Barca de salvare

Ma numesc Elena si locuiesc in Resita. Locurile din preajma Resitei sunt minunate si in tot timpul anului te cheama sa le admiri frumusetea. Povestea mea este adevarata si s-a intamplat intr-o duminica insorita de vara, prin august 1995, cand m-am hotarat sa plec cat mai departe de forfota orasului. Pregatita cu tot ce trebuie pentru o iesire la iarba verde, aer curat, soare si apa, am plecat impreuna cu sotul, sora si cumnatul meu la barajul Valiug. Ajunsi acolo, ne-am instalat cat mai aproape de apa si admiram peisajul mirific. Totul era minunat, albastrul lacului parea unit cu verdele padurii si padurea se intindea pana la cer. Dupa un timp, ne-am intalnit cu niste cunostinte care aveau cu ei o barca de lemn. Am imprumutat barca si ne-am incumetat sa iesim in largul lacului, doar eu, sora si cumnatul meu. Totul a decurs normal, pana aproape de malul celalalt al lacului, cand una dintre vasle a cazut in apa. In jurul nostru apa, doar apa si linistea padurii, iar noi riscam sa pierdem vasla barcii imprumutate. Precizez ca nu aveam cu noi decat un colac de salvare destul de mic, desi eu si sora mea nu stiam deloc sa inotam. Si-apoi, exact in aceeasi clipa, eu si cumnatul meu ne-am aplecat sa recuperam vasla si barca s-a rasturnat. Totul s-a intamplat foarte repede. Sora si sotul ei au fost aruncati in afara barcii, iar eu am fost prinsa sub barca. Dadeam disperata din maini si din picioare, eram speriata, tipam si strigam dupa ajutor. Deodata, am simtit o liniste sufleteasca si prin miscari precise cautam iesirea la “liman”. Cineva nevazut imi indruma mainile si picioarele in miscari specifice inotului. Am nimerit perna de burete si scaunul din barca (erau fixe) si astfel am reusit sa ma deplasez si sa prind marginea barcii rasturnate peste mine. Cu mult curaj, dat de prezenta care ma ocrotea, am iesit de sub barca, fara a lua mana de pe marginea ei. Cand am vazut lumina zilei, parca m-am trezit dintr-un vis urat, dar si frumos deopotriva, pentru ca simtisem prezenta Dumnezeului protector mai aproape de mine ca oricand. Datorita Lui am inotat pentru prima data in viata si am scapat de la inec. Imediat ce m-a vazut, cumnatul meu m-a incurajat si el si mi-a spus sa ma tin bine ca suntem intr-o postura foarte grea. Eu prinsesem barca de o parte, sora mea de partea cealalta, barca era tot rasturnata si nu aveam cum sa o intoarcem, pentru ca riscam sa ne ducem la fundul apei. Nu era nimeni in jurul nostru, strigatele noastre de ajutor nu se auzeau pe malul de unde plecaseram si atunci cum sa ajungem la mal? Inca o data am simtit acea prezenta binefacatoare si, incet-incet, am inceput sa ne miscam. Cumnatul meu impingea barca rasturnata si, ca prin minune, ne deplasam prin apa lacului, foarte adanc de altfel, ca pe o carare foarte clar delimitata. In scurt timp am simtit sub picioare stancile salvatoare. Da! Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reusit sa scapam vii si nevatamati. Dupa ce am tras si barca la mal, am reusit sa o intoarcem in pozitia normala. La scurt timp, sora si cumnatul meu, mai curajosi din fire, s-au intors cu barca, iar eu am ramas singura pe malul pustiu, nedezlipita de pietrele pe care ma asezasem, cu riscul de a ramane acolo mult si bine. La cateva minute de la plecarea lor, dupa un cot al lacului, a aparut o hidrobicicleta, condusa de doua persoane. I-am rugat sa ma duca si pe mine la mal. Eram inca sub influenta celor intamplate si nu cred ca am scos vreo vorba pana cand nu am simtit pamantul sub picioare. Nu stiu daca le-am multumit acelor oameni, daca nu, o fac acum, din tot sufletul. Ce a urmat a fost o lunga perioada de chin, cu revederea scenei, ori de cate ori inchideam ochii.
Paradoxal, in acea zi, mama mea dadea de pomana mancare gatita unei tiganci ghicitoare. Era foarte necajita atunci, presimtea ceva rau si se gandea la noi, ca de obicei, fiindca eram departe de ea (mama locuia in comuna Milesti-Dolj si noi la Resita). Dupa ce a mancat, tiganca s-a oferit sa-i ghiceasca mamei, drept multumire pentru “ospat”. Printre altele, i-a zis ca cineva apropiat ei sufleteste si care locuieste departe va avea necaz la o apa mare, dar sa stea linistita, ca nu se va intampla nimic rau. Acest lucru l-am aflat peste vreo doua luni, cand am mers la tara, la mama. Mama ne-a povestit intamplarea cu ghicitoarea si ne-a intrebat daca n-am avut necazuri in acea perioada. De-abia dupa aceea i-am povestit si noi ce s-a intamplat in august 1995, exact in acea duminica. O coincidenta? Necazul nostru la barajul Valiug si spusele ghicitoarei la sute de kilometri distanta… Cum sa explic acest fapt? Foarte simplu! Dumnezeu este mereu alaturi de noi. El a vazut fapta buna a mamei si, pentru a o rasplati, ne-a scapat de la inec. Mama a hranit un trecator si El ne-a ajutat pe noi, fetele ei plecate departe de casa. Acum, mama este cu noi la Resita, si impreuna, inca Ii multumim lui Dumnezeu pentru salvarea noastra de la inec. Atunci si mereu, Dumnezeu este barca noastra de salvare.
Elena Nacu – str. Ion Corvin, bl. 2,
sc. 2, ap. 7, Resita