Nume si notiuni teologice.

Sarutare: ca semn al dragostei, atat al celei profane, cat si al iubirii curate, fratesti, “a dragostei crestine” termenul se intalneste in Noul Testament de sapte ori. Dintre acestea o data reproduce un obicei evreiesc, prin care se dadea cinstea deosebita unui oaspete distins, caruia i se spalau picioarele, i se ungea capul si i da o sarutare in semn de pretuire iubitoare.
Mantuitorul a fost poftit in casa unui fariseu, Simon. Acolo a venit o femeie, aducand un alabastru cu mir si cazand la picioarele Lui, I le-a sarutat; apoi spalandu-I-le cu lacrimile ei, I le-a sters cu parul capului sau si le-a uns cu mirul adus. Fata de acestea si de cele ce gandea fariseul, Domnul ii reproseaza ca nu a indeplinit datina. Caci i-a zis lui Simon fariseul: “Simone, vezi aceasta femeie? Am intrat in casa ta si apa pe picioare nu mi-ai dat; ea, insa cu lacrimi Mi-a udat picioarele si le-a sters cu parul capului ei. Sarutare nu Mi-ai dat; ea insa de cand am intrat n-a incetat sa-Mi sarute picioarele. Cu undelemn capul Meu nu l-ai uns; ea insa cu mir Mi-a uns picioarele”(Luca 7, 44-46).
Apostolii au practicat si ei “sarutarea dragostei” crestine si au recomandat-o si crestinilor. In acest sens aflam cuvantul in expresia: “sarutare sfanta”, folosita de sfantul apostol Pavel – in patru din epistolele sale – in care spune: “Imbratisati-va unii pe altii cu sarutare sfanta”(Rom. 16, 16; I Cor. 16, 20; II Cor. 13, 12; I Tes. 5, 26); era vorba de sarutarea frateasca, curata, intre cei ce impartasesc aceeasi credinta in Domnul Hristos.
La randul sau si sfantul apostol Petru intrebuinteaza termenul in expresia “sarutarea dragostei”, precum scrie credinciosilor din Bisericile Asiei Mici indemnandu-i: “Imbratisati-va unul pe altul cu sarutarea dragostei”(I Petru 5, 14).
Un alt text vorbeste de sarutarea tradarii, sarutarea lui Iuda, care si-a vandt Invatatorul si Mantuitorul, data in Gradina Ghetsimani. Caci Iisus Insusi i-a zis: “Iuda, cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?”(Luca 22, 48).
Practica sarutarii a intrat si in cultul liturgic, in Sfanta Liturghie si in adunarile crestine ale Bisericii, dupa marturia sfantului Iustin Martirul si a sfantului Chiril al Ierusalimului.
Practica aceasta se mai pastreaza de unele credincioase care se intalnesc in Casa Domnului. Ea se practica insa regulat de preotii si slujitorii Bisericii, cand slujesc Sfanta Liturghie in sobor. Atunci inainte de rostirea Crezului, dup ace au sarutat Cinstitele Daruri ei se saruta unul pe altul pe umeri, rostind primul: “Hristos in mijlocul nostru”, iar celalalt raspunzand: “Este si va fi”, incheind cel dintai: “Totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor, amin.” Este o sarutare ca expresie a pacii si dragostei fratesti, vrand sa arate fratietatea si dragostea in Hristos pe care o traiesc ei in aceeasi credinta si cu aceleasi sentimente.

Savaot: cuvant intalnit de doua ori(Rom. 9, 29 si Iacov 5, 4) in expresia: "Domnul Savaot", care inseamna "Domnul ostirilor ceresti".
Primul loc este un citat din Isaia(1, 9) care a proorocit: "Daca Domnul Savaot nu ne-ar fi lasat urmasi" - aluzie la putinii iudei scapati din robia asiriana(722 i.H.) si de putinii care au primit pe Hristos si au crezut in El din iudei - "am fi ajuns cu Sodoma si ne-am fi asemanat cu Gomora"(v. si Rom 9, 29; Fac. 19, 24). Acele cetati au fost arse cu foc si pucioasa, pentru pacatele lor "impotriva firii"; din ele n-a scapat decat Lot, cu cele doua fiice ale lui.
Iar al doilea text e cel in care sfantul Iacov vorbeste de pacatul strigator la cer al celor bogati si exploatatori - care au oprit plata lucratorilor ce le-au secerat tarinile lor. Aici el spune: "strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot"(Iacov 5, 4).

Serafim(gr. serafim): inseamna "iubitor de Dumnezeu". Serafimii sunt ceata intai din prima ierarhie cereasca si au - dupa cum i-a vazut Isaia(6, 2) - "cate sase aripi". Serafimii fiind in chipul focului si "foc mistuitor"(Evr. 12, 29).

Smerenie - a se smeri si smerit(tapeinos): starea de umilinta a cuiva, de modestie in comportamentul si activitatea sa, stare opusa mandriei. Smerenia este o imitare a Fiului lui Dumnezeu, Care Dumnezeu fiind "S-a desertat pe Sine(de slava), luand chip de rob", "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte si inca moartea pe cruce".(Filip. 2, 6-8). Si "intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat"(Fapte 8, 33). De aceea, El indeamna pe cei ce-L urmeaza: "Luati jugul Meu asupra voastra si va invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima"(Matei 11, 29).
Se vorbestesi de "smerenia Maicii Domnului"(Luca 1, 48). Dupa exemplul smereniei Domnului s-au smerit si apostolii si crestinii "in slujba, slujind Domnului cu toata smerenia"(Fapte 20, 19; II Cor. 11, 7; 12, 21). La randul lor apostolii indeamna pe crestini a trai in smerenie. Astfel apostolul scrie efesenilor: "Va indemn eu, cel intemnitat pentru Domnul, sa umblati cu vrednicie, dupa chemarea cu care ati fost chemati, cu toata smerenia si blandetea, ingaduindu-va unul pe altul(Efeseni 4, 1-2)". Iar filipenilor le spune: "Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie, unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat el insusi"(Filip. 2, 3). Sau: "Fiti toti intr-un gand impreuna-patimitori, iubitori de frati, milostivi, smeriti"(I Petru 3, 8). Smerenia sa le fie nelipsita, ca o imbracaminte: "Imbracati-va ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare, ingaduiti-va unii pe altii si iertand unii altora"(Col. 3, 12-13; Petru 3, 8; 5, 5-6).
Smerenia se recomanda atat saracilor(Matei 5, 3), cat si celor bogati(Iacov 1, 10; 4, 10), sporindu-le harul si lucrarea Duhului Sfant. Dumnezeu rasplateste smerenia si pe cei smeriti. "Imbracati-va in smerenie, pentru ca Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har"(I Petru 5, 5); sau cum zice sfantul Iacov: "Celor smeriti le da mai mare har"(Iacov 4, 6). El pe unii ii inalta, dar pe altii ii coboara. "Pogorat-a pe cei puternici de pe scaune si a inaltat pe cei smeriti"(Luca 1, 52). De aceea si Hristos zice: "Cine se va smeri pe sine ca pruncii, acela este cel mai mare in imparatia cerurilor"(Matei 18, 4). Sau "cine se va inalta pe sine se va smeri si cine se va smeri pe sine se va inalta"(Matei 23, 12; Luca 14, 11; 18, 14; Iacov 1, 9). Dumnezeu cauta la smerenia robilor sai(Luca 1,48) si mangaie pe cei smeriti(II Cor. 7, 6; 10, 1; I Petru 5, 6).
Trupul crestinului trebuie sa devina un “trup am smereniei” asemenea trupului lui Hristos, spre a putea fi ridicat si schimbat in trup de slava si nemuritor(I Cor. 15, 51-54; I Tes. 4, 17) la Parusie. Caci atunci Hristos “va schimba la infatisare trupul smereniei noastre, ca sa fim asemenea trupului slavei Sale, lucrand cu puterea ce are de a-Si supune Siesitoate”(Filip. 3, 21).
Doua texte par contradictorii si greu de inteles: “nu cugetati la cele inalte”(adica nu fiti mandrii), “comportati-va ca cei smeriti”(crestineste, ca si Iisus) – celalalt text graieste: “Fratele cel smerit sa se laude intru inaltimea sa”(Iac. 1, 9). Sensul ni-l da contextul, care vorbeste de anumite daruri ca: intelepciunea, smerenia, taria in incercari si ispite, credinta neclintita etc., pe care le da Dumnezeu celor care I le cer.