Cititi aceasta rugaciune in fiecare dimineata si Parintele va aude.
Doamne ajuta!

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare şi însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul României. Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti, iar în nordul Greciei, în Bulgaria şi Serbia credincioşii ortodocşi o cinstesc de asemenea cu multă evlavie (A se vedea în această privinţă frumoasa carte-album, în limbile română, greacă şi engleză, Sfânta Parascheva – Călăuza pelerinilor, Editura mitropolitană TRINITAS, Iaşi, 2000).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este numită în Acatistul ei “mult folositoare”. Fiecare icos se încheie prin cuvintele: “Bucură-te, Sfântă Parascheva, mult folositoare”. O citire sau ascultare atentă a Acatistului ei ne arată în ce fel este ea “mult folositoare”.

Sfânta Cuvioasă Parascheva alină suferinţa, mângâie pe cei întristaţi, izbăveşte pe cei deznădăjduiţi (Icos 1).

Sfânta Cuvioasă Parascheva ascultă rugăciunile preoţilor cucernici, se roagă Maicii Domnului pentru fecioare, povăţuieşte văduvele, ajută pe străini, mângâie pe cei prigoniţi, vindecă bolile trupeşti (Icos 2).

Sfânta Cuvioasă Parascheva sprijină pe cei bătrâni, miluieşte pe cei săraci (Icos 3).

Sfânta Cuvioasă Parascheva mijloceşte către Domnul pentru toţi creştinii, risipeşte furtunile, aduce mană roditoare şi belşug (Icos 4).

Sfânta Cuvioasă Parascheva păzeşte în suflete dreapta credinţă şi cinstirea Crucii (Icos 5).

Sfânta Cuvioasă Parascheva ocroteşte şi izbăveşte de boli, de spaimă şi de pagube (Icos 6).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este mijlocitoarea celor greşiţi, folositoarea celor asupriţi, îndreptătoarea judecătorilor răi, doveditoarea celor clevetiţi, scăparea celor judecaţi şi osândiţi, contenire a patimilor, nesprijinitoare a celor ce caută numai folosul lor, neizbândire a mijlocitorilor celor vicleni, domolire a celor puternici, înlesnire (întărire) a slăbănogilor, stârpitoare a răutăţilor, izvorâtoare a milostivirii (Icos 7).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este chemată în rugăciune şi lăudată în cântare ca fiind mărirea monahilor, povăţuitoare a obştii, cinstitoare a cuvioaselor, păzitoare a sihaştrilor, povăţuitoare a dreptei credinţe şi surpătoare a eresurilor (Icos 8).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este cinstită ca fiind aducătoare de ploi mănoase, îmbelşugătoare de roade bune, veselitoarea plugarilor (Icos 9).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este lăudată ca cinstitoare a celor ce ne miluiesc, întăritoare a celor ce ne slujesc, împreună-lucrătoare cu cei ce ne hrănesc (Icos 10).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este chemată în rugăciune ca fiind mângâierea celor nenorociţi, povăţuitoarea celor rătăciţi, preablândă îndreptătoare, grabnică ajutătoare (Icos 11).

Sfânta Cuvioasă Parascheva este rugată să izbăvească pe oameni de toată răutatea, de chinul cel de veci şi de ceasul osândirii, pentru că este pentru toţi credincioşii laolaltă şi pentru fiecare în parte feritoare de răutăţi, aducătoare de bunătăţi, sprijinitoare şi a mea, a smeritului păcătos (Icos 12).

Marea evlavie a poporului dreptcredincios faţă de Sfânta Cuvioasă Parascheva se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare, dăruind ajutor, prin rugăciunile ei, tinerilor şi bătrânilor, fecioarelor şi mamelor, mănăstirilor şi familiilor, bolnavilor şi săracilor. Puterea ei vine din sfinţenia şi din bunătatea ei, adică din iubirea ei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Puterea de ajutorare a sfinţilor este, de fapt, iubirea lui Dumnezeu care se revarsă prin sfinţi pentru a întări legătura sfântă între oameni şi Dumnezeu, şi între oamenii care iubesc Biserica lui Hristos şi cinstesc pe sfinţii Lui. Prin urmare, comuniunea sfinţilor cu Dumnezeu întăreşte şi comuniunea oamenilor laolaltă în rugăciune, în căutarea sfinţeniei şi a ajutorului lui Dumnezeu. Astfel, sfinţii din fiecare neam adună laolaltă în iubirea lui Hristos credincioşi din neamul lor şi din alte neamuri. Sfânta Cuvioasă Parascheva adună, prin sfinţenia, bunătatea şi rugăciunile ei făcătoare de minuni, credincioşi din popoare diferite ca: greci, bulgari, sârbi, români ş.a. Sfinţii nu aparţin numai neamului lor, ci ei sunt ai lui Dumnezeu şi ai întregii umanităţi; ei ajută pe toţi oamenii, fiindcă Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii. În acest înţeles, se spune că la o mănăstire creştină ortodoxă din Iugoslavia a venit un musulman ca să se roage. Atunci, un ortodox l-a întrebat: – Cum de-ai venit să te rogi la un sfânt de-al nostru? Musulmanul a răspuns: – Nu este nici al vostru, nici al nostru, ci al lui Dumnezeu (vezi Sfânta Parascheva – Călăuza pelerinilor, p. 53). Cu alte cuvinte, sfinţenia este iubire şi bunătate dumnezeiască fără graniţe, care se revarsă în lume prin legătura rugăciunii.

Să cerem, aşadar, Sfintei Cuvioase Parascheva să ne ajute cu rugăciunile ei, ca să ne putem ruga şi noi ca şi ea, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru alţii.

Veniti sa ne inchinam Imparatesei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu!
Veniti sa ne inchinam Fecioarei Maria, Imparatesei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu!
Veniti sa ne inchinam si sa cadem la insasi Doamna, Fecioara Maria, Imparateasa noastra Nascatoarea de Dumnezeu!

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne.
Amin!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre!
Amin!

RUGACIUNE SFANTULUI MARE MUCENIC MINA

O, Preasfinte si intru tot laudate, Mare Mucenice Mina, si de minuni facatorule; primeste aceasta rugaciune de la mine nevrednicul robul tau, caci catre tine, ca la un adevarat izvor de tamaduiri si grabnic folositor si ajutator preaminunat , scap eu ticalosul si catre sfant chipul icoanei tale cu lacrimi fierbinti ma rog tie: Vezi, Sfinte, paguba mea , vezi saracia si ticalosia mea; vezi bubele si ranile trupului si sufletului meu. De aceea ma rog tie, Fericite si Sfinte Mina, grabeste-te de ma ajuta cu neincetatele si sfintele tale rugaciuni si ma sprijineste pe mine robul tau. Ia aminte la suspinele mele si nu ma trece cu vederea pe mine ticalosul si scarbitul, ca stiu, Sfinte al lui Dumnezeu, ca de ai si patimit munci grele si chinuri infricosatoare de la cei fara de lege pentru dragostea lui Hristos, dar prin acele suferinte astazi vietuiesti luminat si ai aflat dar de Dumnezeu. Fiindca ne-am incredintat ca si dupa mutarea ta din viata aceasta trecatoare, cine a nazuit la sfanta biserica ta si cu credinta ti s-a rugat nu a ramas neajutat. Ca cine te-a chemat pe tine intru ajutor si nu l-ai auzit? Sau cine te-a chemat pe tine, de minuni facatorule, si tu l-ai trecut cu vederea? Sau cui, in pagube fiind si alergand spre ajutorul tau, nu i-ai descoperit paguba lui?
Minunile si ajutorul tau m-au facut si pe mine, ticalosul si scarbitul, ca sa alerg la ajutorul tau. Am auzit de negutatorul acela din pamantul Isauriei, care venea la biserica ta spre rugaciuni, nu numai ca ai vadit pe ucigasul sau si l-ai scos din paguba lui dandu-i indarat punga cu galbeni; dar, o! minune, ca si din mort si taiat in bucati, tu l-ai vindecat si l-ai facut sanatos. Minunile tale, Sfinte, m-au facut pe mine a crede ca la orice facere de bine esti gata ajutator si grabnic folositor si minuna. Incredintat sunt ca tot cel ce alearga la tine, cerand cu credinta ajutor, nu-l treci cu vederea. Pentru aceasta si eu cred ca tu acelasi esti ,Sfinte, ca atunci si astazi,ca oricine a alergat la tine nu s-a intors neajutat. Pentru aceasta si eu acum, fiind scarbit si in paguba, alerg catre tine cu credinta si cu lacrimi, ingenunchind, si ma rog tie, Sfinte si Mare Mucenice Mina, ca sa te rogi lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru mine pagubasul si scarbitul, celui ce n-a trecut cu vederea rugaciunea ta cea muceniceasca, ci te-a ascultat si te-a intarit si te-a primit in cerestile locasuri. Catre Acela roaga-te ca sa fiu si eu ajutat si miluit pentru rugaciunile tale, si din pagube si necazuri izbavit, ca sa laud si bine sa cuvantez si sa slavesc intru tot laudatul si preaputernicul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sf. Nectarie din Eghina (1846-1920)Sfântul ierarh Nectarie (1846-1920), făcătorul-de-minuni din Eghina (Egina), a fost Mitropolit al Pentapolei (Libia), director al Seminarului Rizareios şi întemeietor al Mănăstirii Sfânta Treime, în insula Eghina. Cultul său ca sfânt al Bisericii a fost oficial recunoscut de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în anul 1961. Prăznuirea sa se face în ziua de 9 noiembrie.
Viaţa
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani, evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi, orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belșug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiţia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.





Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Troparul Sfântului Nectarie
Pre cel născut în Silivria și ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă adevărat prieten al bunelor-săvârşiri, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!
Moaştele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaştele Sfântului se mai găsesc şi la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord).


Sfântului Nectarie din Egina (Schitul Brădetu)În România, părticele din moaştele Sf. Nectarie se găsesc la Mănăstirea Putna (racla cu Moaștele este în Sf. Altar), la Mănăstirea Radu-Vodă din București (racla se găseşte în pronaos) și la Biserica "Sf. Ierarh Nectarie" din Iași (în Sf. Altar), precum și la Schitul Sfinții Ioan și Nectarie (Brădetu, Argeș), racla fiind așezată în naosul paraclisului. Sfântul Nectarie: scrieri
Sfântul Mitropolit Nectarie al Pentapolei este unul dintre cei mai mari teologi ai începutului de secol XX, cu un nivel de pregătire academică de excepţie şi cu o râvnă sfântă pentru propovăduire încă de mic copil. A scris numeroase lucrări de o însemnătate şi consistenţă ce-l îndreptăţesc de cuvintele "între Sfinţii Părinţi ai fost încununat". Astfel în Grecia au fost publicate următoarele lucrări: "Studiu istoric asupra pricinilor Schismei" (ediţie princeps 1911, în 2 volume); "Catehism Ortodox" (ediţie princeps Atena 1899); "Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele pomeniri" (Atena, 1901); "Sinoadele Ecumenice ale Bisericii lui Hristos. Studiu asupra sfintelor icoane" (reeditat la Thessalonik în 1972), "Psaltirion" pus în metru liric şi cu note explicative (Atena, 1908); "Theotokarion - cântări şi imne închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioarei Maria" (1907, Atena), apărut în cel puţin 6 ediţii; "Cursuri de Morală creştină pentru elevii Şcolii Rizareion" (o ultimă ediţie în 1992 la Atena); "Cunoaşte-te pe tine însuţi"; "Despre sfintele Taine"; "Hristologia..."; "Istoria Evangheliei"; "Studiu istoric despre Cinstita Cruce"; "Despre Una, Sfântă, Soborniceasca şi Apostolească Biserică"; "Despre pocăinţă şi spovedanie".

Scrieri traduse şi publicate în limba română
Despre pocăinţă şi spovedanie (Editura Egumeniţa)
Canoanele Maicii Domnului - culegere de canoane care se cântă la Pavecerniţă

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), "părintele monahilor", este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii calugareşti. Este considerat de tradiţia monastică drep întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine.



Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii - Viaţa lui Antonie -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359.

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani crestini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie" (Matei 19,21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşază într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, "muntele dinafară", în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice" din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii crestini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecutiei lui Maximin.

În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariana.

Biserica din Draganescu , avand drept ocrotitor pe , Sfantu Nicolae,este o simpla bisericuta de sat, ce pastreaza inca, in memoria vie a comunitatii ei, evlavia si credinta celui ce a pictat-o, .

La iesirea din localitatea Mihailesti, aflata pe drumul ce leaga orasele Bucuresti si Alexandria, venind dinpre Bucuresti, pe la kilometrul 28, un drum coteste brusc la dreapta. Drumul duce spre localitatea Malul Spart. Indepartandu-ne de drumul national DN6 si trecand peste un camp pustiu, dupa 5 kilometri pe drumul judetean 412A, localitatea Draganescu se iveste parca in chip tainic. Draganescu este o micuta localitate din judetul Giurgiu, asezata intre Mihailesti si Buturugeni, pe malul barajului zidit pe Arges, in acest punct al sau.
Biserica Sfantul Nicolae din Draganescu este o biserica de caramida, cu acoperis de tabla, avand pridvor, pronaos, naos si Sfant Altar. Pridvorul acesteia, deschis inspre lumina, este sustinut de sase coloane de piatra. Fatada superioara a bisericii pastreaza o icoana cu ocrotitorul ei, Sfantul Ierarh Nicolae, donata de Marcel Mihaiescu.

Doua turle mici strajuiesc pridvorul, in timp ce turla cea mare, centrala, este asezata peste naos. In capatul estic al bisericii, un micut turnulet se inalta timid peste Sfantul Altar. Ferestrele largi, ce permit lumii sa se reverse in valuri peste interiorul misterios, sunt dispuse cate patru pe fiecare latura, de miaza-zi si de miaza-noapte.
In curtea bisericii, pe marginea lacului, in partea vestica, se inalta o clopotnita. Acoperita cu tabla si avand etaj, clopotnita este varuita in alb si galben, la parter avand o camara de depozitat diverse, in timp ce etajul este inchinat clopotului si toacei de lemn. In partea de miaza-noapte a bisericii se afla o troita, frumos sculptata.

Pe crucea din curte stau asezate urmatoarele cuvinte: "Aceasta Sfanta Cruce s-a ridicat intru vesnica pomenire Preacucernicului Preot Savian Bunescu, adormit in anul 2005, paroh al sfintei biserici, 62 de ani, si a Preacuviosului Parinte Arsenie Boca de la , adormit in Domnul la 1989, cel ce a realizat pictura sfintei biserici, intre anii 1968-1988. Vesnica lor pomenire.”
Pisania bisericii din Draganescu marturiseste urmatoarele: "Aceasta sfanta Biserica, cu hramul Sfantul Nicolae, din satul Draganescu, s-a zidit din temelie in anul 1870, de catre Petru Danescu si Ion Dumitrescu, biserica veche de lemn fiind luata de apele Argesului, cu cimitir cu tot, la o revarsare din anul 1866, cand a fost construit si podul peste noul curs al raului..

.. S-a restaurat din temelie prin subzidire, inaltarea zidului exterior, construirea boltii din pronaos si arhitectura acoperisului cu cele trei turle, toate din nou, prin osardia si grija preotului paroh Savian Bunescu care a pastorit biserica din anul 1937, avand sprijinul material al enoriasilor si al altor buni crestini care au cercetat Biserica..

. S-a zugravit in tempera de catre ieromonahul pictor , cu indelunga rabdare, in 15 ani, cu multa originalitate si documentatie - o smerita marturisire ortodoxa de credinta exprimata plastic - s-a inzestrat cu mobilier, catapeteasma, stranile si usa, sculptate in stejar de catre sculptorul in lemn Ion D. Circei din Grumazesti, judetul Neamt..

.. Biserica s-a sfintit in ziua de 2 octombrie 1983 de catre Prea Sfintitul Episcop vicar Roman Ialomiteanul, delegatul , cu un sobor de preoti, protoiereu fiind prea cucernicul parinte Sibianu Enache. Celor ce ne urmeaza le lasam rugamintea sa pastreze cu sfintenie ceea ce le daruim, realizat cu atata dragoste si truda. "

Timp de 20 de ani, aici a vietuit si lucrat . Dupa ce a fost alungat din Manastirea Prislop, din pricina vremurilor necrestine, in anul 1959, trecand mai intai pe la (1959-1960), el a ajuns sa lucreze la Atelierele Patriarhiei, localizate in acel moment la . Parintele Arsenie Bica va ajunge la Draganescu prin purtarea de grija a Maicii Zamfira, stareta de atunci a .
In anul 1968 el a inceput pictarea bisericii parohiale din localitatea Draganescu, lucrand la aceasta pentru mai bine de 15 ani. Pe langa scenele tipice oricarui program iconografic, parintele a adaugat pe peretii interiori ai acestuia o multime de scene inedite, vizand viata si pacatele zilnice ale oamenilor. Un parinte spunea, odata: "Mica biserica de la Draganescu are zugravite, pe zidurile ei, predicile fierbinti pe care miile de oameni le ascultau la Manastirea de la Sambata de Sus. Este o pictura noua, ca si predica de atunci."
Merita amintita aici una dintre multele reprezentari originale din aceasta bisrica. In partea de rasarit a Sfantului Altar, parintele a asezat , iconar si el, o scena care nu este tipica acestui loc, in nici un registru iconografic. Prin urmare, o parte dintre ucenicii acestuia au vazut in acest detaliu o profetie a mortii sale. Aceasta se spune deoarece, atat Sfantul Stefan, cat si Parintele Arsenie Boca, au murit in aceeasi zi, 28 noiembrie.

Bisericuta de lemn din Albac



Hram Sfântul Pantelimon
Construită în 1752
Localitate Băile Olănești
Interiorul naosului spre iconostas. Foto: 2009Biserica de lemn din Albac se află la Băile Olănești în județul Vâlcea și datează din anul 1752. Biserica a fost ridicată în satul natal al lui Horea, erou al iobagilor din Ardeal. Biserica de lemn din Albac a fost prima biserică de lemn salvată ca monument istoric în România. Ea a fost adusă în anul 1907 din Albac, atunci în fostul imperiu Austro-Ungar, și salvată la conacul familiei Brătianu din Florica, în Regatul României. Biserica are o valoare cultural istorică de unicat în patrimoniul românesc prin semnificația istorică, destinul său aparte și prin calitățile formale și tehnice ce o disting drept una dintre cele mai prețioase creații în lemn din Transilvania.

Momentul ridicării bisericii de lemn din Albac a fost însemnat în stâlpii laterali ușilor de la iconostas: „Această besearică s-au început la anii Domnului 1752, meseța maiu 25 de zile”.

Biserica "Ziua Crucii" din Iaşi

Biserica "Ziua Crucii" din Iași, cunoscută și ca Biserica Dubălari, este o biserică ortodoxă din municipiul Iași, care a fost construită în anul 1803 de către breasla dubălarilor. Lăcașul de cult este situat în imediata apropiere a Gării Internaționale Nicolina și a Bazarului din Iași, lângă pasajul rutier ce face legătura între cartierele Podu Roș și Nicolina, pe str. Albinelor nr. 6. Ea are hramul "Înălțarea Sfintei Cruci" (14 septembrie).

Biserica "Ziua Crucii" nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004.


IstoricBiserica "Ziua Crucii" din Iași a fost construită prin subscriere publică în anul 1803 de către membrii breslei dubălarilor, în mijlocul unui cimitir dintr-o zonă mlăștinoasă aflată în lunca Bahluiului. Ea a fost târnosită în același an de către mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei (1803-1842, cu întreruperi). Biserica nu a avut inițial pisanie, dar a avut un clopot pe care era inscripționat anul 1810.

La început, biserica era mai joasă, neavând pridvor și turlă. La începutul secolului al XIX-lea, după cum relatează Gh. Dimachi în "Bisericile și breslele din Iași" (în "Ecoul Moldovei", Anul IV și V), aici se închinau membrii breslelor dubălarilor și soponarilor din Iași. Dubălarii (numiți și tăbăcari) erau cei care se ocupau cu dubirea (tăbăcirea, argăsirea) pieilor de animale.

La începutul secolului al XX-lea s-a adăugat bisericii pe latura de sud un pridvor având deasupra sa o clopotniță cu două etaje. După spusele lui N.A. Bogdan, ea funcționa în aceeași perioadă ca parohie fără filiale.

Edificiul a fost grav afectat de cele două războaie mondiale și de cutremurele din secolul al XX-lea. În 1922 s-au efectuat importante lucrări de reparații, cu acest prilej adăugându-se șase contraforți de susținere cu scopul de a mări rezistența bisericii. Cutremurul din 4 martie 1977 a produs unele avarii, edificiul suferind unele lucrări de reparații în anul 1978. În curtea bisericii s-a construit între anii 1992-1994 o casă de prăznuire cu hramul "Înălțarea Domnului".

În perioada 1994-2001 s-au efectuat importante lucrări de reparații și consolidare, cu purtarea de grijă a preotului paroh Vasile Chiroșcă și a preotului Mihai Ungureanu și cu ajutorul oferit de membrii Consiliului și Comitetului Parohial. Zidurile lăcașului de cult au fost consolidate, iar pereții interiori au fost pictați în tehnica frescă de către profesorul Corneliu Pașcanu din București.

În anul 2003, cu puțin timp înainte de resfințirea bisericii, preotul paroh Vasile Chiroșcă, fost membru al Consistoriului și fost secretar protopopial, a fost pensionat pe motiv de vârstă, după 42 ani de activitate. El a primit vestea cu mâhnire, declarând că "pensionarea nu este canonică, preotul având dreptul să slujească atât cât îi permite sănătatea. (...) Ce, Sfinții Apostoli au avut vârstă de pensionare? Ierarhii au vârstă de pensionare? Patriarhul are peste 80 de ani. Daca ierarhii nu se pensionează, de ce să fie pensionați cei care au dus greul?" Ca paroh la Biserica "Ziua Crucii" a fost numit preotul jurist Constantin Grigore, consilierul juridic al Arhiepiscopiei Iașilor, care slujea la Biserica "Sf. Sava".

După finalizarea lucrărilor de reparații și consolidare, biserica a fost resfințită la 14 septembrie 2003, de sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci (hramul bisericii), de către mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei, împreună cu un mare sobor de preoți și diaconi. Din cauza vremii ploioase, la această ceremonie religioasă au participat doar câteva sute de credincioși. Deși a fost invitat să participe la resfințirea lăcașului de cult pe care-l renovase, preotul Vasile Chiroșcă a refuzat.

Cu acest prilej, deasupra ușii de intrare din pridvor în pronaos s-a pictat o pisanie cu următorul cuprins:

"Pisanie
Cu vrerea Tatălui cu ajutorul Fiului și cu harul Sfîntului Duh ziditu-sa acest sfînt locaș cu hramul "Înălțarea Sfintei Cruci" în anul 1803 de către breasla "dubălarilor" din cartierul Nicolina Iași. Biserica a fost tîrnosită în anul 1803 de către vrednicul de pomenire mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei. De-a lungul anilor biserica a avut mult de suferit fiind așezată la răspîntii de drumuri. Cele două războaie mondiale cît și cutremurele din ultimul secol au afectat mult construcția bisericii. Construită din bolovani de piatră din dealul Repedea, cărămizi și pămînt bătut construită în mijlocul unui cimitir pe un loc mlăștinos. În decursul anilor s-au făcut mai multe reparații de întreținere și consolidare. Cele mai mari reparații au fost făcute în anii 1922 cînd s-au adăugat 6 contraforți de susținere iar după cutremurul din 1977 s-au făcut din nou reparații în anul 1978. Dar cele mai mari lucrări de reparații și consolidare s-au realizat între anii 1994-2001 timp în care s-au consolidat zidurile și s-a realizat pictura în tehnica frescă de către profesorul Pașcanu Corneliu din București preot paroh fiind pr. Vasile Chiroșcă și pr. Mihai Ungureanu ajutați îndeaproape de către membrii Consiliului și Comitetului Parohial. Biserica a fost resfințită la la data de [spațiu lăsat gol] de către I.P.S. Dr. Daniel mitropolitul Moldovei și Bucovinei însoțit de un mare sobor de preoți, asistați de un număr mare de credincioși.
Primește Doamne jertfa robilor Tăi!."
Preotul paroh Constantin Grigore, consilier juridic al Arhiepiscopiei Iașilor, a primit pe 24 octombrie 2009 din partea patriarhului Daniel cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe Române - Crucea Patriarhală - Clasa I, în semn de apreciere a aportului juridic deosebit la recuperarea proprietăților și bunurilor bisericești din mai multe eparhii ale Patriarhiei Române. El a câștigat peste 1.000 de procese în instanțe la Iași, Bacău, Vaslui, Neamț, Suceava, Sf. Gheorghe (Covasna), Tg. Mureș, Cluj, Oradea, Dâmbovița (Târgoviște), București, Buzău, Brașov etc.

Biserica "Ziua Crucii" din Iași a fost construită din bolovani de piatră de pe Dealul Repedea și cărămizi. Edificiul are o formă treflată. Pereții bisericii sunt susținuți de șase contraforți, care au fost adăugați cu prilejul reparațiilor din 1922.

În interior lăcașul de cult este compartimentat în patru încăperi: pridvorul având deasupra un turn-clopotniță cu două etaje (adăugat la începutul secolului al XX-lea), pronaosul (având în partea de vest un mic cafas), naosul (cu absidele laterale scobite în grosimea pereților) și altarul (cu o absidă de formă semicirculară). La etajul I al turnului clopotniță se intră din cafas. Biserica are un tavan drept și nu boltit, deasupra sa aflându-se un pod.

Pictura interioară a bisericii a fost executată în tehnica frescă de către profesorul Corneliu Pașcanu din București, cu prilejul lucrărilor de reparații și consolidare din perioada 1994-2001.

Biserica "Ziua Crucii" deține câteva valoroase obiecte de cult, printre care se află următoarele:

o Evanghelie din anul 1761
o Evanghelie din anul 1821, dăruită de mitropolitul Veniamin Costachi
mai multe icoane din prima jumătate a secolului al XIX-lea
Biserica "Ziua Crucii" din Iași se afla în mijlocul unui cimitir. Mormintele au fost mutate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea după amenajarea Cimitirului Eternitatea.

În prezent, în curtea casei parohiale se află trei monumente funerare: un monument funerar de piatră și două cruci de fier, mai noi. Pe lespedea funerară se află săpată următoarea inscripție: "În amintirea iubitului meu frate COḐMA SECHI ALI RAḐIN din Albania ținutu Ohrida satu Veftiani în vârstă de 20 ani. Reposat în anu 1875 Julie 9 ḑile". Cele două cruci de fier încadrează monumentul de piatră și au fost amplasate în amintirea enoriașilor Parohiei Ziua Crucii care au fost înmormântați în fostul cimitir al bisericii.

Icoana Sfantului Spiridon Icoana Sfantului Spiridon, pastrata cu multa cinste in Biserica Sfantul Spiridon Vechi, din Bucuresti, este o icoana numita "facatoare de minuni" datorita multimii minunilor petrecute in viata celor care s-au inchinat sfantului cu evlavie si credinta puternica.

In a doua jumatate a secolului al XVII-lea, aici era o bisericuta de lemn, cum se mentioneaza, la 9 martie 1680, intr-un document ramas de la Serban Cantacuzino. La inceputul secolului al XVIII-lea, biserica era imprejmuita cu un sir de case din caramida. Aceste case, ca si hanul aflat tot aici, au suferit mari stricaciuni la cutremurele din 1802 si 1838, drept care au fost demolate in 1868.

Domnitorul Constantin Mavrocordat, in a patra domnie in Tara Romaneasca, dupa ce a inchinat manastirea "Sfantul Spiridon Vechi" patriarhiei din Antiohia, in data de 8 decembrie 1746, mitropolitul Ungrovlahiei fiind Neofit Cretanul, fost al Mirelor, "facandu-l metoc pentru ierarhii si calugarii arabi", intre anii 1747-1748 a rezidit din temelie biserica, cu cheltuiala sa, la staruinta patriarhului Silvestru al Antiohiei, aflat pe atunci in Bucuresti.



Icoana Sfantului Ierarh Spiridon - Bucuresti

In biserica inchinata Sfantului Spiridon s-au savarsit dintotdeauna "minuni grabnice", la fel cum si Sfantul Spiridon e socotit "grabnic facator de minuni si tamaduitor de bolnavi". Inauntru, in stanga intrarii, este o racla cu baldachin - optsprezece kilograme de argint masiv - pe care este incrustat chipul Sfantului Spiridon. De partea cealalta a intrarii, se afla celebra icoana facatoare de minuni a bisericii, o icoana tamaduitoare.

Dupa cum bine stim, Sfantul Spiridon este socotit in popor drept "grabnic tamaduitor si facator de minuni". Acest lucru este intarit si de minunile savarsite de sfant in acest loc sfant, unde bolnavi de cancer au dobandit tamaduire, iar femei sterpe au fost binecuvantate cu prunci.

PSALMII - Lirica existentiala - Sursele de inspiratie (Ipostazele Divinitatii)

Tudor ARGHEZI Psalmi
Prima semnificatie a psalmului este aceea de imn religios biblic la vechii evrei si, ulterior, la crestini, cantec de lauda inchinat lui Dumnezeu. Primii psalmi apartin regilor David si Solomon si prezinta un puternic accent de oda, fiind scrisi intr-o tonalitate de preamarire umila a divinitatii. Literatura laica a preluat aceasta specie de la cea religioasa, transformand-o si imbogatind-o tematic si expresiv, fara a-i distruge insa sensul originar. inceputurile literaturii romane sunt legate de traducerea in versuri a psalmilor biblici de catre mitropolitul Dosoftei, moment ce marcheaza un inceput de lirica filosofica autentica.

Spirit patetic si nelinistit, Tudor Arghezi gaseste in Psalmi un tip de poezie liturgica si filosofica, o formula adecvata personalitatii sale contradictorii, scriind saisprezece asemenea poeme fara titulaturi distincte, carora li s-au adaugat Psalmii de tinerete, Psalmistul, Psalmul de taina, Psalmul mut.

Schitul Sfanta Ana - Sinaia
"Ctitorit in anul 1453, a fost mai degraba un mic paradis pentru pustnicii din imprejurimi, care se adunau o data pe saptamana la Sfanta Liturghie si la impartasirea cu sfintele taine. A primit numele de "Sfanta Ana" poate si pentru numele de "Sfanta Ana" din muntele Athos, si datorita faptului ca multi calugari au parasit muntele dupa caderea Constantinopolului, purtand cu ei in suflet amintirea locasurilor sfinte in care vietuisera"... Acesta

Schitul Agapia Veche (Agapia din deal) cu hramul Schimbarea la Faţă (6 august). Ctitorii succesive din sec. XIV-XVII ale sihastrului Agapie, domnitorului Petru Rareş şi a Doamnei Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca-Vodă. A fost reconstruită integral din bârne groase de brad între 1990-1994 păstrându-se doar turnul clopotniţă
SCURT ISTORIC: Prima vatră monahală a fost clădită de pustnicul Agape, în poiana „Livada părinţilor” (circa 1380). Au urmat o bisericuţă de lemn (1437) şi alta de piatră (1585), la Agapia din Deal sau Agapia Veche, dar terenul aluneca mereu datorită apelor subterane. Repetatelor surpări li s-a adăugat în 1821 pârjolul luptelor dintre turci şi eteriştii greci, refugiaţi tocmai aici.
Alegând o nouă vatră la Agapia din Vale, monahii au primit ajutorul Hatmanului Gavril, fratele domnitorului Vasile Lupu. Noua ctitorie a fost ridicată în 1642-1644, chiliile şi turnul-clopotniţă fiind adăugate în următorii trei ani. Şi acest locaş a fost lovit de jaful oştilor străine şi, mai ales, de violenţa asediului turc asupra eteriştilor, baricadaţi aici în 1821. De-a lungul timpului mănăstirea a suferit numeroase jafuri, distrugeri şi incendii, dar a fost refăcută şi consolidată.

Dincolo de satul Calugari, intr-un superb decor montan inconjurat de minunate paduri si pajisti, un izvor intermitent tasneste din crapaturile stancilor, impresionand pe orice vizitator. Bastinasii, inca din timpuri imemoriale, l-au apreciat ca pe o minune cereasca. Apa Momii, cum l-au numit localnicii (dupa denumirea Muntilor Codru Moma), a fost pretuit ca un loc sfant, unde se inaltau evlavioase rugaciuni sub cerul liber.

Inca din cele mai vechi timpuri, credinciosii fac pe 15 august pelerinaj la Manastirea Izbuc, atrasi de miracolul Izvorului Tamaduirii, ale carui ape nu curg continuu, ci izbucnesc periodic din pamant. Oamenii n-au gasit nici pana azi o explicatie stiintifica fenomenului de la Izbuc.

In anul 1924, savantul Simion Mehedinti, impreuna cu un grup de studenti si cercetatori de la Universitatea Bucuresti, in peregrinarile lor stiintifice prin Apuseni, au ajuns si in caldarea carstica de la Izbuc, in care misticul izvor de la Calugari isi destainuia faimoasa aparitie.

Constient si convins de valoarea sacra, unica, a acestor locuri de la Izbuc, propune pentru prima data Episcopului Roman Ciorogariu (primul episcop ortodox al Oradiei dupa 1918) intemeierea unei manastiri in acest colt de tara romaneasca. Ideea este imbratisata cu entuziasm de catre Episcopul de Oradea, care hotaraste construirea la Izbuc a unei biserici si a manastirii.

Biserica de lemn ridicata in acel an, cu Hramul Adormirea Maicii Domnului, devine loc de pelerinaj pentru credinciosi, mai ales de sarbatoarea Sfanta Maria Mare. Intregul asezamant monahal cunoaste o perioada infloritoare sub pastoria episcopului Ciorogariu, trecand apoi prin grele incercari si vicisitudini cauzate de rigorile razboiului, cat si de noul regim instaurat de dictatura comunista.

Micul grup de calugari (in unele perioade era un singur calugar), prin credinta si fireasca lor menire, au reusit sa pastreze deschis si insufletit acest asezamant de cult si rugaciune.

In anul 1989 incepe construirea bisericii de piatra, Biserica Noua, din initiativa si directa indrumare a Parintelui Ioreste, staretul de atunci al Manastirii, care, cu multa modestie, mentiona: "biserica de piatra s-a construit cu substantiala contributie a saracilor si a vaduvelor din zona". Bihorul a fost pastorit in acea perioada de Episcopul Vasile Coman.

Locuitorii satelor limitrofe, impreuna cu apreciatul staret Ioreste, doreau cu tot dinadinsul ca sacrul asezamant de la Izbuc sa devina o manastire vie si perpetua, care, in maretia ei spirituala, sa se constituie intr-o constanta chemare pentru numerosii credinciosi din tot judetul si nu numai. Arzatoarea lor dorinta s-a indeplinit, astazi avand loc numeroase pelerinaje, iar asezamantul este declarat monument istoric.

Mănăstirea Coşula, din satul care a preluat toponimul de la edificiul ce dăinuie de peste 470 de ani în proximitatea Miletinului, constituie unul dintre puţinele repere medievale ale Judeţului Botoşani. Biserica mănăstirii aparţine epocii lui Petru Rareş, a doua perioadă de maximă înflorire a Moldovei Evului de Mijloc, după cea ştefaniană, care a încheiat gloriosul veac al XV – lea. Dintre ctitoriile vremii lui Petru Rareş biserica de la Coşula este singulară în judeţul Botoşani, fiind dintru început edificată ca una de mănăstire, retrasă din lume în vestiţii codri, de atunci, de pe valea Miletinului.

Biserica Mirăuţi din Suceava
Biserica "Sf. Gheorghe" din Suceava, cunoscută și sub denumirea de Biserica Mirăuți, este o biserică ortodoxă construită în secolul al XIV-lea și apoi reconstruită în secolul al XVII-lea în municipiul Suceava. Ea se află situată pe Str. Mirăuți nr. 17, în apropiere de Curtea Domnească. Are hramul Sfântul Gheorghe, sărbătorit în fiecare an în ziua de 23 aprilie.
Între anii 1402-1522, Biserica Mirăuți a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană a Moldovei.
Biserica Sf. Gheorghe-Mirăuți din Suceava a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-m-A-05475. [1] Ea este considerată a fi cea mai veche biserică din orașul Suceava.
Prima biserică
Biserica Mirăuți este considerată de unii cercetători ca fiind una dintre cele mai vechi biserici din Moldova. A fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de către domnitorul Petru I Mușat (1375-1391) în partea de nord-est a orașului, pe vechea Uliță a Datornicilor, în apropierea Cetății de Scaun a Sucevei. În anul 1388, domnitorul mutase, din rațiuni diplomatice, capitala Moldovei la Suceava și aici trebuia să se afle și centrul bisericesc al statului.
Biserica a primit hramul Sfântul Gheorghe - purtătorul de biruință și a fost o construcție de mare amploare (19x12,5 m), în raport cu alte lăcașuri de cult ale vremii. Nu avea abside laterale și nici contraforturi și se presupunea că avea o structură în cruce greacă înscrisă, de timp complex. [2] Biserica era înconjurată de un cimitir.
La propunerea domnului Petru Mușat, mitropolitul Haliciului, Antonie, l-a hirotonit pe Iosif Mușat, egumen al Măînăstirii Neamț și rudă cu domnitorul, ca episcop al Cetății Albe. La scurtă vreme, este ales în scaunul de mitropolit al Moldovei, dar Patriarhia Ecumenică refuză să-l recunoască. Abia la 26 iulie 1401, la stăruința domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432), mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhia din Constantinopol ca întâistătător în scaunul Mitropoliei Moldovei, de la Suceava.


În anul 1402, voievodul Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă și așezat aici moaștele Sfântului Ioan cel Nou într-o raclă ferecată cu argint. După cum precizează cronicarul Grigore Ureche (circa 1590-1647), "în 2 ai a domnii lui, fiindŭ mai intreg și mai cu minte decât cei trecuți înaintea domnii lui și multu trăgând și râvnindŭ spre folosul sufletului său, adus-au cu mare cheltuiala sa, den țară păgână, sfintele moștii a marelui mucenic Ioan Novii și li-au pus într-a sa svântă cetate, ce este în orașul Sucévii, cu mare cinste și pohvală, de a ferirea domnii sale și paza scaunului său". [3]
Începând din anul 1402, acest lăcaș de cult a îndeplinit rolul de sediu al Mitropoliei Moldovei, fiind cunoscut astăzi și sub denumirea de Mitropolia Veche. Biserica a fost catedrală mitropolitană a Moldovei până construirea noii biserici cu hramul Sf. Gheorghe din componența Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava (1514-1522), în timpul domnitorilor Bogdan al III-lea și Ștefăniță Vodă.
După unele surse (o scrisoare trimisă de arhiereul Narcis Crețulescu către preotul Simion Florea Marian), numele de Mirăuți provine de la faptul că aici erau miruiți domnii Moldovei înainte de a fi înscăunați. Aici a fost uns ca domn al Moldovei și voievodul Ștefan cel Mare. Alte surse spun că numele ar proveni de la o familie boierească (Mirea sau Mereuță) pe al cărei teren sau în apropierea căreia a fost construită biserica. Teoria se bazează pe existența unui document de moștenire datând din perioada stăpânirii austriece (1785). [4]
După întemeiere și recunoaștere, Mitropolia Moldovei, cea mai importantă instituție religioasă în ierarhia Bisericii Ortodoxe din Principatul Moldovei, a fost împroprietărită de domnii Moldovei cu sate și ocini, între care amintim: Averăuți (Averești, com. Verești, jud. Suceava), Hreațca (sat dispărut, com. Bosanci, jud. Suceava), Podul de Piatră pe Șomuzul Mare (poate Mihăiești, com. Horodniceni, jud. Suceava), Greci de lângă târgul Siret (sat dispărut), Vereșcecani (Vercicani, com. Liteni, jud. Suceava), Ungureni (sat dispărut, lângă Vereșcecani), Poiana Vlădica (mai jos de Iași, loc în care Alexandru cel Bun împreună cu boierii săi și cu poporul l-au întâmpinat pe Sfântul Ioan cel Nou) etc. Mitropolia stăpânea prisăci, stupi, mori, heleștee, vii, boi, cai, imașuri și fânețe, pescari, vecini, poșlușnici, cojocari, fierari etc. [5]
Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a acordat Bisericii Mirăuți danii domnești (mori, heleștee, stupi). Tot aici, a fost înmormântată și prima sa soție, Evdochia de Kiev, sora cneazului Simon Olelkovici și fiica principelui Olelco. Ea a decedat la data de 25 noiembrie 1467.
În anul 1513, Biserica Mirăuți a fost puternic devastată de un incendiu; cu toate acestea se pare că ea n-a fost abandonată ci, foarte probabil, reparată și reconstruită, de vreme ce o cronică anonimă germană târzie menționează păstrarea în continuare a moaștelor Sf. Ioan cel Nou în această biserică până în 1589, când domnitorul Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591) le-a mutat în noua catedrală. [6]
Ca urmare a devastării catedralei mitropolitane, Bogdan al III-lea al Moldovei (1504-1517) a început în anul 1514 construirea unei noi biserici cu rol de catedrală mitropolitană, a cărei construcție a fost finalizată în 1522.

Reconstrucția bisericii și ruinarea ei


Pridvorul deschis al bisericii cu clopotniţa deasupra sa
Biserica a fost reparată și apoi reconstruită pe locul celei vechi, caracteristicile arhitecturale și decorative ale noii biserici încadrând-o printre construcțiile din prima jumătate a secolului al XVII-lea. În zidul turlei au fost descoperite o monedă suedeză cu monograma G.A. = Gustav Adolf (1611-1632) și una poloneză de pe vremea domniei lui Sigismund al III-lea (1587-1632). Nu se cunoaște înfățișarea vechii biserici, presupunându-se doar că actuala biserică, cu excepția clopotniței, ar urma planul vechii construcții. Lucrările ulterioare de restaurare au dus la nepăstrarea picturii originale.
După anul 1700, an în care se mai îngropau încă morții în cimitirul de lângă biserică, are loc ruinarea și părăsirea definitivă a Bisericii Mirăuți. După ocuparea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic (1775), se observă o atitudine potrivnică a autorităților cu privire la conservarea bisericii. În anul 1792, dr. Gutter W. cere și primește de la comisarul orașului, Georgievici, aprobarea să demoleze biserica, pentru a avea piatră cu care să-și construiască o casă în Suceava. În cererea sa, el argumentează că în oraș sunt patru biserici în stare bună și două biserici părăsite și aproape ruinate și că populația din Suceava este redusă numeric și nu-i trebuie mai mult de două-trei biserici, „deoarece, acum, biserica mitropoliei e prea mult, fiind mai întotdeuna deșartă“.
Într-o petiție înaintată la 25 ianuarie 1792 de către târgoveții suceveni către guvernul Bucovinei se cere "ca biserica Mitropolia veche ce au rămas însă acum întreagă să nu se strice". [4] În 1813, în urma unei plângeri a locuitorilor din Suceava, autoritățile locale cercetează motivul pricinii la fața locului și constată că "vechea, așa-numită biserică mitropolitană Mirăuți, părăsită de peste 300 de ani, în care timp s-a clădit actuala biserică mitropolitană unde s-a transferat serviciul divin, este o ruină totală, o simplă grămadă de piatră și cărămidă; toate ușile, ferestrele, chiar lemnăria acoperișului și alte părți de vremelnică reparație ale acestuia au fost furate; turnul susținător al bolții precum și partea cea mai mare a pereților, prăbușite". După cum consemnează același document, fosta biserică mitropolitană "a devenit magazia statului pentru depozitare de fân și paie". [7]
Scăpată de demolare, biserica a început să fie râvnită de către comunitatea luterană din oraș. În anul 1815, etnicii germani cer să primească Biserica Mirăuți pentru a-și ține acolo slujbele religioase. Biserica scapă și de această dată, dar nu pentru multă vreme. În 1825, aici se stabilește o magazie pentru o unitate militară încartiruită în zonă, iar din 1854, clădirea bisericii a fost arendată unor negustori, ca depozit de piele. Biserica a fost răscumpărată de maiorul (în rezervă) Florea, care a donat-o la moartea sa comunității românești, lăsând ca singură clauză restaurarea atunci când condițiile o vor permite. [8]
Biserica după restaurarea coordonată de Romstorfer
În anul 1880, marele patriot român Eudoxiu Hurmuzachi, în înțelegere cu curatorul Constantin Turtureanu și cu mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici al Bucovinei hotărăște să restaureze străvechiul lăcaș de cult. Aprobarea autorităților de la Cernăuți a fost obținută abia în anul 1886.
Între anii 1898-1901, arhitectul austriac Karl A. Romstorfer a condus o importantă și amplă acțiune de restaurare care a făcut ca biserica să arate așa cum se prezintă astăzi. Restaurarea a introdus elemente noi în componența arhitecturală a bisericii [9]:
• tăieturile colțurilor bazei pătrate;
• introducerea profilaturilor bogate de corniță;
• construirea unei uși de intrare în veșmântar din afară;
• apariția a câte unui gol pătrat la partea superioară a zidurilor celor două abside laterale cu corespondență în naos, necesare pentru ventilarea suplimentară a bisericii.
Cu acest prilej, între 1898-1903, pictorul vienez Karl Jobst a pictat interiorul bisericii în tempera, într-o factură occidentalizantă (stilul art nouveau). [10] Cheltuielile de restaurare au fost suportate de Fondul religionar greco-ortodox al Bucovinei. Biserica a fost resfințită în anul 1903 de către Vladimir de Repta, arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației.
Cu acest prilej, în stânga intrării a fost amplasată o placă de marmură cu următoarea pisanie: "Aceasta sântă biserică cu chramul m.m. George, care a fost a sântei Mitropolii a Sucevei dela fericitul intru pomenire ctitor Jo Alexandru V.V. Domn țerii Moldovei (a.1401), apoi fiind prada focurilor și a vrășmașilor a fost lăsată în părăsire (a.1522), s'a restaurat cu cheltueala fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, după stăruința fericitului Archiepiscop și Mitropolit (a.1886), în domnia M.A. Augustului Imperat și Duce FRANCISC JOSIF I, în anii 1898-1903 și s'a sântit de J.P.S. Archiepiscop și Mitropolit Vladimir în anul mântuirii 1903."
Acustica deosebită a bisericii Mirăuți nu se datorează unui calcul al rezonanțelor unghiulare, ci unei tehnici cu totul aparte. În timpul restaurărilor efectuate între 1897-1898, când s-au demolat boltiturile ruinei, s-au descoperit în ele niște oale de lut, care, fiind zidite în perete, produceau rezonanțe, ca și porumbeii de la Curtea de Argeș.
Până la începutul anului 1919, Biserica Mirăuți a rămas închisă. În acel an, parohul Bisericii „Sf. Dumitru“ din Suceava a făcut o cerere către Mitropolia Bucovinei pentru a prelua Biserica Mirăuți ca filială a parohiei sale, deoarece biserica sa era în reparații. La 1 aprilie 1919, Consistoriul arhiepiscopesc de la Cernăuți dispune egumenului Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou din Suceava“ să predea lăcașul de cult parohului de la Biserica „Sf. Dumitru“ pentru a folosi biserica pe durata reparațiilor la Biserica „Sf. Dumitru“. Abia la 25 ianuarie 1926, Biserica a fost scoasă din cadrul parohiei sus amintite. [4]
În anul 1923 a fost amplasată o cruce de piatră în curtea bisericii, fiind sfințită de către mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei.
În anul 1957, prin hotărârea mitropolitului Iustin Moisescu al Moldovei și Sucevei, Biserica Mirăuți a primit statutul de biserică parohială, având arondată zona adiacentă și o parte din strada Cernăuților și ca filială Biserica „Sf. Ioan Botezătorul-Coconi” (sau Biserica Domnițelor). Ca paroh a fost numit preotul Teodor Coclici, urmat, de la începutul anilor '70, de preotul Gheorghe Coclici.
Cercetările arheologice din 1976 au scos la iveală temeliile bisericii ridicate în vremea lui Petru I Mușat.
Necropolă voievodală



În perioada 1992-2001 s-au efectuat ample lucrări de restaurare și conservare, precum și cercetări arheologice. Cercetările arheologice au dus la găsirea a 32 morminte.
La restaurarea din 1996-1997, aici s-a descoperit o criptă de cărămidă, aflată într-o stare aproape intactă. Unul dintre sicriele aflate aici s-a dovedit a-i aparține Doamnei Evdochia de Kiev (Evdokia Olelkovici) (prima soție a lui Ștefan cel Mare). Până atunci, locul înmormântării Doamnei Evdochia era presupus de Nicolae Iorga a fi la Mănăstirea Probota. [11]
În 1996 a fost identificat mormântul Doamnei Evdochia după piatra funerară descoperită la Mirăuți. În prezent, piatra tombală se află la Muzeul de Istorie din Suceava. [12]
În toamna anului 1997 a fost descoperit în biserică, în naos, un cavou de cărămidă, în care se afla un sicriu de stejar cu oseminte și textile deosebit de frumoase și valoroase: un giulgiu de mătase și un altul de borangic pictat cu aur, o maramă ce acoperea chipul defunctului, un veșmânt lung de mătase cu mâneci de catifea tip drappi d'oro, încheiat cu găitane din pasmanterie și 11 nasturi de argint aurit, o cămașă cu guler brodată cu fir metalic, o bonetă pentru strâns părul și o pălărie de mătase, o legătoare pentru ochi. Cavoul a fost acoperit cu pardoseală în timpul restaurării bisericii de către echipa lui Romstorfer pentru a se lăsa credincioșilor mai mult loc pentru rugăciune.
Mormântul a fost identificat inițial ca aparținând domnitorului Petru Mușat, dar cercetările ulterioare efectuate de istoricul Paraschiva-Victoria Batariuc au dus la concluzia că mormântul este din secolele XVI-XVII. [13] Deoarece costumul voievodal era considerat singurul veșmânt domnesc din secolul al XIV-lea din Europa Centrală și de Est, premierul Mugur Isărescu a alocat în anul 2000 o sumă de bani din fondul aflat la Guvern, pentru conservarea sa. [14] Costumul voievodal a fost restaurat la Laboratorul de Restaurare și Conservare de la Muzeul Bucovinei din Suceava, păstrându-se în prezent în depozit, în condiții speciale de microclimat.
Arhitectura bisericii
Din punct de vedere structural și decorativ, Biserica Mirăuți se încadrează în perioada de dezvoltare a artei moldovenești sub influența artei muntenești, perioadă deschisă de construirea Bisericii Galata. Elementele caracteristice acestei perioade care se întâlnesc la Biserica Mirăuți sunt următoarele: [15]
• înlocuirea peretelui despărțitor dintre pronaos și naos cu doi pilaștri legați prin arcade;
• prezența brâului încadrat de două rânduri de cărămizi dispuse sub formă de "dinți de ferăstrău";
• ferestre terminate în partea superioară prin acolade;
• colonete semicirculare angajate unite prin arcuri, la turlă etc.
Biserica Mirăuți are plan triconc, având un turn clopotniță alipit zidului sudic al pronaosului

Invatatura crestina despre Sfanta Cruce si cinstirea ei
Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfanta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu "Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire..."; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al "Fiului Omului" si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.
Pastrand cu sfintenie acest intreg "dreptar al cuvintelor sanatoase" cum invata Sfantul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.
Intelesul duhovnicesc al crucii
Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adanca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenit om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pana la cruce si se roaga pentru iertarea, mantuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care "rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi" (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cand e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca "iubirea e mai tare ca moartea". Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest "exemplar" divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.
Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: "Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan IV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mantuitoare. Sfantul Apostol Petru spune: "El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn" (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cand aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mana pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereul legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfantul Pavel: "Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul" (II Cor. V, 21). "Cu raniile Lui v-ati vindecat", adauga Sfantul Petru. Cum te-ar putea mantui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzandu-ti-se un sange bolnav? "Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?", se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: "Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru" (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la "ai Sai din lume pe care i-a iubit pana la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pana la extrem, pana la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. "Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decat ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai" spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvantul profetic al Psalmistului pe cruce: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat" (Ps. 84, II).
Crucea Domnului este mai mult decat o ispasire a lui in locul nostru ca "loctiitor", reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfanta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cat intelegi mai mult existenta viata, cu atat iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gandim la parintai care sufera adesea sufleteste pentru copii mai mult decat copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o iubire si o suferinta nesfarsita pentru ai Sai care este Crucea.
Si numai o asemenea cruce poate mantui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vredeau cei vechi. Ci pentru ca adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare. La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cand de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: "Acesta este Fiul Meu cel iubit... "intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. "Pe Acesta ascultati-l" (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea", care e sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal, spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mantuitoare, sfintitoare.
Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. "Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapanul, acolo este sarbatoare si bucurie", invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, "la Tatal nu se poate intra decat in stare de sacrificiu". "Starea de sacrificiu" e si calea noastra unii catre altii.
Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care "in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El "prin care toate s-au facut" vietuind pe pamant "nu are unde sa-si plece capul"; si hulirea din partea fariseilor ca "strica legea", sau "ca sta la masa cu vamesii si pacatosii". El "plinitorul legii si Cel "fara de pacat..." etc.
Parintai Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atatudinea sa fata de suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca "sa lunece spre pacatul placerii". In toate El implineste "voia Tatalui" care in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mantuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste, de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plansul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blandete; in foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si sangele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intampina pe mironosite in dimineata pascala, cand le spune: "Bucurati-va..." (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale; catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste "ceasul Meu". E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: "Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca..." (Ioan XVII, 1).
Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sunt de fata, iau parte. "Nu sunt singur" zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mantuirea inseamna: "Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfantului Duh care triumfa in puterea de neinvins a crucii", cum talcuieste un ierarh ortodox . Tatal este reazemul fundamental al crucii: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu". Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intalnirea ei decisiva cu pacatul.
Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi. Iisus se roaga inainte de cruce: "Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una" (Ioan XV1I, 21); intruparea, crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este "Emanuel: cu noi este Dumnezeu". De aceea El este deodata: si Dumnezeu si om, si Pastorul si Mielul "care ridica pacatul lumii"; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru "El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea... Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapituland totul in Hristos-Capul Bisericii, facand pace prin El, prin sangele Crucii Sale si sa "ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).
Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, strangerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea, inca si mai profund decat acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.
Domnul spune: "Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi" (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci "Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mantuiasca" (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, "pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata" (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, "o dovada", un "castig", mai multa "viata, un plus de existenta. "A muri este cistig" zice Sfantul Pavel (Filip. 1, 21). "Grauntele de grau daca moare, multa roada aduce" (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate "a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine "duhovnicesc, nestricacios, nemuritor" (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: "Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor...!". In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: "Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce" (Matei XXVII, 42-43). Dar, "tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu", talcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, "a invia e cu mult mai mult decat a se cobori de pe cruce", a cobori si a se intoarce la un trecut depasit. Crucea ca "pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, "a opta zi" a creatiei.
Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mantuitorului
Cuvantul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mantuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osanda. Iisus le zicea ucenicilor Sai: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie" (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca inainte de a se adresa aceasta chemare, Mantuitorul arata "ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre "sfarsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim" (Luca IX, 31); deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o arvuna a invierii. Astfel, in amandoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intamplator al crucii, in lucrarea mantuirii noastre.
Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfantul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. "Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfantul Ioan in momentul rastignirii: "Si stau langa crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sf. Petru spune ca "Domnul a purtat pacatele noastre", unealta rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului "Crucea lui Iisus".
Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastra mantuire". Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatat si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfantul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cand la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cand spune: "Avem altar dintru care nu au dreptul sa manance cei ce slujesc cortului" (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau a patimit afara din poarta". Pentru care si indeamna iarasi Sfantul Pavel: "Sa iesim dar la El, afara din tabara, luand asupra noastra ocara Lui" (Evrei XIII, 13). Luand, deci purtand "ocara Lui", adica crucea Lui, intrucit El, Iisus "Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).
Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta cinstire Sfanta luand aminte la insesi cuvintele Mantuitorului care spune ca "Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sunt deasupra lui" (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfantul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci "avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atat de adanca unitate intre Hristos si cruce, - altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: "Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decat pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit" (I Cor, II, 2).
Mai sunt insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adanca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osanditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce: "Blestemat este inaintea Domnului tot cel spanzurat pe lemn" (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci "instrumentul de chin" al Mantuitorului ?
Ce trebuie sa raspundem ?
Mai intai trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mantuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mantuitorul, cum aratam, dupa Sfantul Pavel "n-a tinut seama de ocara ei". Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: "Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si spune: "Cand ma voi inalta de pe pamant pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara" (Ioan XII, 32-33).
Iar impreuna cu Mantuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gandi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfantul Pavel, de pilda, crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume". Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin, umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: "Cel ce se smereste va fi inaltat", a spus Mantuitorul. Si se vede cum chiar din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfantului Duh, Sfantul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic: "Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos" (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adanca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfantul Pavel, cand scrie Filipenilor ca: "Hristos Iisus... s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care e mai presus de orice nume" (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvantul viguros al Sfantului Ioan Hrisostom, care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: "Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei condusi este fapta unui imparat". Ne apare astfel atat de clar: crucea, instrument de osanda odinioara, devine in Hristos mijloc al mantuirii si inaltarii noastre.
Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atator slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incat din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.
Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvantul Insusi se afla prin Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care printr-un "lemn" a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si "sminteala crucii", in bucurie si slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfantul Pavel sa exclame: "Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mantuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor). Schimbare savarsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata instrumentul de oroare si osanda, ci de mantuire.
Iar la cuvantul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sunt cinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mantuirea. Le cinstim asa cum invata Sfanta Scriptura ca erau cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfantul Pavel scria si cerea Colosenilor, desigur in mod figurat, "sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos faptura revine iarasi la "starea cea dintai"; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: "Iata, Eu le fac pe toate noi" (Apoc. XXI. 5).
Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavarsita in Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: "Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera" (P.L. XXXIV, 623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se "desfac pecetile", iar Vechiul Testament este "pedagog", calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI. 24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atat prin intelesul ei duhovnicesc, cat si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.
Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atat de vii, ca si cand S-ar afla in fata crucii... "El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... Pedepsit pentru mantuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).
Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii. Cand israelitii strabatand desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut langa muntele Hor, bantuit de serpi veninosi, multi mureau muscati, otraviti de veninul lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atarnat de un stilp, iar cand cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, - ramanea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mantuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi confirma cand zice: "Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu - asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 14-15).
S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: "In anul al III-lea al lui Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cand a ajuns rege... a savarsit fapte bune... El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pana in zilele acelea; fii lui Israel il tamaiau si-l numeau Nehustan" (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim nici crucea.
Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.
Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucat pentru el crucea, esle crucea lui Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gandind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sunt nedespartite.
O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinandu-si mainile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim, langa Horeb. -Si zice Sfanta Scriptura; "Cand Moisi isi ridica mainile biruia Israel, iar cand isi lasa mainile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind mainile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau mainile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca mainile lui statura neclintite pana la apusul soarelui" (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu mainile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mantuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cand le spunea: "Prooroc din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati" (Deut. XVIII, 15).
Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin "steagul" de care graieste Isaia: "Intrati, intrati pe porti! Gatati cale poporului, gatati, gatati drum, curatati-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri" (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintai. Iar in Sfanta Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decat crucea.
Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. "Legea avea umbra bunatatilor viitoare", zice Sfantul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfantul Ioan Inaintemergatorul Domnului Il va recunoaste si marturisi: "Cel ce vine dupa mine mai inainte de mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era" (Ioan 1, 30). "Prin cruce, va zice si Sfantul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica credinciosilor patrunzand in adancul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn" (P.G. 97, 1028, l045).
Semnul crucii
Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp "semnul lui Hristos" si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura: "Semnul Fiului Omului". "Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului", spune Mantuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, "semnele" savarsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude: "...Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera "tau" in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijiocul lor" (Iezechiel IX, 4).
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara: "Acesta este pus ca un semn care va starni impotrivire" (Luca 11, 34). "Semnul de impotrivire", adica ceea ce va numi Sfantul Pavel: "sminteala crucii". Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: "Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie...". Iisus le raspunde: "Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica..." (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin "trupul si sangele Sau" in Sfanta Euharistie. -In sfarsit, tot atat de evident este "semnul lui Iona". Cum istoriseste Sfantul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si le zice: "Neamul acesta... cere semn; dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam" (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un "semn" pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi "semn", si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: "precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept "Semnul Fiului Omului"; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci "in puterea crucii" 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.
Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: "Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere: "Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ?... Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna... -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile... tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit.
Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul "Tainei lui Hristos", cum spune Sfantul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in "largimea, lungimea, adincimea si inaltimea" ei (Efes. III, 18), care sunt, cum explica Sfantul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfantul Ev. Ioan vede "Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cand de asemenea Il vede: "in picioare", semn al invierii, dar "ca junghiat", semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.
Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur si semn al crestinului. Ea reveland iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de "Crucea lui Iisus" si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.
Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: "Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: "Pecetea darului Sfantului Duh"; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. "Pune-ma ca o pecete pe inima" invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintai de drumuri; se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca: "Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar" (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din "duh". In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: "Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot" (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice: "Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie..." (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este "duh"; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind "duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .
Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca "Dumnezeu... nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva", apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al mainilor noastre, care sa-I implineasca cumva "lipsa", intrucat El este plinatatea, e Absolutul.
Inchinarea, cultul inltern si extern, sunt insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: "Duh, suflet si trup" (1 Tes. V, 23), incat asa cum indeamna acelasi Apostol: "Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, Sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca" (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci "in duh si in adevar". Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. "Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu" invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al "duhului" fara cel extern, al intregii noastre fapturi.
Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvintat cu mainile Sale pe copii. "...Si luandu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si mainile peste ei" (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintai Apostoli: "...I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvintat" (Luca XXIV, 50)
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: "...Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvintat" (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: "Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara..." (Ps. CXL, 2)
In Noul Testament, Sfintai Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: "Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint" (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata: " Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand mainile curate, fara de minie si fara de gilceava" (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfanta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. - Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem "in numele Tatalui", ne insemnam la frunte; cand zicem "si al Fiului, ne insemnam la piept; cand zicem "si al Sfantului Duh", ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu "Amin".
Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, "este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine". Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfanta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mantuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -"Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita."
Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau... (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce "ne-a impacat prin cruce" (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la "nasterea lui cea din apa si din duh" si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua"; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltandu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: "Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau... Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea Sfantul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit".
Parintele Constantin Galeriu

Grădina Copou, loc de relaxare
Grădina Copou, unde se află situat Teiul lui Eminescu, este cel mai vechi parc din Iaşi. A fost amenajată în anii 1833-1834, sub îndrumarea domnitorului Mihail Stur¬za, ca loc de relaxare pentru boie¬ri¬mea vremii, în centrul său gă¬sindu-se monumentul "Obeliscul cu lei".

Alături de Teiul lui Eminescu, în parc s-a deschis de câţiva ani şi un muzeu închinat poetului. În apropiere, pe aleea principală, găsim busturile unor mari personalităţi ale culturii române. Mihai Eminescu a vizitat în vremea cât s-a aflat la Iaşi deseori Parcul Copou. Aici mergea pentru a se întâlni cu Veronica Micle, locul rămânând şi astăzi o mărturie a iubirii lor şi un simbol al romantismului în Iaşi. În fiecare an, pe 15 iunie, bustul poetului ridicat în faţa Teiului este înconjurat de buchete de flori şi de zeci de coroane. Nu departe de bustul lui Eminescu, pe "Aleea Junimea", se află şi bustul din bronz al Veronicăi Micle şi ale membrilor Junimii: Ion Creangă, Ciprian Porumbescu, Costache Negruzzi şi al fostului primar din vechea perioadă ieşeană Nicolae Gane.

La curtea domneasca din Hîrlau au vietuit domnitorii Stefan cel Mare, Stefanita, Petru Rares, Stefan Lacusta, Alexandru Lapusneanu (care a mutat curtea domneasca la Iasi ), Radu Mihnea( care readuce curtea la Harlau in 1624 si ii aduce imbunatatiri ). Dupa moartea lui Radu Mihnea rolul curtii domnesti de la Harlau dispare de pe harta politica , se stie ca s-a pastrat pina in anii 1800 cind a fost distrusa , piatra fiind folosita la ridicarea de case si construirea de drumuri .
“Binecinstitorul si de Hristos iubitorul, Io Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al tarii Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit acest lacas întru numele sfântului si slavitului mare mucenic si purtator de biruinta Gheorghe, care s-a si început a se zidi în anul 7000 (1492), luna mai 30 si s-a sfârsit în acelasi an, luna octombrie 28, iar al domniei sale în anul al 30 si sasele curgator”
in biserica se regasesc mai multe inscrisuri , in mai multe limbi , pe peretele nordic din altar sta scris : “Ano 1691 Rex Poloniae Ion II cum exercitu fuit”, facuta cu prilejul navalirii ostilor poloneze în frunte cu regele loan Sobietki în 1691. Pe peretele de vest al bisericii se afla semnatura cu caractere slavone si latine a carturarului muntean Udriste Nasturel din anul 1655. O alta, în slavona, glasuieste: “Koliphsa (tar) Moskovski 1711″, interpretata de unii cercetatori astfel: “Pe aici a trecut tarul Moscovei Petru l, la 1711″ ( Tarul a venit la Iasi , cu prilejul luptelor de pe Prut , cu turcii,raspunzand la ajutorul cerut de Dimitrie Cantemir. cronicile nu semnaleaza vreo vizita la Harlau)
Înfatisarea actuala este rezultatul restaurarilor facute de arhitectul francez E.A.Lecomte de Nouy si arh. C.Baicoianu între 1897-1904.Au mai fost facute restaurari de mica amploare intre anii 1926-1954.Desi biserica arata frumos , modificarile aduse nu au fost facute respectind spiritul istoric . Din pacate acest fenomen apare la mai multe biserici din Moldova.
biserica are pictura interiora originala care dateaza de pe vremea lui Stefan sau cel tarziu din timpul domniei lui Petru Rares.
in imagine se vad ruinele feredeului domnesc ( locul de imbaiere ), foarte dese sint si urmele beciurilor domnesti.Planul curtii domnesti este vizibil si astazi, find relativ bine conservat . Curtea domnească din Hârlău avea o formă rectangulară şi se întindea pe o suprafaţă de un hectar. se presupune existenta unui tunel ce facea legatura cu Cotnariul , si el veche curte domneasca .

INCANTATIVA SUFLETUL SI OCHII

Sfanta Lumina care apare pe Sfantul Mormant al Domnului in Sambata cea Mare a Pastelor la Ierusalim. Este Lumina Sfanta care marturiseste locul Invierii lui Iisus, cu toate ca dusmanii Lui au cautat sa o acopere. “Tu Lumina Sfanta”- ca scris este de Tine: “ si Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1.5).

Credincioşii ortodocşi sărbătoresc maine Izvorul Tămăduirii


Ortodoxia sărbătoreşte, vineri, Izvorul Tămăduirii sau de viaţă dătător, praznic închinat Maicii Domnului, la care preoţii împart Aghiasma Mică, pe care credincioşii o pot bea în orice dimineaţă, pe stomacul gol.


Izvorul Tămăduirii, prima sărbătoare de după Înviere, datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin. "Este un praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mântuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tămăduirii aminteşte de o serie de minuni săvârşite la un izvor aflat în apropierea Constantinopolului", a explicat joi, pentru MEDIAFAX, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica.

Se spune că Leon cel Mare, cu puţin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. El a întâlnit un bătrân orb, care i-a cerut să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon a căutat un izvor în apropiere, însă nu a găsit. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: "Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi, luând cu mâinile apa tulbure, potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi". Leon a ascultat şi a găsit un izvor din care i-a dat orbului să bea. Cu aceeaşi apă, i-a spălat faţa, iar orbul a început să vadă.

După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică, aceasta primind hramul "Izvorul Tămăduirii". Mai târziu, împăratul Iustinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acelaşi izvor. Ca semn de mulţumire, el a construit o biserică şi mai mare, distrusă însă de turci în 1453. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli şi a tămăduit diferite răni şi suferinţe.

"Legătura dintre Vinerea Sfintelor Patimi ale Mântuitorului şi Vinerea Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate. De fapt, Maica Domnului, care a stat lângă Crucea lui Hristos Cel răstignit şi a văzut rănile din mâinile şi picioarele Lui, precum şi rana din coasta Lui împunsă, din care a ieşit sânge şi apă, simboluri ale Botezului şi Euharistiei, a devenit icoana vie a Bisericii lui Hristos, plină de harul tămăduitor dăruit ei de Hristos Cel răstignit şi înviat. Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii ne arată că harul vindecător al lui Hristos Cel răstignit şi înviat se revarsă în Biserică, prin Sfintele ei Taine şi rugăciuni, în mod deosebit, prin milostivirea şi rugăciunile Maicii Domnului, după cum se spune în slujba Vecerniei din Vinerea Izvorului Tămăduirii: „Lucruri minunate şi uimitoare a săvârşit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană.În toate Duminicile care urmează după Sărbătoarea Învierii Domnului până la Sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup", explică Patriarhul Daniel, în Pastorala de Paşti, importanţa sărbătorii de vineri.

Vineri, în toate bisericile şi mănăstirile, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei (aghiasma mică), după o rânduială din Săptămâna Luminată, a mai spus părintele Stoica

Spre deosebire de Aghiasma Mare de la Bobotează - care, după ce a fost împărţită de preoţi, se bea dimineaţa, în primele opt zile - Aghiasma Mică poate fi băută ori de câte ori vrea credinciosul, dimineaţa, pe stomacul gol.

Preoţii prepară Aghiasma Mică de mai multe ori pe an şi o păstrează într-un vas din biserică, pentru cei care au nevoie de apa sfinţită. Tot Aghiasma Mică este şi apa sfinţită la slujba de sfinţire a caselor -Sfeştanie.

   Ctitorii Manastirii sunt Mantuitorul Iisus Hristos si Maica Domnului care se ingrijesc in mod deosebit de acest sfant lacas, in care se gasesc 7 sfinte icoane facatoare de minuni, care aduc vindecare si alinare celor bolnavi si suferinzi. Manastirea a fost desfiintata de austrieci in anul 1786. S-a reinfiintat dupa 1918, iar in 1959 a devenit schit. In anul 1990 a redevenit manastire. La data de 17 septembrie 2000, P.S. Gherasim Putneanul a sfintit noua biserica a manastirii. Manastirea Rarau este ridicata sub ocrotirea Sfantului Ioan Bogoslovul si pastreaza cu credinta Icoana Maicii Domnului, Izvoratoare de Mir. O alta icoana, considerata si ea facatoare de minuni si adapostita de Manastirea Rarau, este si cea a Sfantului Ioan Evanghelistul. Icoana Sfantului Ioan Evanghelistul se afla in biserica noua a manastirii. La ora actuala manastirea domina ca o bijuterie rara Poiana Sihastriei. Asezamantul mai cuprinde 26 de chilii, iar pentru credinciosii care fac pelerinaje, in special duminicile si sarbatorile de peste an, exista posibilitati de cazare cu destinatie speciala pentru credinciosi, carora li se serveste si masa. Chiliile si casa de oaspeti din curtea manastirii pot gazdui intr-o noapte 150 de pelerini. Programul religios si duhovnicesc e inspirat de la Muntele Athos si de la manastirile Frasinei - Valcea si Sihastria Neamtului. Zilnic se oficeaza Sfanta Liturghie, vecernia si slujba de la miezul noptii, cu privegheri si acatiste ce se impun in programul monastic.

RUGACIUNE CĂTRE SFÂNTUL PETRU

Slavite Sfinte Petru, care pentru credinta ta vie si neclintita, pentru smerenia ta adanca si dragostea ta arzatoare ai fost inzestrat de Isus cu daruri deosebite, noi te recunoastem ca primul dintre apostoli si marturisim ca esti piatra de temelie pe care Hristos a zidit Biserica sa.
Dobandeste-ne, te rugam, si noua o credinta nestirbita si nesovaielnica, care sa ne faca pregatiti a ne da viata mai degraba decat a ne lepada de credinta.
Noi credem cu tarie ca aceasta Biserica este corabia mantuitoare, in afara de care nu este mantuire. Credem de asemenea ca asa cum de atatea veacuri puterea intunericului si furia prigonitorilor n-au putut-o invinge, tot asa si pe viitor portile iadului n-o vor birui niciodata, pentru ca Mantuitorul a fagaduit ca flacara credintei tale nu se va micsora.
Ajuta-ne, te rugam, negreselnicule invatator al credintei, ca in aceasta corabie a ta sa gasim si noi scapare, urmand cu smerenie invataturile si sfaturile Sfintei Biserici si ascultand cu supunere de poruncile ei, prin ea sa putem ajunge fericiti la portul mantuirii vesnice.
Sa ne rugam. Doamne, Dumnezeule, care incredintand Sfantului Petru, apostolul tau, cheile imparatiei cerului, i-ai dat puterea de a lega si dezlega, da-ne te rugam harul ca prin mijlocirea lui sa fim eliberati de lanturile pacatelor noastre. Prin Hristos, Domnul nostru. Amin.

Manastirea Bujoreni - prima atestare documentara a Manastirii Bujoreni dateaza din 27 martie 1602, dar putem presupune ca a existat o viata monahala anterioara acestei date. Legenda spune ca un magar s-a oprit in padure in fata unui stejar, in care era ascunsa de mai demult si uitata o icoana a Maicii Domnului. Minunea facuta de Maica Domnului i-a hotarat pe ciobani sa zideasca in acel loc o biserica si un schit. Se spune ca prima biserica a fost facuta din stejarul cu icoana, din lemnul lui fiind pana azi Sfanta Masa. S-a numit initial Schitul Magarului. In anul 1840 se zideste o biserica de caramida, dupa care schitul a devenit manastire de maici. A fost pictata intre anii 1955 si 1958. In 1960 in urma decretului comunist, se desfiinteaza. Reinfiintata in 1993 ca manastire de monahi. Obstea actuala s-a format in jurul unor monahi veniti de la Manastirea Petru Voda.

Predică la Sfântul Ioan Botezătorul
Arhimandrit Cleopa Ilie


In Sfânta Evanghelie de astăzi aţi auzit că trăiau în Ierusalim, şi mai cu seamă în Hebron, unde era casa lor, doi oameni drepţi. Bărbatul era arhiereu şi preot al legii vechi, din neamul lui Avis, iar soţia lui era Elisabeta, din fiicele neamului lui Aaron. Şi Zaharia îmbătrânise, ca şi Elisabeta, soţia sa, şi erau oameni drepţi şi temători de Dumnezeu, oameni sfinţi, curaţi, milostivi, dar aveau o întristare mare, că n-aveau copii. Deşi trecuse de 80 de ani, Zaharia ţinea rânduiala preoţiei lui de o săptămână în Sfânta Sfintelor, unde intra o dată pe an arhiereul şi unde era jertfelnicul de aur şi sicriul legii Domnului, cu toate cele sfinte ale legii vechi (Luca 1, 8-11).

Deci când ţinea rânduiala săptămânii lui, stând să slujească şi să aducă jertfă pentru păcatele sale şi ale poporului, când a intrat în dumnezeiescul altar al tămâierii, ca să cădească împrejurul altarului celui de aur, deodată a stătut înaintea lui Arhanghelul Gavriil, iar el foarte s-a spăimântat şi cu trupul şi cu sufletul, dar îngerul Domnului l-a liniştit zicând: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici sicheră, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israil îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor desăvârşit” (Luca 1, 15-17). Iar Zaharia, auzind această proorocie neaşteptată, a zis: „După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea este învechită în zile. Cum vom naşte noi, oameni de 8o de ani?!”.

Atunci Arhanghelul Gavriil i-a spus: „Dar Avraam cum a născut la 100 de ani? Iar Elcana, care a născut pe proorocul Samuil, nu era tot aşa?”. Şi apoi a adăugat: „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor, iată semnul care va fi: vei fi mut şi n-ai să poţi vorbi până se va naşte acela”. Şi a rămas Zaharia mut în altar, iar poporul aştepta să iasă din altar, că era cu cădelniţa, şi a aşteptat poporul mult şi a înţeles că s-a săvârşit o taină, că s-a îmbolnăvit, sau s-a întâmplat altceva. Şi a ieşit Zaharia cădelniţând cu cădelniţa, dar nu putea vorbi. Făcea numai semne către popor, iar tot poporul a înţeles că el a văzut în altar o vedenie mare. Şi din ziua aceea Zaharia preotul, sfântul tată al marelui Ioan Botezătorul şi Înainte- Mergătorul, a rămas mut (Luca 1, 22). Şi după puţine zile Elisabeta s-a aflat grea, şi s-a tăinuit în sine ca la cinci luni, şi zicea: „Aşa a făcut milă cu mine Dumnezeu, când a vrut să scoată ocara mea dintre oameni”. Pentru că la evrei era mare ocară să nu ai copii. În luna a şasea, când avea încă în pântece pe Sfântul Ioan Botezătorul, s-a întâmplat altă minune. A venit binevestitorul Arhanghel Gavriil la Prea Curata Fecioară Maria, în luna Nisan, adică în luna martie, şi a vestit naşterea lui Mesia. Luceafărul era în pântecele Elisabetei şi Soarele cel gânditor sălăşluia acum în pântecele Prea Curatei şi Prea Sfintei Fecioare Maria.

Şi ce zice Sfântul Evanghelist Luca? În luna a şasea, trimis a fost îngerul Gavriil de la Dumnezeu, întro cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria; şi i-a binevestit naşterea Mântuitorului. Şi după ce Prea Curata a primit buna vestire, i-a spus Arhanghelul Gavriil: „Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă” (Luca 1, 26-36). Şi s-a grăbit Prea Curata Fecioară Maria să se suie din Nazaret la Hebron, cetatea cea preoţească. Căci Hebron este cetatea din munţii cei înalţi foarte de la miazăzi de Ierusalim. Aceasta se chema pe atunci “Cetatea Muntelui” şi era dintre cetăţile preoţeşti pe care Isus al lui Navi le-a dat pentru întreţinerea preoţilor care slujeau la cortul sfânt (Isus Navi 30, 13). Şi s-a dus Prea Curata Fecioară Maria, având pe soarele Hristos în pântece, iar aceea pe luceafărul Înainte-Mergător; şi sau întâlnit şi a zis: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 43). Erau amândouă proorociţe, amândouă femei sfinte. Iar dumnezeiescul Înainte-Mergător, care numai cu şase luni este mai mare după trup şi cu viaţa decât Hristos, a săltat în pântecele Elisabetei, care zise: „Că iată, cum fu glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul cu bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 44). Dumnezeiescul Înainte-Mergător s-a închinat cu bucurie, încă din pântecele maicii sale, Prea Sfântului Mântuitor, care atunci se afla în pântecele Maicii Sale, Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria; s-a închinat sfeşnicul înaintea Luminii, luceafărul înaintea Soarelui Dreptăţii, lumina cea mică înaintea Luminii celei mari.

Şi ce a urmat după aceasta? A venit vremea să nască Elisabeta şi a născut în cetatea Hebronului. Şi s-a săvârşit o minune mare când a născut. Pentru că la opt zile, la evrei, era botezul, adică tăierea-împrejur a pruncului, au dus pruncul la biserică şi se gândeau să-i pună numele. Dar ce s-a întâmplat? Toţi care erau acolo, la botezul lui Ioan, ziceau ca să-i pună numele tatălui său, Zaharia. Iar mama lui, Sfânta Elisabeta, nu voia, ci a zis: „Ioan va fi numele lui”. Iar ei se împotriveau, zicând că din neamul lor nu era nimeni cu numele acesta, Ioan. Ce va să zică Ioan? Ioan însemna “plin de dar”, că plin de Duhul Sfânt era Ioan încă din pântecele maicii sale. Şi au făcut semn tatălui său, care era mut, lui Zaharia proorocul, întrebându-l cum să-i pună numele. Iar el a făcut semn să-i aducă o tăbliţă şi a scris cu condeiul: „Ioan va fi numele lui”. Şi s-au minunat toţi, iar când a scris că Ioan va fi numele lui, în clipa aceea i s-a dezlegat gura şi limba, şi a început a vorbi şi a binecuvânta pe Dumnezeu zicând: "Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului său" şi celelalte, cum ştiţi din cântarea lui Zaharia proorocul. Şi a spus proorocie pentru Ioan: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1, 68-79). Şi după ce a proorocit Zaharia, s-a auzit în toată Cetatea Muntelui şi de la Hebron până la Vitleem, care era la poalele muntelui, şi până la Ierusalim, vestea mare că s-a dezlegat limba lui Zaharia îndată ce a numit numele pruncului său Ioan.

Şi a auzit aceasta şi Irod, care pururi se temea să nu-i ia cineva domnia, şi se gândea ce va fi cu pruncul acesta. Dar nu numai el zicea aşa, ci toată lumea, că a văzut minunea dezlegării limbii părintelui său la punerea numelui său. Şi Irod pândea să vadă ce va urma. Iar când au venit magii la Betleem şi i-au spus lui Irod că s-a arătat o stea care a venit până acolo, că s-a născut pe acolo un împărat, Irod a dat poruncă să se taie 14.000 de prunci, gândind să taie şi pe Ioan Botezătorul. Că zicea: "Poate acela va fi împărat în locul meu, dacă a făcut minunea de a dezlegat limba tatălui său". Deci, când a tăiat pe cei 14.000 de prunci din Betleem şi din jur, s-au auzit glasurile pruncilor şi ale mamelor de acolo, că nu-i departe Betleemul de Hebron. Şi atunci Elisabeta, când a auzit glasul pruncilor şi al mamelor ţipând, a luat pe dumnezeiescul prunc şi a fugit cu el în pustie. Şi fiindcă ostaşii lui Irod o urmăreau să o prindă, când a văzut că sunt aproape să pună mâna pe ea, a spus unui munte de piatră: „Munte de piatră, desfă-te, să intre maica şi pruncul, că mă prind acei vrăjmaşi ai lui Dumnezeu!”. Şi s-a desfăcut muntele şi a intrat Sfânta Elisabeta, cu Înainte-Mergătorul Ioan în braţe, în peştera aceea a muntelui, unde i-a făcut Dumnezeu loc. S-a deschis muntele cu gură mare şi s-a închis iarăşi, iar înăuntru a rămas peştera mare şi Dumnezeu le-a dat un izvor de apă şi un finic care rodea şi se pleca până la pământ, de unde se hrănea Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi hrănea şi pe prunc (vezi Prologul).

Şi văzând Irod că n-a pus mâna pe pruncul acela minunat, pe Ioan Botezătorul, să-l taie, a trimis ostaşi la Zaharia, în Templul din Ierusalim, şi i-a spus: „Dă-ne nouă pe fiul tău!”. Iar acesta a zis: „Nu ştiu unde este acum, că eu slujesc rânduiala Stăpânului meu, Dumnezeul Cel Viu, iar de soţia mea şi de fiul meu nu ştiu unde sunt”. Şi i-au zis a doua oară: „Dacă nu-l dai, avem poruncă să te ucidem!”. Şi după ce l-au somat a doua oară, el a zis: „Nu ştiu, dar să ştiţi un lucru: voi veţi ucide trupul meu, dar Dumnezeu va lua sufletul meu din biserică”. Şi atunci gealaţii lui Irod s-au repezit la Zaharia proorocul, i-au tăiat capul între biserică şi altar, şi sângele dumnezeiescului prooroc Zaharia a curs între biserică şi altar, şi s-a închegat în marmură ca piatra, ca mărturie împotriva lui Irod şi a ucigaşilor pe care-i trimisese acolo. Şi au venit ucenicii lui şi au luat trupul lui Zaharia şi l-au dus la Hebron şi l-au îngropat, iar sângele lui a rămas vreme îndelungată închegat în piatră şi nici un fel de unealtă nu-l putea rade sau şterge de acolo, întru mărturia urgiei care îl aştepta pe Irod. Deci dumnezeiescul Înainte-Mergător, după ce tatăl său a fost tăiat între biserică şi altar, a rămas în peştera aceea. Iar maica lui Ioan a mai trăit cu dânsul un an de zile, după care a murit şi sa îngropat acolo. Iar Sfântul Ioan Botezătorul a rămas în peştera aceea şi a fost hrănit de îngerul Domnului în pustie până în ziua – cum zice evanghelia de astăzi – arătării sale în faţa poporului. Iar când a trebuit să iasă să propovăduiască înaintea Mântuitorului botezul pocăinţei, a auzit glasul Tatălui ceresc: „Ieşi de aici şi du te în părţile Iordanului şi începe a propovădui acolo botezul pocăinţei şi găteşte calea înaintea Fiului Meu!” (ibidem).

Deci dumnezeiescul Înainte-Mergător a crescut în pustie timp de mai bine de 20 de ani, hrănindu-se de îngerul Domnului. Şi arată Sfânta Evanghelie că era foarte aspră vieţuirea lui, spunând: „Şi mânca ahride şi miere sălbatică”. Ahridele sunt nişte vlăstare, nişte muguri de copaci care cresc în părţile acelea ale Iordanului, iar mierea era aceea pe care o fac viespile sălbatice, fiind foarte amară. Cu acestea se hrănea dumnezeiescul Înainte- Mergător, iar îmbrăcămintea sa era de piele de capră, cu o cingătoare de piele. Şi propovăduia zicând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Matei 3, 2). Aţi auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie:„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul? Iar cine a fost Botezătorul, dacă vrem să ştim, să întrebăm pe Hristos. Că iată ce spune: „Ce aţi ieşit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe şi în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Zic vouă: şi mai mult decât un prooroc”. Şi auziţi ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Zic vouă: între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 24-28). Deci toţi proorocii sunt mari, dar nici unul ca Ioan. Aceasta e mărturia Domnului Însuşi, cum spune troparul Sfântului: „Pomenirea dreptului cu laude, iar Ţie destul îţi este mărturia Domnului”.

Ioan n-a fost mărturisit de un prooroc, n-a fost mărturisit de un drept sau de un sfânt, ci de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu; El a spus că e mai mare decât toţi proorocii. Cine era Ioan Botezătorul, deci? Era prietenul Mirelui Hristos, era gura Cuvântului, era Înainte-Mergătorul Lui, era vârful tuturor proorocilor. Cine era Ioan Botezătorul? Era acela despre care a spus Duhul Sfânt prin proorocul Maleahi: “Iată, trimit înaintea feţii Tale pe Îngerul Meu, care va găti calea Ta, înaintea Ta” (Maleahi 3, 1; Luca 7, 27). Înger, vârful proorocilor, mucenic, Înainte-Mergătorul şi Botezătorul lui Hristos: el a fost toate acestea. Dar cu ce atrăgea Botezătorul poporul în pustie? Auzi ce spune Sfântul Evaghelist Marcu: „Şi ieşeau la el ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Marcu 1, 5). Cu ce atrăgea Ioan? Oare trimitea ordin de chemare sau invitaţie cuiva? Ce venea să vadă poporul la Ioan? Fraţilor, nimic nu e mai scump pe lume şi mai de laudă decât fapta bună. Ceea ce atrăgea miile de oameni şi mulţimile în pustie era lumina vieţii lui Ioan.

Viaţa lui îngerească şi mai presus de trup adesea atrăgea pe toţi să-l vadă şi să-i audă cuvintele. Au venit să-l vadă şi Irod, şi tot Ierusalimul. Au venit cei graşi să vadă pe cel uscat de post; veneau cei îmbrăcaţi cu haine moi de fir şi de mătase să vadă pielea cea de capră a lui Ioan; veneau cei încinşi cu brâie de aur să vadă pe cel cu cingătoarea de curea; veneau cei deprinşi să doarmă pe paturi bătute cu nestemate şi dormeau pe prundurile Iordanului, zile şi nopţi, şi uitau că-s boieri, uitau că au paturi scumpe, uitau că-s boieri din cetate; veneau să vadă un om minunat, că o spaimă cuprinsese toată lumea, auzind de viaţa îngerească a lui Ioan Botezătorul. Virtutea lui Ioan, sfinţenia lui, glasul lui şi proorocia lui erau acelea care atrăgeau pe toţi. Şi Ioan nu le vorbea cu blândeţe. Ei veneau să-l asculte, dar el nu-i cruţa şi niciodată n-a măgulit pe cineva. Auzi ce le spunea: „Pui de vipere, cine v-a arătat că veţi scăpa de mânia ce va să fie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă! Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avram. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 7- 10).

Îi mustra, îi făcea pui de năpârci şi fiii gheenei. Îi mustra şi le arăta răutăţile, dar poporul nu-l ura, pentru că le spunea adevărul, pentru că le spunea ceea ce era preasfânt şi preacurat, pentru mântuirea lor. Iată deci ce atrăgea în pustie atâta popor: viaţa cea sfântă şi preacurată şi vrednică a lui Ioan. Aşa ştie Dumnezeu să slăvească pe cei ce-L slăvesc pe Dânsul. Căci zice în psaltire: „Cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi pe ei”. Deci Sfântul Ioan, prin petrecerea sa îngerească şi prin propovăduirea sa cea aspră şi curată, proslăvea pe Dumnezeu Cuvântul şi a fost Înainte-Mergătorul Lui, şi a adus mii de oameni la botezul pocăinţei, pregătindu-i pentru botezul cel cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acestea fiind zise – puţine şi prea puţine pentru praznicul de astăzi – să întoarcem acum cuvântul în altă parte. Fraţii mei, Irod a pândit şi pe Hristos ca să-L omoare, şi pe Ioan Botezătorul; şi dacă n-ar fi fost împiedicat de Dumnezeu, sigur ar fi dus la împlinire planul lui cel blestemat. Şi dacă ar fi omorât Irod un prunc cum a fost Ioan Botezătorul, câtă lumină ar fi stins el în lume, câtă răutate ar fi pricinuit el la atâtea popoare care ar fi trebuit să audă cuvântul lui! Ce lucrare dumnezeiască a făcut Ioan mergând înaintea Cuvântului, ca un sfeşnic al legii darului! Toate ar fi fost stinse dacă Dumnezeu n-ar fi apărat pe Sfânta Elisabeta cu pruncul în muntele acela. Deci gândiţi-vă că un prunc ca acesta, sau Ioan Botezătorul, s-a născut o dată şi misiunea lui rămâne până la sfârşitul lumii. Vezi ce înseamnă un copil ales de Dumnezeu? Dar din cine s-a născut? Părinţii lui erau drepţi, şi sfinţi, şi fără de prihană, şi temători de Dumnezeu, păzind toate poruncile Lui.

Odrasla cea bună şi sfântă a răsărit din rădăcină sfântă. Sfântul Ioan, proorocul, a răsărit din alt proroc, iar înainte de a prooroci el, a fost mare proroc şi mucenic tatăl său. Vezi din cine răsar cei drepţi? Dar vai de părinţii aceia care petrec în păcate! Din ei nu răsar copii buni. Căci zice Sfântul Apostol Pavel: „Nunta este rădăcina firii omeneşti şi de va fi nunta sfântă, sfinte vor fi şi ramurile”. Însoţirea trebuie făcută înaintea lui Dumnezeu şi în Biserică. S-a făcut acum o lege de stat, care nu numai că e bună, dar e sfântă şi preasfântă. De ce? Pentru că împiedică mii şi zeci de mii de morţi de copii. Vai de aceia care-şi omoară copii! Şi Prea Bunul Dumnezeu a rânduit că, chiar dacă ne constrânge din afară, să ne oprim de la această hegemonie a întunericului peste lume. Deci, dacă se ucideau atunci cei doi prunci, se zăticnea mântuirea întregii lumi. S-ar fi zădărnicit mântuirea lumii dacă s-ar fi ucis Hristos sau Ioan Botezătorul. Aşa şi acum, se sfătuieşte omul cu femeia ca să-şi omoare copilul, dar nu ştiu că acela ar putea să fie un sfânt care să predice Evanghelia la popoare şi să întoarcă la Hristos mulţime de oameni.

Că zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Un om duhovnicesc care e ajutat de darul lui Dumnezeu poate într-un ceas să mântuiască mii de suflete”. Cum? Auzi ce spune Apostolul: „Credinţa vine prin auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”. Şi mai zice: „Cum vor crede, de nu li se va propovădui, şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi, chemaţi şi aleşi?”. Deci, iată, poate a omorât cineva un prunc; el a omorât poate un proroc, sau un preot, sau un arhiereu, sau un preşedinte de ţară, sau cine ştie pe cine. Iar dacă a omorât unul, prin acela a omorât mii de suflete, că prin acela poate Dumnezeu voia să lumineze multe suflete. Dacă viaţa lui ar fi fost lumină, ar fi luminat popoarele. Deci mare primejdie paşte pe cei ce ucid copii. Să nu ne temem numai de legile din afară, că acelea pedepsesc numai cu trei sau patru ani de închisoare, şi asta e o nimica toată; să ne temem de temniţa iadului, care nu are sfârşit în vecii vecilor! Că un singur avort opreşte 20 de ani de la Prea Curatele Taine, şi dacă nu se spovedeşte omul şi nu se pocăieşte, se duce pentru un singur avort în gheena focului. Dar poate veţi zice că pruncul era numai de o lună sau două şi n-a fost om întreg.

Nu vă înşelaţi cu aceasta! Să vă spun legile Bisericii şi canoanele ei, să vă spun rostul zămislirii. Iată ce spune Sfântul Atanasie Sinaitul: „Precum când tună şi fulgeră, îndată vezi lumina fulgerului şi îndată auzi tunetul, aşa este şi când se împreună soţul cu soţia lui cea legitimă. În clipa aceea se zideşte trupul şi sufletul în trupul maicii lui”. Şi dacă numai la un ceas după zămislire vei împiedica naşterea cu ceva, în orişice chip, ucigaş de om te-ai făcut. Să nu spui că-i numai de două luni şi n-are încă suflet. Căci în clipa aceea, din sufletul părinţilor, prin darul lui Hristos şi prin suflarea Sfântului Duh, se zideşte şi sufletul, şi trupul. Deci nu vă înşelaţi, că nici o piedică împotriva naşterii nu-i binecuvântată, ci e blestemată de Dumnezeu. Am să vă spun o istorioară, ca să vă daţi seama cât de greu e păcatul uciderii, după ce v-am arătat că uciderea se face chiar numai după un ceas de la zămislire, dacă cineva unelteşte împotriva zămislirii copilului. Din istorioara aceasta veţi vedea cât de greu se răscumpără păcatul uciderii. Erau doi oameni gospodari şi s-a întâmplat – aşa cum se întâmplă şi astăzi – că nu aveau copii. Şi ei s-au rugat mult lui Dumnezeu să le dea copii, cum s-au rugat Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, ca şi alţii.

Dar Dumnezeu nu le-a dat, poate pentru că ei nau avut atâta credinţă cât au avut Sfinţii Ioachim şi Ana sau Zaharia şi Elisabeta. Şi după ce s-au rugat şi au văzut că n-au copii, s-a sfătuit bărbatul cu femeia, zicând : „Măi femeie, noi avem avere multă şi ca mâine vom muri; hai să luăm un copil de suflet!”. Şi s-au înţeles amândoi şi au luat un copil parte bărbătească şi l-au crescut cu mare atenţie, şi l-au învăţat şcoală, şi iată că a venit vremea să-l căsătorească. Iar la căsătorie s-a logodit cu o fată de bun neam, dar aceea cerea multă avere. Şi când a fost să se aşeze zestrea, ce-i dă băiatului şi ce-i dă fetii, băiatul îi spune lui tată-său: „Tată, dacă m-ai înfiat pe mine şi numai pe mine mă ai, cui ai să-i dai averea? Deci ca să pot reuşi să iau pe fata aceea în căsătorie, să-mi dai toată averea în scris mie!”. Mama s-a învoit, că ştia că are avere multă, dar tată-său mai prudent, şi ca bărbat, a zis : „Ba nu, măi băiete! E adevărat că am avere multă şi am să ţi-o dau ţie toată, dar eu am să fac un act la cununie, cu tine, cu clauză. Jumătate din avere ţi-o dau acum, iar jumătate după moartea noastră. Tot ţie ţi-o rămâne, dar cât voi trăi, voi avea şi eu jumătate, ca nu cumva pe urmă soţia ta sau fiii tăi să-mi zică: «Du-te de aici, că n-ai nici un drept!», ci să ştiu că am şi eu avere”. Ce s-a întâmplat? Băiatul, vrând-nevrând, a trebuit să primească, dar şi-a spus în inima lui: „Am să iscălesc, am să primesc aşa cum a spus tata”. Dar satana i-a zis în inimă: „Ştii ce să faci dacă ţi-a dat toată averea numai după moarte? Omoară-l mai repede şi apoi ia-i tu averea!”. Şi satana i-a pus în inimă acest gând. Dar el, dacă ar fi avut cunoştinţă şi frică de Dumnezeu, şi s-ar fi dus la duhovnic să-l spovedească, ar fi scăpat de gândul cel rău.

Căci oricând îţi poate spune satana să faci ceva, dar dacă te-ai spovedit, ai scăpat de gândul cel rău, că aşa cum şarpele, când iese din gaură, fuge, tot aşa fuge din inimă şi gândul care e de la satana, şi pleacă de la omul care se spovedeşte sincer. Căci spune Sfântul Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură satana mai tare decât de omul care-şi ascunde gândurile sale. Deci el avea de gând să omoare pe tată-său, dar nu spunea nimănui şi nu i-a spus nici femeii sale. „Am să-l omor – zicea el – , că actele zic după aceea are să-mi rămână mie toată averea”. Şi după trei ani de la căsătoria lui, într-o primăvară, în vremea aratului, a pus împreună cu tată-său, cum se întâmplă şi astăzi, un plug cu patru boi. Şi avea ţarina lui la marginea unei păduri. Plugurile pe atunci erau de lemn, după cum aţi auzit şi văzut chiar, numai limba le era de fier; pluguri pentru care trebuia să iei barda cu tine, că mereu se stricau. Deci a luat tată-său barda şi s-a dus la ţarină să are. Şi când au tras la popas, i-a zis satana feciorului său: „Iată acum, vezi, nu-i nimeni pe lan, ia barda şi omoară-l pe tată-tău!”. Şi aşa a făcut; s-a uitat în stânga şi în dreapta, să vadă dacă nu-i cineva, şi când a văzut că nu-i nimeni, s-a dus şi a luat barda de la plug, s-a repezit la tată-său, care nici nu gândea la aşa ceva, i-a tăiat capul, l-a luat de păr, l-a dus în iarbă la marginea pădurii, a dus şi trupul, apoi cu un lemn de la plug a săpat, a făcut o groapă de o palmă-două şi l-a acoperit cu iarbă.

Şi sângele tatălui său a curs pe brazdă şi pe iarbă. Iar după ce l-a ucis pe tatăl său, fiindcă nu mai era până seara o bucată de vreme, a mânat boii singur, iar seara s-a dus acasă şi a început să le ia la ocară pe maică-sa şi pe femeia lui: „Dar ce-a făcut tata acasă, că m-a lăsat singur cu plugul pe ogor?”. Femeile răspunseră: „Măi omule, n-a venit tată-tău acasă”. „Ei, uite, m-a lăsat cu patru boi să ar singur; şi-i greu singur”. Să vedeţi, până la urmă, ce s-a întâmplat. Au aşteptat să vie tată-său, a aşteptat şi maicăsa, şi femeia lui, dar de unde să vie?! A trecut o lună, două şi toată lumea spunea în sat: „ Măi, Gheorghe al cutăruia nu mai vine, s-a pierdut omul acela. Ce s-o fi făcut? S-a spânzurat, s-a înecat, ce s-a făcut cu el?”. Nimeni nu bănuia că l-a ucis feciorul său. Dar iată ce s-a întâmplat. Sângele dreptului nu se ascunde, cum nu s-a ascuns al lui Abel. Acest om care a ucis pe tatăl său a început să slăbească, nu mânca, nu bea, nu dormea, se tot uita aşa într-o parte, întorcea capul şi iar se uita în acea parte, apoi privea speriat în toate părţile. Ştiţi de ce se uita? Oriunde privea, îl vedea pe tată-său cu capul în mână şi se auzea un glas: „Dragul tatii, pentru ce m-ai tăiat?”.

Dacă se uita în castronul cu borş, îl vedea acolo cu capul în mână; dacă se culca pe pernă, îl vedea pe tată-său cu capul în mână; dacă se ducea pe drum, îl vedea şi se speria; se uita în altă parte, dar auzea iarăşi glasul: „Dragul tatii, pentru ce m-ai tăiat?”. Şi cu frica aceasta a trecut un an; şi văzându-l aşa maica sa şi soţia lui, s-au tulburat ele foarte, au priceput şi ziceau: „Mare lucru de nu l-a omorât pe tată-său!”. Şi-l iau ele într-o seară amândouă, cu blândeţe: „Măi Ioane, te vedem turburat, nu mănânci, nu dormi, parcă eşti speriat, şi slăbit, te-ai uscat, ce ai măi? Nu cumva tu ai ucis pe tatăl tău?”. Iar el a răspuns: „Nu vă pot spune vouă, duceţi-mă la o mănăstire ca să mă spovedesc”. Şi era o mănăstire prin apropiere; şi l-au dus mama şi soţia la mănăstirea aceea şi i-au zis: „Spune măcar duhovnicului, măi, că tu ori ai să înnebuneşti, ori ai să mori!”. Şi era un sihastru acolo care l-a mărturisit, iar el a spus tot sihastrului, cum l-a ucis pe tată-său. L-a întrebat acela de ce e aşa de slab şi de speriat. „Părinte, iată de ce-s slab, că nu pot dormi, şi nici nu pot mânca; atâta mustrare de cuget am şi o spaimă mare, că unde mă uit, îl văd pe tata cu capul în mână şi tot zicând aşa: «Dragul tatii, de ce m-ai tăiat?»”. „Ei, fiule, aceasta-i mare crimă – a zis duhovnicul – şi trebuie canon aspru; du-te acasă şi 7 ani de zile să nu mănânci decât o dată în zi mâncare fără untdelemn, iar după apusul soarelui să faci 500 de metanii, şi după 7 ani să vii la mine iar”. S-a dus acasă şi a spus femeilor: „7 ani de zile să nu-mi faceţi mâncare de dulce; dar nu numai atât, ci nici cu ulei, cum e în Postul Mare vinerea şi miercurea”.

Şi au înţeles ele că i-a dat canon pentru că a ucis pe tată-său, dar el tot n-a vrut să spună mamei sale şi femeii sale. Şi el tot aşa se speria, dar după un andoi apărea tatăl său mai rar, iar la 7 ani ajunsese să apară tată-său cu capul în mână cam la 2-3 săptămâni, dar tot mai apărea. Iar el se învăţase cu postul şi avea şi la mâini şi la picioare bătături de canon, ca boii de la jug, de câte mii de metanii a făcut. Şi plângea omul, şi se ruga, şi postea, şi-şi luase cămăruţa lui, şi trăia viaţa în curăţie, că nu i-a mai trebuit nici soţie, nici nimic. Post, şi rugăciune, şi plângere, şi suspine, şi metanii – să îmblânzească pe Dumnezeu pentru urgia care o avea asupra lui. Iar la 7 ani s-a dus din nou la duhovnic, iar acela nu l-a mai cunoscut, câtă lume venea la el. Iar el a zis: „Părinte, eu sunt acela căruia i-aţi dat canon 7 ani”. „Ei, tu eşti, fiule? Ai făcut canonul?”. „L-am făcut, părinte”. „Mai vine tata cu capul în mână?”. „Mai vine, părinte, dar mai rar, şi mulţumesc lui Dumnezeu că mai pot dormi un ceas-două pe noapte, că atunci nu puteam, eram sfărâmat pururea”. Şi atunci i-a zis duhovnicul: „Du-te acum, dacă ştii unde l-ai îngropat; du-te acolo şi ascultă dacă n-ai să auzi nici de acolo din iarbă vocea lui, apoi vino înapoi. De vei auzi ceva, vino să-mi spui, şi apoi ştiu eu ce are să fie cu tine”. Deci s-a dus el şi se întreba: Oare ce să fie asta? Şi fiindcă era tot primăvara, a tăiat-o peste ţarină, de-a dreptul unde ştia că e ogorul lui, şi s-a dus în direcţia aceea unde ştia că l-a tăiat pe tată-său şi l-a îngropat. Dar când era încă la sute de metri, a auzit un glas de acolo din iarbă, care striga aşa: „Judecată, judecată!”. Şi din ce se apropia, glasul acela se auzea mai tare, iar când a ajuns mai aproape, l-a cuprins spaimă mare de tare ce striga tatăl său: „Judecată, judecată!”. Deci s-a întors înapoi şi a venit la duhovnicul mănăstirii, aproape ieşit din minţi de atâta spaimă. „Ce-ai păţit, fiule?”. „Vai de mine, părinte, m-am dus acolo unde l-am îngropat pe tata, dar când m-am apropiat, am auzit un glas care striga aşa: «Judecată, judecată!». Din ce mă apropiam, din ce striga mai tare, iar când am fost aproape, m-a cuprins spaima şi m-am întors; oare ce să fie asta, părinte?”. Şi a zis duhovnicul: „Fiule, tatăl tău cere judecata lui Dumnezeu asupra ta. Dar nu ştiu un lucru: dacă cere judecată în lumea aceasta, sau în cealaltă.

Deci bine ar fi să fii judecat de Dumnezeu în lumea aceasta”. Şi a întrebat omul: „Părinte, de unde am să ştiu aceasta?”. „Iată, fiule, dacă judecata lui Dumnezeu te va ajunge în lumea aceasta, o să fie bine; ai să tragi un necaz mare şi ai să scapi în cealaltă lume, te duci acolo la bine; iar dacă judecata lui Dumnezeu te urmăreşte dincolo de mormânt, e mult mai greu. Fiule, acum du-te acasă şi, dacă pe drum nu vei păţi nimic, mai fă un an de zile ce-ai făcut, apoi vino iar la mine. Iar dacă ai să întâlneşti un necaz mare în drumul acesta spre casă, să-l rabzi cu mare bărbăţie de suflet, că prin necazul acela ai să te cureţi şi ai să scapi de osânda pe care o ai asupra ta, că ai fost ucigaş de tată”. Deci a plecat omul, îngândurat. Dar de la mănăstirea aceea până la satul lui trebuia să treacă printr-un târg. Şi femeia lui, când plecase de acasă, îi spusese aşa: „Măi omule, din cauza ta, că tu nu mănânci nici carne, nici ouă, nici brânză, ne-am uscat şi noi!”. (Că aşa se întâmplă în casă: când nu mănâncă unul, nu mănâncă nici ceilalţi, iar când postesc în casă 5-6 şi unul mănâncă de dulce, nu se prinde de el, chiar dacă mănâncă, de parcă mănâncă iască…) Deci, din cauza lui, că postea de atâţia ani, se uscaseră şi maică-sa şi femeia; mâncau ele, dar vai de ele cum era mâncarea aceea! Şi i-au zis ele când a plecat de acasă: „Tu ai să treci prin târg. Te rugăm, adu-ne o bucată de carne, să facem puţină zeamă, măcar acum, că n-am mai mâncat de 7 ani şi am şi uitat cum e mâncarea de dulce. Adă-ne, că ne-am săturat de post!”.

De aceea, trecând el prin târg, şi-a adus aminte şi s-a dus la un măcelar. Dar era spre seară şi se vânduse toată carnea şi nu mai era acolo pe tarabă decât un cap de oaie, zvântat bine. Deci a împachetat capul cel de oaie zvântat bine, a plătit, l-a pus în traistă şi a apucat-o pe o uliţă a târgului care urca la deal. Şi mergând la deal, ce s-a întâmplat? A început să curgă din traistă sânge mult, fierbinte, pe stradă. Şi oamenii, când au văzut aceasta, au zis: „Stai bre, ce ai în traistă? Ai tăiat un porc, ce-i, că uite, toată haina e numai sânge?!”. Dar acela zicea: „Da de unde, am cumpărat un cap de oaie şi acela n-avea sânge, de unde să fie?!”. Şi când s-au uitat oamenii în traista lui, ce credeţi că era? Capul lui tată-său proaspăt, atunci tăiat! Iată că judecata lui Dumnezeu l-a ajuns! Când au văzut oamenii, au chemat poliţia: „Oameni buni, veniţi că un om a tăiat capul altuia şi-l duce în traistă!”. S-a adunat lumea de mirare mare: „Măi ucigaşule, dacă l-ai tăiat, îl duci pe strada mare? Cum ai avut tu curaj, măi?”. Dar el, când a văzut că judecata lui Dumnezeu l-a descoperit, a zis: „Staţi, oameni buni, că vă spun adevărul! Cu adevărat sunt ucigaş, cu adevărat m-a ajuns judecata lui Dumnezeu, dar nu l-am tăiat acuma”. Şi mai stând puţin, oamenii au început să-l cunoască. „Asta-i tatăl său, măi! Oare tată-său nu lipsea din comună?”. „Da – zice el –, dar nu l-am tăiat acum; sunt opt ani de atunci”. „Ei – ziceau ei –, tu crezi că poţi minţi lumea, dar capu-i tăiat acum, numai că nu vorbeşte!”. Dar el a spus aşa: „Hai să vă spun cum lam tăiat şi unde l-am îngropat, că nu l-am omorât acum”.

Dar ei nu credeau. „Dacă nu mă credeţi, să chem pe duhovnicul mănăstirii din apropiere, să vă spună el când am tăiat pe tata: acum sau cu 8 ani înainte”. Şi l-a adus poliţia pe duhovnic, şi a mers şi toată lumea la poliţie, unde duhovnicul a zis: „Eu nu pot descoperi nici un secret de la spovedanie, că dacă voi descoperi, trebuie să-mi scoată limba pe ceafă, aşa spune pravila. Dar fiindcă aici s-a întâmplat minune, şi mai înainte de mine a spus Dumnezeu, spun şi eu. E adevărat, tânărul acesta a tăiat pe tatăl său, dar nu acum. El face canon de 7 ani şi întâmplarea a fost cu un an înainte de mărturisire, deci sunt 8 ani de atunci. Dar ei nu credeau şi au zis omului: „Hai acolo unde l-ai tăiat!”. Şi când au ajuns acolo pe ogor, ce credeţi că era? Era dâra de sânge proaspătă, cum l-a tăiat pe tată-său! “Unde l-ai îngropat?”. El zise: “Săpaţi aici!”. „Măi, nu vezi că-i sângele proaspăt pe iarbă?”. Şi când au săpat, l-au găsit pe tată-său îngropat şi putrezit, dar fără cap. Capul îl pusese îngerul în traistă la el şi a făcut din capul cel de oaie capul tatălui său. Şi atunci s-au încredinţat toţi că l-a ajuns judecata lui Dumnezeu. Şi era atunci pedeapsa după lege, cap pentru cap, şi iau spus: „Băiete, pregăteşte-te să pui capul tău pentru capul tatălui tău”. Dar duhovnicul a spus: „Daţi-mi voie să-l spovedesc şi să-i citesc o dezlegare”. Iar el, când a văzut pe duhovnicul lângă dânsul, a căzut cu lacrimi şi a început a plânge cu toată puterea, zicând: „Părinte, nu mă lăsa!”. Dar duhovnicul a zis: „Nu te mai teme acum! Ţi-am spus că dacă ai să păţeşti un necaz mare în lumea aceasta, are să te ierte Dumnezeu, deci ai să ai bucurie mare”. Şi l-a spovedit preotul în faţa tuturor şi l-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine. Şi a zis celor ce ţineau sabia: „Împliniţi porunca voastră, că eu mi-am făcut partea mea faţă de acest suflet”. Şi când a fulgerat sabia, a căzut capul lui într-o parte, chiar în locul unde-l omorâse pe tatăl său. Iar când a căzut pe brazdă, un porumbel alb a zburat de pe umărul lui şi s-a dus la cer. Şi aşa acest tânăr, după atâţia ani de pocăinţă, până n-a plătit cu sângele său sângele tatălui său, n-a fost iertat. Vedeţi, fraţilor, pentru o ucidere câtă pocăinţă, câte lacrimi, câte metanii, câtă durere, câtă întristare – şi tot n-a fost iertat până n-a dat capul său pentru tatăl său!

Deci băgaţi de seamă, că fiecare prunc, fiecare copil e un om, un om desăvârşit, încă de atunci de când s-a zămislit, că aşa a lăsat Dumnezeu. V-am spus istoria asta ca să nu vă pară glumă. Să nu-ţi fie ruşine că eşti fată mare şi ai făcut un copil. Nu. Dacă ai alunecat ca o fiinţă slabă, creşte-l şi fă-l un înger al lui Dumnezeu, şi prin acela ai să te mântuieşti şi tu. Să-l creşti bine, cu frica lui Dumnezeu, şi se va ruga pentru tine şi te va ierta Dumnezeu şi pe tine, şi va ierta şi pe părinţii tăi. Dar dacă, Doamne fereşte, îl pierzi, ai pierdut un înger, ai pierdut un sfânt. Băgaţi de seamă că toţi greşim – cum zice Sfântul Apostol Iacov –, dar nu trebuie să cădem în deznădejde, adică de la una să trecem la alta. Ai greşit într-un fel, nu cumva să cazi în alta, că uciderea este de o mie de ori mai mare păcat decât curvia. Pentru ce? Că ucigând, iei viaţa unui suflet, şi un suflet e mai scump decât toată lumea. Acum, de praznicul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înainte- Mergătorul Domnului, la încheierea acestei predici, vă spun să fiţi cu frica lui Dumnezeu şi să aveţi în minte frica lui Dumnezeu. Cea mai înaltă înţelepciune înaintea lui Dumnezeu nu este titlul de doctorat sau nu ştiu câte licenţe, ci aşa cum spune Sfântul Grigore de Nyssa: „Am văzut pe mulţi cu studii în cele dumnezeieşti, adică în teologie, dar fiindcă nu aveau adevărata şcoală, care e frica lui Dumnezeu, s-au tăvălit în mocirla păcatelor şi a patimilor şi s-au făcut departe de Dumnezeu”. Deci, iată ce-i trebuie omului ca să se oprească de la păcat: îi trebuie frica lui Dumnezeu.

Un filosof îşi lăuda femeia către un alt filosof: „Măi, am o femeie frumoasă”. Şi acela i-a tras un zero pe hârtie. „Măi, am o femeie cuminte”. Şi acela i-a mai tras un zero pe hârtie. „Am o femeie harnică”, a mai spus el. Şi acela a mai tras un zero. „Am o femeie de neam mare”. Şi acela a mai pus un zero. „Măi, femeie mea ştie să coasă la gheghef şi la broderie artistică”. Şi acela i-a mai tras un zero. „Măi, femeia mea e sănătoasă”. Şi acela, la toate, i-a pus un zero, iar la urmă i-a zis: „Femeia mea e cu frica lui Dumnezeu”. Şi atunci acela i-a pus un 1 în frunte. Pusese şase de zero şi acum i-a dat valoarea de un milion. Când? Când a spus că are frica lui Dumnezeu. Sigur, e mult un milion, dar acesta e numai un fel de a spune, căci cine poate preţui cu adevărat o femeie cu frica lui Dumnezeu, despre care se spune la Pilde: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul” (31, 10)? Deci, nu-i înţelept acela care învaţă toate şcolile din lume, ci acela care se teme de Dumnezeu. Solomon spune: „Frica Domnului este şcoala înţelepciunii”. David o numeşte „începutul înţelepciunii”, iar Isus Sirah spune: „Frica Domnului mai presus de toate a covârşit”. Deci, fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia ce se tem de Dumnezeu, că aceia nu vor ajunge niciodată la crime; nu sunt în stare să omoare o muscă, darămite să omoare copii!

Am să vă mai spun o istorioară şi voi încheia. Un om era învăţat să fure, şi de meseria asta fiind, a pus caii la căruţă şi a luat cu dânsul o copiliţă numai de 6 ani. Era vara, în timpul secerişului, şi s-a dus la un lan, în zori de zi, fiindcă nu era sătul până nu încărca bucate de la altul. S-a dus la un lan unde erau clăile de grâu ca stelele, a tras căruţa pe un drum de ţarină şi a început să aducă de la o claie snopi, să pună în căruţă. Când s-a dus pe lan, s-a uitat la răsărit, la apus şi în toate părţile. Dar copiliţa a observat. Şi prin copiii mici lucrează Dumnezeu. Copila nevinovată, când a văzut pe tată-său că se uită în toate părţile, când a venit cu snopii la căruţă, zise: „Tătăică, mata ai uitat ceva!”. „Ce-am uitat, draga tatii?”. „Mata ai uitat să te uiţi în sus; te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat!”. Ştiţi cât a preţuit vorba copilei? Omul a dus snopii înapoi la claie, a întors caii şi s-a dus acasă. Dar femeia i-a zis: „Ţi-a mers rău, mi se pare că te-a prins!”. „Măi femeie, nu mi-a mers rău, dar de azi înainte, câte zile voi avea, eu unul nu mai fur!”. „Dar ce-ai păţit, măi, te-a prins?”. „Nu. Câte zile voi trăi, de furat nu mai fur!”. „Dar de ce?”. „Din cauza copilului; ia uite ce mi-a zis copilul: eu m-am uitat, când m-am dus să fur din ogorul altuia, în toate părţile, să nu fie cineva pe ogoare, pe lan, dar copila mi-a zis: «Tătăică, dar în sus nu te-ai uitat?». Dacă mă uitam în sus, nu mai trebuia să mă uit nicăieri, nu mai trebuia să mă tem de oameni… Acum ştiu: în faţa păcatului doar o grijă ai, de ochii şi de urechile oamenilor – să nu mă vadă cutare, să nu mă audă cutare! Dar oare de Dumnezeu ne putem păzi?”. Într-adevăr, ce spune Solomon? „Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele”; că zice: „Întunericul nu te va întuneca pe tine şi noaptea ca ziua va fi”. Nu este întuneric la Dumnezeu.

Deci, fraţii mei, când vine în faţa noastră un păcat, mai ales cu lucrul, să nu ne gândim că ne vede cumătrul sau cumnatul, sau cutare. Nu te teme de om, căci zice Sfântul Ioan-Gură-de-Aur: „Tu te temi de om şi de om te vei ruşina”. Să ne temem de ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu, Care veghează la inimile noastre şi Care şi cele mai înainte gândite le ştie! Deci întotdeauna să ne uităm în sus, dar nu cu ochii aceştia, ci cu cei de gând, cu mintea. „Oare ce vorbesc eu acum Îi place lui Dumnezeu? Ce fac eu acum Îi place lui Dumnezeu?” Şi îndată ne va răspunde conştiinţa că nu. Deci vă spun că n-ajungeam la ucidere, şi la zavistie, şi la judecăţi, şi la răzbunări, şi la beţii, şi la orice păcat; să ne temem de Dumnezeu, căci „frica Domnului este înţelepciune – a zis Iov – şi paza de la rău, priceperea” (Iov 16, 28; 13, 11; 37, 23). Pentru rugăciunile Prea Sfintei şi Prea Curatei Maicii Sale şi ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Înainte-Mergătorul, să ne miluiască Bunul nostru Mântuitor pe noi pe toţi. Amin!

TRANDAFIRI

Sf. Serafim a fost născut Prohor Moshnin la 19 iulie 1754. Părinții săi, Isidor si Agatia Moshnin, a trăit în Kursk, Rusia, Isidor a fost un comerciant. La vârsta de 10 ani, Prohor a devenit grav bolnav. În timpul bolii sale, el a vazut pe Maica Domnului în somn, care a promis să-l vindece. Câteva zile mai târziu, a existat o procesiune religioasă în Kursk cu icoana făcătoare de minuni venerat local al Maicii Domnului. Din cauza vremii nefavorabile, procesiunea a luat o cale abreviat trecut casa familiei Moshnin. După ce mama sa a pus Prohor până la imaginea făcătoare de minuni, el a recuperat rapid. În timp ce la o vârstă fragedă, el avea nevoie pentru a ajuta parintii sai cu magazinul lor, dar de afaceri a avut puțin apel pentru el. Young Prohor plăcea să citească viețile sfinților, să meargă la biserică, și să se retragă în izolare pentru rugăciune.

La vârsta de 18 ani, Prohor a decis ferm să devină călugăr. Mama lui la binecuvântat cu un crucifix de cupru de mare, pe care a purtat peste haine toată viața. După aceasta, el a intrat în Mănăstirea Sarov ca novice.
Viața monahală

Din prima zi în mănăstire, abstinența excepțional de alimente și somnul au fost caracteristici distinctive ale vieții sale. El a mâncat o dată pe zi, și puțin. Miercurea și vinerea nu mânca nimic. După ce a cerut binecuvântarea de starețul său (un prezbiter) a început să se retragă de multe ori în pădure pentru rugăciune și contemplare religioase. El a devenit grav bolnav din nou la scurt timp după, și a fost nevoit să-și petreacă cea mai mare parte pe parcursul următorilor trei ani culcat.

Prohor a fost încă o dată vindecat de către Preasfânta Fecioară Maria, care părea să-l însoțit de mai mulți sfinți. Referindu-se la tânărul novice, Sfânta Fecioară a spus Apostolului Ioan Teologul: "El este din neamul nostru." Apoi, prin atingerea partea sa cu personalul ei, ea l-a vindecat.

Luarea sa de voturile monahale a avut loc în 1786, când a fost de 27 de ani. El a fost dat numele de Serafim, care în ebraică înseamnă "înfocat" sau "arzător." El a fost făcut în curând un ierodiacon. El a justificat numele prin rugăciunea lui extraordinar de ardere. El a petrecut tot timpul, cu excepția pentru cea mai scurtă chiar de resturi, în biserică. Prin astfel de rugăciune și munca de servicii religioase, Serafim a devenit vrednic de a vedea îngeri, atât de servire și cântând în biserică. În timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare la vazut pe Domnul Isus Hristos Însuși, în forma Fiului omului, a proceda în Biserica cu oastea cerească și binecuvântarea celor rugăciune. Sfântul nu a putut vorbi pentru o lungă perioadă de timp după ce a fost lovit de această viziune.
Pustnic

În 1793, Sfântul Serafim a fost hirotonit ieromonah, după care a servit în fiecare zi și a primit Euharistia de un an. Sf. Serafim apoi a început să se retragă într-a lui "mai departe schitul", pustie pădure aproximativ cinci km de Mănăstirea Sarov. El a obținut un mare perfecțiune în acest moment. Wild Animals-urși, iepuri, lupi, vulpi și altele, au venit la coliba de ascet. Staritsa, de exemplu, eldress, de la mănăstirea Diveevo, Matrona Plescheeva, asistat la modul în St Serafim hrănit un urs care a venit la el din mâna lui: ". Fata marilor starețul a fost deosebit de miraculos A fost vesel si luminos, ca cea a unui înger," ea a descris. În timp ce trăiesc în acest mic schit de sale, Sf. Serafim a suferit o dată foarte mult la mâinile de tâlhari. Deși el a fost punct de vedere fizic foarte puternic și a fost deține un topor în timp, St Serafim nu-i rezista. În răspuns la amenințările lor și cererile lor de bani, el se toporul jos pe pământ, cu brațele încrucișate pe piept și ascultător sa renunțat la ele. Ei au început să-l bată în cap cu mânerul său topor. Blood au început să toarne din gura și urechile lui, și a căzut inconștient. După aceea au început să-l lovească cu un jurnal, îl călcați în picioare, și l-au târât pe pământ. Au încetat să mai bată-l numai atunci când au decis că a murit. Singura comoara pe care hotii găsit în celula lui era icoana a Maicii Domnului Deep Emotion (Ymileniye), în fața căreia se ruga mereu. Când, după un timp, hoții au fost prinși și aduși în fața justiției, călugăr sfânt a intervenit în numele lor, în fața judecătorului. După bătaie, St Serafim a rămas cocoșat peste pentru tot restul vieții sale.

La scurt timp după aceasta a început "pilon" perioadă de viață a Sfântului Serafim, când a petrecut zilele de pe o stâncă lângă Little său schit, și nopți în mijlocul pădurii. El sa rugat cu brațele ridicate spre cer, aproape fără răgaz. Acest feat sale a continuat pentru o mie de zile.

Datorită o viziune specială a Maicii Domnului a fost dat spre sfârșitul vieții sale, St Serafim a luat asupra sa feat de a deveni un bătrân. El a început să admită toți cei care veneau la el pentru sfat și direcție. Mai multe mii de oameni din toate categoriile de viață și condițiile de început pentru a vizita mai mare acum, care le-a îmbogățit din comorile sale spirituale, pe care le-a dobândit de mulți ani de eforturi. Toată lumea a văzut Sf. Serafim ca blând, vesel, trist sincer. El a salutat pe toți cu cuvintele: "! Bucuria mea Hristos a înviat" Pentru mulți a sfătuit: "dobândească un spirit liniștit, și în jurul vostru mii de oameni vor fi mântuit." Indiferent care a venit la el, starețul aruncat cu fața la pământ înaintea tuturor, și, în binecuvântare, sărută mâinile lor. El nu avea nevoie de vizitatori pentru a spune despre ei înșiși, așa cum el a putut vedea ceea ce fiecare a avut pe suflet lor. El a mai spus, "Veselia nu este un păcat. Ea alungă oboseala, de la oboseala nu este, uneori, respingere, și nu există nimic mai rău decât atât."

"Oh, dacă ați ști,", a spus el odată la un călugăr, "ce bucurie, ce dulceață așteaptă un suflet neprihănit în Rai! Te va decide în această viață muritoare să suporte necazurile, persecuțiile și calomnii cu recunoștință. Dacă acest lucru foarte celula de-al nostru a fost umplut cu viermi, iar aceste viermi au fost să mănânce carnea noastră pentru întreaga noastră viață de pe pământ, ar trebui să de acord să-l cu dorinta totală, pentru a nu pierde, de orice șansă, că bucuria cerească pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. "
Motovilov

Transfigurarea miraculoasă a feței starețul "a fost descris de către un admirator strânsă și urmaș al Sfântului Serafim: Motovilov. Acest lucru sa întâmplat în timpul iernii, pe o zi noroasă. Motovilov stătea pe un trunchi în pădure; Sf. Serafim a fost ghemuit pe la el și spune elevul său sensul de o viață creștină, explicând de ce noi, creștinii trăiesc pe pământ.

"Este necesar ca Duhul Sfânt intră în inima noastră. Totul e bine ce facem, ce facem pentru Hristos, ne este dat prin Duhul Sfânt, dar rugăciunea cea mai mare dintre toate, care este întotdeauna disponibil pentru noi", a spus el.

"Tată", a răspuns Motovilov, "cum aș putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să știu dacă el este cu mine sau nu?"

Sf. Serafim a început să-i dea exemple din viețile sfinților și apostolilor, dar Motovilov încă nu au înțeles. Cel mai mare apoi l-au luat cu fermitate de umăr și a zis: "Suntem amândoi acum, dragul meu, în Duhul Sfânt." Era ca și cum ochii Motovilov au fost deschise, pentru a văzut că fata a mai mare era mai strălucitoare decât soarele. În inima lui Motovilov simțit bucuria și pacea, în corpul său o căldură ca și când ar fi fost vară, și un parfum început să se răspândească în jurul lor. Motovilov a fost îngrozit de schimbare neobișnuită, dar mai ales de faptul că fata a starețul a strălucit ca soarele. Dar Sf. Serafim a zis, "Nu te teme, dragul. Tu nu ar putea nici măcar să mă vezi dacă te nu au fost în plinătatea Duhului Sfânt. Mulțumim Domnului pentru mila Lui față de noi."

Astfel Motovilov înțeles, în minte și în inimă, ceea ce coborârea Duhului Sfânt și transfigurarea lui de o persoană a însemnat.
Citate
Grota Serafim, Manastirea Geelong

"Dobândească un spirit liniștit, și în jurul vostru mii de oameni vor fi mântuit."

"În cazul în care există Dumnezeu, nu există nici un rău. Tot ce vine de la Dumnezeu este pașnic, sănătos și duce o persoană la judecata de propriile imperfecțiuni și umilință."

"Atunci când o persoană acceptă ceva după voia lui Dumnezeu, atunci el se bucură în inima lui, dar atunci când el a acceptat ceva diavolesc, atunci el devine chinuit."

"Diavolul este ca un leu, ascunzându-se în ambuscadă (Ps 10:19, 1 Petru 5:8). El secret stabilește plase de gânduri necurate și evlavie. Deci, este necesar să-i rupă de îndată ce le observa, prin reflecție pios și rugăciune. "

"Este necesar ca Duhul Sfânt intră în inima noastră. Totul e bine ce facem, ce facem pentru Hristos, ne este dat prin Duhul Sfânt, dar rugăciunea cea mai mare dintre toate, care este întotdeauna disponibil pentru noi."

"Un semn de viață spirituală este scufundarea unei persoane în sine și lucrările ascunse în inima lui."

"Grija excesivă cu privire la chestiuni lumești este caracteristica de un necredincios și persoană slabi de inimă, și vai de noi, în cazul în care, în a lua grijă de noi înșine, noi nu folosim ca fundatia noastra credința noastră în Dumnezeu, care ne poartă de grijă! Dacă nu atribuim binecuvântări vizibile pentru el, pe care le folosim în viața asta, atunci cum ne putem aștepta ca aceste binecuvântări de la El care sunt promise in viitor? Nu vor fi de o astfel de credință mică. Prin cuvintele Mântuitorului nostru, este mai bine mai întâi să caute Împărăția lui Dumnezeu, pentru restul se adaugă la noi (vezi Mt. 6:33). "

"Adevărat speranță caută o Împărăția lui Dumnezeu și este sigur că tot ce este necesar pentru această viață muritoare va fi cu siguranță dat. Inima nu poate avea pace până când se dobândește această speranță. Această speranță se liniștește pe deplin și aduce bucurie să-l. Buzele cele mai sfinte de Mântuitorul a vorbit despre acest lucru foarte speranță: "Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă" (Matei 11:28) ".

"Oh, dacă ați ști ce bucurie, ce dulceață așteaptă un suflet neprihănit în Rai! Te va decide în această viață muritoare să suporte toate necazurile, persecuțiile și calomnii cu recunoștință. Dacă această celulă foarte de al nostru era plin de viermi, și acestea viermi au fost să mănânce carnea noastră pentru întreaga noastră viață de pe pământ, ar trebui să de acord să-l cu dorinta totală, pentru a nu pierde, din întâmplare, că bucuria cerească pe care a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. "

"Când voi muri, vino la mine la mormântul meu, și mai des cu atât mai bine. Ceea ce este în sufletul tău, oricare ar fi întâmplat cu tine, vino la mine ca atunci când am fost în viață și genunchi pe teren, arunca toate dvs. amărăciune pe mormântul meu. Spune-mi tot și voi să te asculte, și toate amărăciunea va zbura departe de tine. Și cum ai vorbit cu mine când am fost în viață, face acest lucru acum. De Eu trăiesc și voi fi pentru totdeauna. "

"Citirea Cuvântului lui Dumnezeu ar trebui să fie efectuată în singurătate, pentru ca întreaga mintea cititorului ar putea fi aruncat în adevărurile din Sfânta Scriptură, și că din aceasta ar putea primi căldură, care în solitudine produce lacrimi, de la acestea un om este în întregime încălzit și se umple cu daruri spirituale, care bucure mintea și inima mai mult decât orice cuvânt. "

"Dumnezeu este un foc care încălzește și aprinde inima și piese interioare. Prin urmare, dacă ne simțim în inimile noastre rece care vine de la diavol, căci diavolul este rece, să ne cheamă pe Domnul. El va veni să se încălzească noastre inimile cu iubire perfectă, nu numai pentru el, dar, de asemenea, pentru aproapele nostru, și rece a celui care urăște bun va fugi înainte de căldură a feței Sale. "

"Trupul este un sclav, sufletul un suveran, și, prin urmare, aceasta se datorează mila divină, atunci când organismul este purtat de boală: pentru astfel patimile sunt slăbit, și un om vine la sine, într-adevăr, corporale boala în sine este uneori cauzate de patimile. " - Instructiuni spirituală.

"Cei care au hotărât cu adevărat să slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze amintirea lui Dumnezeu și prin rugăciune neîntreruptă a lui Isus Hristos, spunand mental: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul."

". Când deznădejde ne apucă, să nu ne dea în la mai degrabă, întărit și protejat de lumina credinței, să ne cu mare curaj spun la spiritul de rău:" Ce ai cu noi, voi, care sunt tăiate de la Dumnezeu, un fugar pentru cer, și un rob al răului? Tu nu îndrăznesc să facă nimic la noi: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânire peste noi și peste tot. Lasă-ne, ai ceva de Bane. Ne sunt ferm de integritate a Crucii Sale. Șarpe, ne calce în picioare pe capul tău. "

Tu ai dragostea lui Hristos din tinerețea ta, O, binecuvântat unul,
și dorința de a lucra pentru El numai lupta-ai tu în pustie, cu rugăciune constantă și de muncă.
Cu inima pocăit și o mare dragoste pentru Hristos, tu erai favorizat de Maica Domnului.
De aceea strigăm ție:

Salvează-ne prin rugăciunile tale, O, Serafim Tatăl nostru drept.

(Glasul 2)

După ce a părăsit frumusețea lumii și ceea ce este corupt in ea, O sfânt,
te-ai stabili în Mănăstirea Sarov.
Și au locuit acolo o viață îngerească,
ai fost pentru mulți calea mântuirii.
De aceea, Hristos a slăvit pe tine, Părinte Serafim,
și te-a îmbogățit cu darul de vindecare si miracole.
Și așa strigăm ție:
Bucură-te, Serafim, Părintele nostru drept.


Sfântul Serafim spune,

Un suflet nobil și sunetul nu este disperare nenorociri, de orice fel ar fi ele. Viața noastră este ca ar fi o casă de ispite și încercări, dar nu vom renunța la Domnul pentru atâta timp cât a permite tester pentru a rămâne cu noi și pentru cât timp trebuie să ne așteptăm să fie reînviat prin răbdare și pasiuni sigur!

Toate încercările acestei vieți sunt oportunități pentru creșterea noastră spirituală. Chiar și cea mai dificilă situație oferă o șansă de a demonstra dragostea și recunoștința noastră pentru toate lucrările lui Dumnezeu. Acesta este modul în care am învățat să practice răbdare.
Sfântul Serafim ne spune,

Unul ar trebui să îndure întotdeauna orice proces de dragul lui Dumnezeu cu recunoștință. Viața noastră este un singur minut, în comparație cu eternitatea.

Sfântul Serafim spune,

Să ne iubim umilință și vom vedea slava lui Dumnezeu, pentru care problemele de umilință mai departe, acolo slava pe Dumnezeu abundă.

In niciun domeniu, arhitectura nu si-a exprimat maestria cu atata arta ca la inaltarea templelor si a bisericilor. Aici au fost abordate toate stilurile, de aici au demarat inovatiile indraznete, aici si-a pus amprenta tot ce au putut crea artistii mai indraznet, mai rafinat si perfect.
Completata cu aportul pictorilor si al sculptorilor, arta arhitecturala practicata de-a lungul secolelor ne-a lasat o comoara muzeistica inestimabila, cum apare in imaginile de pe Big Picture. Merita s-o vizitam macar virtual, daca nu calcand locurile cu piciorul.

Mănăstirea Bucium a fost, timp de o noapte, loc de pelerinaj pentru preoţi şi credincioşi din mai multe parohii ale Arhiepiscopiei Iaşilor. Aşezarea monahală din apropierea Iaşului a sărbătorit Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Prodromiţa“ de la Muntele Athos, prăznuită în calendarul Bisericii noastre pe 12 iulie.
Icoana Maicii Domnului „Prodromiţa“ a fost cinstită în mod deosebit la Mănăstirea Bucium din Iaşi, locul unde a stat vreme de două săptămâni înainte de a pleca spre Sfântul Munte Athos. În altarul de vară al aşezării monahiceşti s-a săvârşit de către un sobor de preoţi Priveghere de toată noaptea. Răspunsurile la strană au fost oferite de un grup de tineri de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi. La Privegherea de toată noaptea, în cadrul căreia s-au oficiat Vecernia, Litia, Utrenia, Acatistul, Ceasurile, Sfânta Liturghie şi Parastasul, au participat numeroşi credincioşi din Iaşi, dar şi din alte parohii ale Eparhiei Iaşilor. Atmosfera de rugăciune a fost cu atât mai deosebită, întrucât o icoană a Maicii Domnului, asemănătoare cu cea de la Schitul Prodromu, pictată la Mănăstirea Bucium, a putut fi venerată de pelerinii prezenţi. „Pe timpul şederii la Mănăstirea Bucium, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului »Prodromiţa» a făcut nenumărate minuni, unele din ele fiind notate în Sinaxar. Mănăstirea noastră este una dintre cele mai privilegiate locaţii, întrucât icoana a stat aici două săptămâni. Noi am dorit să pictăm o copie cât mai fidelă după icoana «Prodromiţa» pentru a o expune în biserică spre închinarea credincioşilor. Această dorinţă s-a împlinit cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi cu ajutorul multor credincioşi“, a spus protos. Irineu Bălan, stareţul Mănăstirii Bucium. În Sfântul Munte Athos este o tradiţie ca la marile sărbători să se oficieze Privegherea de toată noaptea, în cadrul căreia sunt unite toate slujbele din ziua liturgică respectivă. Această rânduială a fost statornicită pentru prima dată în Mănăstirea Bucium. „În fiecare an, la sărbătoarea Prodromiţei vom săvârşi Priveghere de toată noaptea, spre folosul călugărilor şi al credincioşilor care vin în mănăstirea noastră. Oamenii caută astfel de slujbe, dovadă fiind numărul mare de credincioşi care au venit la această priveghere. Icoana Maicii Domnului «Prodromiţa» atrage foarte mult credincioşii, întrucât a fost pictată în chip minunat“, a adăugat protos. Irineu Bălan.