţiei, parintelui Arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, sub cârmuirea sa duhovnicească fiind continuate lucrarile de revigorare duhovnicească, restaurare a clădirilor vechi, a bisericii şi de implicare în viata spirituală a comunităţii.

Fiul al marelui filosof român Constantin Noica, părintele Rafail s-a născut în anul 1942. În familie primeşte o educaţie creştină sumară (practicarea credinţei se reduce doar la mersul la biserică de Paşti pentru a aprinde o lumânare).

La vârsta de 13 ani pleacă împreună cu mama (era englezoaică) şi cu sora lui în Anglia cu scopul primirii unei educaţii mai alese. Vârsta căutărilor se manifestă şi în latura spirituală. La început merge la anglicani însă "atmosfera era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic" (Celălalt Noica � mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pag.24). Trece apoi pe la penticostali, congregaţionalişti, Armata Salvării etc.; cel mai mult rămâne în cadrul comunităţii baptiste (un an şi jumătate). În protestantism se poticneşte în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi, într-o zi, simte "ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la Ortodoxie" (Celălalt Noica, pag. 44). Providenţial îl întâlneşte pe părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al mănăstirii Essex, care îl sfătuieşte să-şi termine studiile.

Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie, călugăria fiind " răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie" (Celălalt Noica, pag. 31). Pribegiile protestante le socoteşte ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru că " dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei" (Celălalt Noica, pag. 47).

Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, "aidoma slăbănogului din Evanghelie" (Celălalt Noica, pag. 75), pentru o scurtă vizită (materialul publicat de editura Anastasia este o selecţie a conferinţelor şi cuvântărilor rostite pe parcursul acestei vizite în diferite locuri din ţară), iar din 1993 s-a stabilit într-o sihăstrie din Munţii Apuseni. Pe lângă ajutorul cel mai mare şi mai important pe care-l dă lumii prin rugăciune, părintele Rafail publică în "Epifania" traduceri din învăţăturile Sfântului Siluan Athonitul, "bunicul" său duhovnicesc şi alte articole.

În ceea ce priveşte opera aflăm tot din mărturia părintelui: "Am scris o singură carte, care se numeşte Gânduri. Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii mele, mă gândesc să scriu ală carte care s-ar numi Memorii, fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!" (Celălalt Noica, pag. 35).

Sfântul Nectarie din Eghina (1846-1920) – ierarhul făcător de minuni

Manastirea Stavropoleos a fost intemeiata la anul 1724 de arhimandritul grec Ioanichie, el a ridicat biserica si un han care va dainui insa doar pina la sfirsitul veacului al XIX-lea. Acum din ansamblul manastiresc fac parte biserica si incinta care imprejmuieste curtea interioara, ea a fost construita la inceputul secolului al XX-lea in stil neo-romanesc, dupa planurile arhitectului Ion Mincu.

Aici s-au amenajat trapeza, biblioteca si colectia de obiecte vechi bisericesti, din care unele recuperate de la bisericile darimate in timpul regimului comunist. Pentru buna rinduiala a vietii de obste tot in incinta s-au amenajat chiliile, staretia si spatiul pentru preotul duhovnic.

Patru monahii, trei surori si un preot duhovnic sunt vietuitorii acestei manastiri ocrotita de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, de Sfintul Iustin Martirul si Filosoful, de Sfintul Ierarh Atanasie si de Sfintul Mucenic Haralambie.

Viata de obste a monahiilor ce traiesc aici se imparte intre rugaciune, lucru si studiu. Se restaureaza carti vechi, icoane, vesminte si broderii liturgice, se scriu si editeaza carti, se scrie muzica psaltica si se lucreaza pentru a trece pe suport digital fondul de manuscrise si carte veche a bibliotecii.

Am gasit aceste aceste poze superbe de la malul marii Negre si n-am rezistat sa nu le pun pe comunitate. Pozele sunt facut in perioada gerului napraznic si sunt semnate de d-nul Dinu Lazar.