Domnul Temistocle vindea tablouri, rame şi mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui şi se chinuia să-şi vândă "nimicurile" pentru ca să umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afară, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi - prăvălioara se găsea pe o străduţă strâmtă, nepietruită - şi aşa îşi aştepta clienţii. Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: "Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă". Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce şi cuviincios, pe nume Anastasis, care trăia singur singurel într-o cămăruţă, peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca.
Într-o dimineaţă de iarnă, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celălalt.
- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o sa răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
- Mă duc la postă să duc nişte scrisori.
- Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o să răceşti afară.
- Vă mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, că s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului şi a început sa zâmbească.
- Săracul băieţel! Ia să văd ce cere... A deschis scrisoarea şi a citit:
"HRISTOASE AL MEU,
HAINELE MI S-AU RUPT, PANTOFII MI S-AU STRICAT ŞI MI-E FRIG.
DIN CE-MI DĂ STĂPÂNUL NU-MI AJUNGE NICI DE MÂNCARE.
N-AM REUŞIT SĂ TRIMIT APROAPE NIMIC MAMEI MELE, CARE ESTE SĂRACĂ.
CE SĂ MĂ FAC ACUM? CUM IES EU DIN IARNĂ, DOAMNE?
AJUTĂ-MĂ! MĂ ÎNCHIN ŢIE. ROBUL TĂU, ANASTASIS."
- Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle şi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă - flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui - şi s-a dus apoi la poştă.
Peste două zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob...
Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie făcătorul de minuni... De unde să fi putut bănui?...

Povestiri despre Sfantul Nectarie !

" Una dintre maici istoriseste ca , de multe ori vedea alaturi de Sfantul Nectarie, in timpul Sfintei Liturghii, un tanar stralucitor imbracat in haine de militar. Era Sfantul Mina.
O alta maica , care era rasponsabila cu curatenia din biserica, povesteste ca odata, la mijlocul sfintei slujbe, a vazut o femeie foarte distinsa, tinand in brate un prunc minunat, care a intrat prin sfintele usi si a daruit acel prunc Sfantului Nectarie.
Imediat a urmat momentul liturgic al axionului, iar Maica Domnului, caci dansa se aratase, a disparut.
Maica Teodosia povesteste odata, pe cand urca cu Sfantul Nectarie pe drumul dintre oras si manastire, li s-au aratat deodata in fata Sfantul Dionisie impreuna cu Sfantul Mina, imbracat in haine stralucitoare de soldat. Sfantul Dionisie le-a spus:
- Ce mai faci , Nectarie, de mult te astept sa vii! Parintele Nectarie infricosat si el de minunata vedere a intrebat mirat :
- Si fratele imbracat in haine militare cine este ?
- Este Sfantul Mina , locuieste si el aici. Dupa acest scurt dialog, cei doi sfinti au disparut in chip minunat. Peste cateva zile , Sfantul Nectarie a intrebat pe locuitorii insulei daca exista vreo biserica cu harmul Sfantului Mina pe insula. I s-a raspuns ca exista doar un vechi paraclis, undeva departe pe munte si ca este destul de greu sa ajunga cineva pana acolo. Cu toate acestea, peste cateva zile , insotit de doua maici, au plecat pe cararea ce urca anevoie spre paraclis. Au ajuns dupa cateva ore de mers si au inceput sa curete bisericuta, care era de mult parasita si in care de multe ori se adaposteau de ploaie ciobanii din zona. Dupa ce au facut curat, Sfantul Nectarie s-a rugat indelung in fata icoanei Sfantului Mina. Apoi le-a spus maicilor urmatoarea profetie, care avea sa se implineasca peste cateva zeci de ani.
- Aici se va face candva o infloritoare manastire de maici. Maicile l-au privit oarecum mirate si se gandeau in sinea lor :" Prea Sfintitul viseaza cu ochii deschisi. Cine va putea sa intemeieze o manastire in acest loc pustiu si indepartat ?" Si totusi, la aproape 30 de ani de la trecerea Sfantului Nectarie la cele vesnice, unul dintre ucenicii sai, parintele Amfilohie Makris a intemeiat in acel loc o manastire de maici infloritoare care dainuie si astazi, avand un numar destul de ridicat de vietuitoare.
Tot referitor la aceste aratari minunate de sfinti, maicile povestesc faptul ca, intr-o seara, au trimis-o pe una dintre maici sa il cheme pe PreaSfintitul la masa. Peste cateva minute maica s-a intors si le-a spus ca nu il poate deranja pe parintele , ca are un oaspete de seama. Vazuse pe geamul chiliei un tanar stralucitor, imbracat in haine militare si de aceeia s-a temut sa intre.
Cand au trimis-o mai tarziu din nou, tanarul plecase iar maica o intrebat :
" - Cine a fost oaspetele dumneavoastra in aceasta seara ?
- Care oaspete ? raspunse parintele Nectarie.
- Acel soldat stralucitor cu care stateati mai devreme de vorba.
- L-ai vazut si tu, copila mea ?
-Da l-am vazut.
- Ei bine sa stii ca era Sfantul Mina .
Intelegem asadar , din aceste graitoare episoade, la ce inaltime spirituala ajunsese Sfantul Nectarie si la ce puritate sufleteasca , de se invrednicea de descoperirea sfintilor."

Cele ce urmează s-au întâmplat în timpul celui de al doilea război mondial, prin anul 1940 sau 1941. O ambarcaţiune grecească plutea pe Marea Mediterană. Dintr-o dată a început o furtună cumplită. Văzând că vasul se va scufunda inevitabil (deja era inundat de apă), căpitanul a ordonat să fie lăsate pe apă bărcile de salvare şi toţi să părăsească nava.
Pasagerii, bineînţeles, erau cu toţii cuprinşi de groază. Căpitanul a mai aruncat o privire prin corabie şi a găsit un episcop bătrân, care, în panica generală, stătea absolut liniştit. Căpitanul s-a mirat foarte tare, deoarece ştia ca nici un episcop nu era pe corabia lui. Atunci l-a întrebat pe bătrân:
- Ce cauţi aici?
Bătrânul a răspuns:
- Nu te teme. Nimeni nu va pieri. Spune tuturor să se întoarcă pe corabie.
Căpitanul a spus:
- De unde ştii că nu va avea lor catastrofa? Doar noi ne scufundă.
Atunci episcopul a grăit:
- Copilul meu, eu sunt din Eghina şi mulţi din cei ce sunt pe corabia ta mă cunosc. Iar acum să faci ce îţi spun: mergi în corabia ta, unde arde candela la icoana sfântului Nicolae, ia-o şi arunc-o în mare.
Căpitanul, fără să realizeze ce se întâmplă, a luat candela şi a aruncat-o în mare. Şi, o, minune! Furtuna a încetat în aceeaşi clipă.
Atunci căpitanul, cu glas tare, a întrebat pasagerii care dintre ei este din Eghina. S-a dovedit că erau mulţi din acel loc. Apoi el a întrebat ce sfânt făcător de minuni s-a proslăvit la ei în Eghina. Toţi într-un glas au răspuns:
- Sfântul Nectarie!
Apoi, făcându-şi semnul Sfintei Cruci, au coborât cu toţii la cabina unde se arătase bătrânul episcop. Dar, bineînţeles, Sfântul Nectarie nu mai era acolo.

Este aproape singurul Sfant a carui infatisare o cunoastem " de la propria sa persoana ", infatisare in care i se oglindeste lumina launtrica. Vederea duhovniceasca este cea care poate descoperi in persoana preasmeritului monah din Egina un mare Parinte al Bisericii, care este impodobit cu harul savarsirii minunilor.
La sfântul nostru Parinte nimeni nu poate afla numai o parte sau o invatatura unidimensionala, fiindca a fost o personalitate desavarsita si totala, o alcatuire universala la care participa toate aspectele Ortodoxiei, o intruchipare dumnezeiasca a tuturor virtutilor, un suflet cu multe camari, daruit cu prisosinta cu harurile Sfântului Duh, stralucind de cunoastere dumnezeiasca si de stiinta omeneasca.
Sfântul Nectarie a fost de buna seama un carturar si un intelept ierarh, un teolog erudit si un dascal al Bisericii. Dumnezeu insa, daruindu-i harul tamaduirii, care aprinde mai ales evlavia poporului, a dorit ca el sa fie un sfânt popular potrivit cu vremea noastra, dar si un instrument al innoirii credintei secatuite din inimile multora. Dumnezeu a voit ca unora sa le dovedeasca prin el si prin semne exterioare ca exista, iar altora a voit sa le arate ca Sfântul este o lumina a Ortodoxiei, de vreme ce, cum am spus, " inima acestui popor s-a invârtosat " si in loc sa-L caute in inimile lor pe Dumnezeu, traind in traditia duhovniceasca, ei " cer semne". Si in nesfarsita Sa iubire de oameni Dumnezeu le da "semne". Poporul va fi intotdeauna popor.
Pe Sfantul Nectarie il durea suferinta semenilor si de aceea a cerut de la Domnul Harul tamaduirii. Vindecandu-i insa pe cei ce sufereau de boli fara leac, atat Dumnezeu cat si Sfântul nostru Parinte doreau de la dansii ca dupa tamaduire sa se caiasca si sa-si schimbe viata si sa urmeze voia lui Dumnezeu; acelasi lucru il cereau si de la cei ce aflau ca exista Dumnezeu si ca El ii iubeste pe oameni.Credem, cum am mai spus-o si inainte, ca in conditiile vietii morale si spirituale de astazi nenumaratele vindecari ale unor boli incurabile sunt predica cea mai eficienta in randul poporului nostru, care, find "tare de urechi", "cere semne", pe care Dumnezeu i le da.
Sfântul Nectarie nu este doar un sfânt facator de minuni. Nu este doar un doctor fara de arginti. Este si un dascal al celor care vor sa fie izbaviti de necazuri. Este un dascal al rugaciunii, un frate mai mare care vrea sa mergem pe drumul batatorit pe care au mers si altii inaintea noastra. Si au ajuns la lumina...
Sfântul Nectarie a ramas in inimile crestinilor ca unul dintre marii eroi care au dus crucea suferintei. Prigonit ca episcop de catre alti slujitori ai altarului, el a ramas cu aceeasi inima tânara, cu aceeasi inima plina de nadejde in Dumnezeu: suferintele nu l-au ocolit pâna la sfârsitul vietii. Insa, cu rabdare le-a biruit pe toate. Si mucenicia nesângeroasa a suferintei l-a transformat intr-un stâlp al Bisericii, l-a transformat intr-un prieten si intr-un ajutor al tuturor credinciosilor care poartà crucea suferintei.
Fie ca rugaciunile preablandului nostru Parinte, marele Sfant facator de minuni al Eginei, Nectarie, sa acopere Biserica, poporul nostru si toata lumea. Amin.

VIAŢA SFÂNTULUI NECTARIE

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.
În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.
După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.
Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.
Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.