SFANTUL Mare Mucenic Gheorghe - model al darzeniei crestine

by Administrator

“Indrazniti! Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33)

Intreaga crestinatate il sarbatoreste, astazi, pe Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, numit in calendarul ortodox “purtatorul de biruinta”. S-a nascut in Capadocia, catre sfarsitul secolului al IV-lea, fiu al unor parinti crestini care l-au deprins din tinerete in dreapta credinta. Ramas fara tata de la o varsta frageda, se muta impreuna cu mama sa in Palestina, unde parintii sai aveau o mostenire. In timpul imparatului roman Diocletian (284-305), s-a inrolat in armata romana, unde a devenit in scurta vreme renumit pentru forta, priceperea si vitejia lui in lupta, incat a fost ridicat la rang de ofiter in garda imperiala.

Martir pentru Hristos

In anul 303, Diocletian a aprins prigoana impotriva crestinilor. Din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care imparatul Constantin cel Mare a dat pace crestinilor), Biserica Crestina a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos. Diocletian a emis un edict de persecutie a crestinilor, care a declansat un imens val de arestari, torturi, crime, toate sub lozinca imperiala “numele crestinilor sa fie sters”.

Cunoscand decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imperiale, a marturisit deschis ca este crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta marturisire si indemnat de Galeriu, Diocletian a dat porunca sa fie dus in temnita si pus la chinuri, ca sa se lepede de credinta. Si a fost trecut prin toate vamile muceniciei, loviri cu sulita, batai la talpi, lespezi de piatra pe piept, chinul la roata, groapa cu var, incaltaminte cu cuie, bautura otravita, bataia cu vine de bou. Sfantul Gheorghe dovedeste insa o credinta puternica, in toiul chinurilor marturisindu-si dragostea fata de Dumnezeu, incat multi dintre cei ce-l priveau credeau ca numai o putere supranaturala il tine in viata.

In acelasi timp insa, vazand chinurile de moarte prin care trecea Sfantul Gheorghe si ca ramane viu si nevatamat, multi dintre cei de fata au renuntat la paganism si au venit la credinta in Dumnezeul crestinilor. Mai mult, traditia bisericeasca spune ca, in vremea detentiei sale, Sfantul Gheorghe s-a atins de un mort, iar acesta a inviat. Insasi imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, vazand acestea, a marturisit si ea credinta in Iisus Hristos. Imparatul a incercat sa-l induplece, insa, cu onoruri si cu promisiuni, dar fara succes. Vazand ca toate incercarile lui sunt zadarnice, Diocletian a dat porunca sa li se taie capetele si Mucenicului si imparatesei Alexandra. Ostasii i-au scos afara din cetate, dar, pe drum, inainte de a ajunge la locul executiei, imparateasa, foarte slabita, a murit. Cand au ajuns la locul hotarat, Sfantul Gheorghe si-a ridicat glasul si s-a rugat cu caldura, multumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugandu-se, cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost decapitat in ziua de 23 aprilie, pazind pana la capat credinta in Hristos, Domnul sau.

Printre cei mai iubiti Sfinti

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat si se bucura Sfantul Gheorghe in lumea crestina. Numeroase biserici si orase din intreaga lume ii poarta numele si chiar natiuni si l-au luat drept ocrotitor.

In 1222, spre exemplu, regele Angliei, Richard Inima de Leu, l-a ales pe Sfantul Gheorghe patronul spiritual al Casei Regale si al intregii tari. Regele Edward al III-lea a infiintat “Ordinul St. George”, iar Crucea Sfantului Gheorghe a devenit, mai tarziu, steagul Angliei, “Union Jack”. Marele Mucenic Gheorghe este considerat si ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei si Serbiei.

La romani, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui, in satele si orasele tarii noastre. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele; de asemenea, si multe orase din tara. Al treilea brat al Dunarii, in Delta, se cheama Bratul Sfantului Gheorghe. Se stie, apoi, ca ocrotitorul Armatei romane este Sfantul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful din muntele Athos are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si ca o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurului vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului.

Ce inseamna numele “Gheorghe”?

Numele Sfantului Mare Mucenic Gheorghe, sarbatorit astazi, este foarte raspandit in lumea crestina, iar originea lui e greceasca: “Georgios”, de la “georgos, “taran”, “lucrator al pamantului”.

La noi, formele traditionale Gheorghe (cu diminutive ca Gheorghita, Ghita etc.) si Ghe(o)rghina (cu diminutive ca Gheorghita, Gherghinica etc) sunt tot mai concurate de formele neologice latinizante George, Georgeta, Georgiana (cu diminutive ca Georgel, Gica, Gigi, Gigica, Geta, Getuta etc.). Are forme, derivate si diminutive foarte numeroase, din care le-am retinut aici doar pe cele mai des uzitate.

Traditii romanesti de Sangeorz

Sfantul Gheorghe (Sangeorzul) este una din cele mai mari sarbatori ale romanilor. Ea preia elemente stravechi, anterioare crestinismului, din care nu se pastreaza decat amintirea unui sfant razboinic, care a omorat balaurul ce ameninta lumea.

Pentru popor insa, Sfantul Gheorghe este si cel care marcheaza o noua etapa a primaverii, fiindca in aceasta luna aprilie, el “bate cu ghiciusca de foc padurea s-o infrunzeasca, aduna norii si-i scutura”, ca sa dea umezeala pamantului. Asemeni Bobotezei si Sanzienelor, in ziua de Sf. Gheorghe (dupa noaptea in care s-au dezlantuit fortele raului si in care puterea energiilor sacre putea sa-i contamineze neplacut pe oameni), se impune stropitul oamenilor, animalelor si al obiectelor din gospodarie cu apa sfintita.

O multime de alte traditii si obiceiuri sunt asociate sarbatoririi Sfantului Gheorghe. Astfel, in aceasta zi, se aleg ciobanii carora li se dau in primire oile pana la sarbatoarea Sf. Dumitru (26 octombrie); pentru a fi sanatosi tot anul, dis de dimineata, inainte sa rasara soarele, oamenii se scalda intr-o apa curgatoare; fetele seamana busuioc si tin semintele in gura, pentru a creste si a mirosi frumos; gunoiul din aceasta zi este asezat la radacina pomilor, pentru ca acestia sa rodeasca; daca e roua multa sau ceata in aceasta zi, anul va fi imbelsugat; feciorii il arunca in apa pe cel ce a iesit mai intai cu plugul in primavara respectiva; in Bucovina, fetele se uitau in noaptea de ajun intr-un vas cu apa pentru a-si vedea in reflexe ursitul; pana la rasaritul soarelui, fetele plecau sa culeaga roua de pe camp, pe care o pastrau peste an pentru a trata diverse boli; tot acum se practica si curatitul de farmece.

Focul viu

Cea mai interesanta dintre practicile asociate sarbatorii Sfantului Mare Mucenic Gheorghe era aceea a “focului viu”. Acesta este un ritual arhaic practicat pana nu demult in majoritatea satelor romanesti din Bucovina, Maramures, Apuseni, Tara Zarandului, Campia Transilvaniei (Valea Muresului, Turda), dar si in cateva localitati din judetele Buzau si Ilfov.

In ajunul zilei de Sf. Gheorghe (patronul tuturor animalelor) “Focul viu” trebuia aprins de feciori fie prin gospodariile din sat, fie sus la stanile de pe hotar, acolo unde urmau sa pasuneze animalele toata vara. Procedeele de aprindere a focului viu difera de la o zona etnografica la alta. Indiferent de localitate, datina impunea insa folosirea exclusiva a lemnului si a unei bucatele de iasca; fara cremene si fara chibrituri. Prin frecarea a doua lemne uscate, din esente tari, sau prin rasucirea tot mai accelerata a unei nuiele, cu ajutorul unui vartej, intr-un lacas special facut in tocul usii, se obtineau primele scantei ale focului viu. Cand fumul incepea sa se ridice, oamenii il dirijau spre grajdul vitelor deoarece exista credinta ca fumul focului viu are capacitatea de a “curata vitele” si de a le proteja de actiunea nefasta a strigoilor care incearca sa le fure “mana”... adica sa le distruga lactatia si calitatea laptelui. Dupa “curatirea” simbolica a turmelor, tinerii si copiii care asistau la ceremonialul purificarii prin fum a vitelor, incepeau si ei a sari peste foc, in aceeasi credinta ca acesta ii va proteja de “rele si necazuri”, facandu-i “usori si sprinteni” peste an.

Focul viu se pastra sa nu se stinga tot anul. El avea o mare putere vindecatoare daca se facea langa doi brazi gemeni. Apa fiarta la focul viu tamaduia apoi tot felul de boli ale oamenilor si animalelor... mai ales bolile de piele datorate actiunii unor forte malefice se vindecau cu focul viu. (Cronica Romana)