Iubitul meu frate (iubita mea soră) în Hristos,
Îţi scriu aceste rânduri cu inima plină de emoţie.
M-aş bucura foarte mult ca, după ce vei citi această scrisoare, în inima ta să sporească puţin dragostea pe care o porţi bolnavului pe care îl îngrijeşti. Un singur cuvânt frumos mai mult dacă îi vei spune, o picătură în plus de afecţiune dacă îi vei arăta, ar fi o dovadă că nu am scris degeaba.
Dacă ar exista o scrisoare asemănătoare scrisă de un sfânt, ar avea puterea de a face ca în inima ta să se reverse dragostea faţă de aproapele tău greu încercat de boală. Eu îmi ştiu neputinţele şi îmi dau seama că nu pot să mişc inima ta prin iscusinţa mea scriitoricească. Nădăjduiesc totuşi ca întâmplările pe care le voi descrie să te ajute să înţelegi cât mai bine câtă nevoie au bolnavii de dragoste, cât de mare este responsabilitatea celor care au bolnavi în grijă şi cât de binecuvântată este cununa celor care se jertfesc pentru a-i ajuta pe bolnavi.
Să nu te mire faptul că unul dintre motivele principale pentru care scriu această scrisoare este faptul că, fiind bolnav, mi s-a întâmplat să urlu de singurătate. Urletele mele au fost mute, nu mă auzea nimeni în afară de Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că erau mai puţin dureroase.
Bolnavii au mare nevoie de dragoste, de timp, de înţelegere. Ştii şi tu asta, aşa cum o ştiu şi eu. Încerc să te rog să fii şi mai aproape de bolnavul pe care îl ai în grijă. Teoria privitoare la grija faţă de aproapele o ştim cu toţi. Doar practica lasă de dorit.
Nu îţi scriu ca unul care, din prea mare dragoste de bolnavi, simte nevoia de a-i molipsi şi pe alţii de dragostea sa. Ci scriu pentru că eu însumi am de învăţat din asta. Îţi scriu cu aceeaşi deschidere cu care aş citi la rândul meu ceva pe această temă.
Îmi dau seama încă de acum că cea mai mare problemă a acestei scrisori este că nu are ca autor pe cineva care a îngrijit multă vreme bolnavi, ci pe cineva care scrie din experienţa sa de bolnav. Îţi scriu cum aş fi vrut să se poarte cu mine cei din jurul meu atunci când am fost bolnav. Este adevărat că fiecare om care suferă are particularităţile şi ciudăţeniile sale, şi la aceeaşi durere de dinţi sau de stomac doi oameni vor reacţiona diferit. Cu toate acestea, există multe caracteristici comune majorităţii bolnavilor. Când scriu că pe patul de spital bolnavul nu are nevoie numai de mâncarea rudelor, ci şi de dragostea lor, enunţ un adevăr care ar trebui să fie evident pentru toată lumea.
Îţi voi scrie multe lucruri generale, voi încerca să îţi pun înainte gânduri şi cugetări ale cuvioşilor părinţi despre boală. În acelaşi timp, însă, voi face referire precisă la situaţiile în care m-am aflat eu însumi. Astfel de particularităţi pot ajuta la înţelegerea frământărilor prin care trece un bolnav. Şi nu este nevoie ca toţi oamenii să aibă ciroză pentru a înţelege puţin din deznădejdea şi apăsarea care îi cuprind pe unii dintre pacienţii care suferă de această boală. În manifestările lor, deznădejdea sau nădejdea, neliniştea sau liniştea sunt în acelaşi timp diferite şi comune tuturor bolnavilor.
Nu încape îndoială că un părinte sporit duhovniceşte, chiar dacă ar avea cea mai gravă boală, nu va lăsa gândurile de deznădejde să intre în inima sa. Oricum, în scrisoarea de faţă, prin „bolnav” voi înţelege bolnavul obişnuit, bolnavul pe care îl întâlnim în orice spital.
O greşeală mare ar fi să ne pregătim un anumit comportament standard faţă de bolnav, să luăm în considerare numai elementele comune tuturor bolnavilor, şi să ne purtăm cu ei ca şi cu nişte vietăţi de laborator.
Bolnavii sunt persoane unice, fiecare cu sensibilitatea sa, fiecare cu fixurile şi cu nevoile sale. Dacă ne vom purta cu ei ca şi cu nişte obiecte fabricate în serie, vom dovedi că nu îi iubim. Dragostea ţine întotdeauna cont de trăsăturile celuilalt. Sau mai bine zis ar trebui să ţină întotdeauna cont, dar sunt situaţii în care anumiţi factori (oboseala, stresul, necazurile) îi îngreunează celui care iubeşte misiunea de a-şi arăta dragostea.
Nu putem fi nişte roboţi, nişte super-maşini capabile să îngrijească bolnavii fără să facă cea mai mică greşeală. Ispita perfecţionismului este de scurtă durată: oamenii care încearcă să devină perfecţi îşi înţeleg neputinţa şi, de obicei, cad în extrema cealaltă, nefăcând nici ceea ce le stă în putinţă să facă.
Scrisoarea de faţă nu este rezumatul unui curs pentru a deveni îngrijitorul perfect. Este eventual rezumatul unui curs pentru a deveni un îngrijitor mai bun, mai priceput, mai jertfelnic.
Scriindu-ţi, am în suflet puţină nelinişte: dacă peste câteva luni sau ani voi avea de îngrijit un bolnav şi nu mă voi purta aşa cum îţi recomand ţie să te porţi cu bolnavii?
În ultimele veacuri una dintre problemele reale ale propovăduirii creştine a fost tocmai ruptura dintre vieţile unor propovăduitori şi faptele lor. Sunt conştient că această ruptură are efecte dramatice. Şi ce să mă fac? Să măresc numărul învăţătorilor mincinoşi?
Să mă ferească Dumnezeu. Îţi repet, însă, că scriu pentru că am fost bolnav, şi am avut nevoie de mângâiere. Poate că peste câtăva vreme voi fi iarăşi bolnav, şi voi avea nevoie de acelaşi sprijin sufletesc.
Iar în ceea ce priveşte modul în care mă voi purta cu bolnavii, mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze să fie aşa cum trebuie. Încă de la început vreau să îţi scriu că mi s-a întâmplat să am un eşec în ceea ce priveşte suportul psihic pe care trebuia să îl ofer unei persoane a cărei sănătate a fost la un moment dat foarte slăbită - este vorba chiar de soţia mea.
După prima naştere (când copilul a luat antibiotice încă din primele zile de viaţă – fapt care i-a dereglat organismul, stomăcelul său fiind supus unei adevărate torturi), soţia mea era foarte obosită. Faptul că micuţul plângea mai des decât o fac alţi copii o ţinea pe mamă în¬¬tr-o stare de extenuare aproape continuă.
Când eram acasă, o ajutam cât puteam. Nopţile plimbam bebeluşul prin cameră până se liniştea. Dar greşeala mea a fost că nu mi-am dat seama cât de slăbită era ea în acea perioadă. Doi preoţi îmi atrăseseră atenţia asupra acestui fapt: „Ai grijă că femeia lăuză e foarte sensibilă, se supără foarte uşor, se enervează repede. După experienţa naşterii, sistemul ei nervos se reface încetul cu încetul. Mama trebuie protejată cât se poate”.
Numai că eu nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să o sprijin şi mai mult. Fiind la rândul meu biruit de oboseala acumulată în timpul nopţilor, în timpul zilei căutam să am momente de evadare. Aveam de făcut nişte lucruri pe care le consideram foarte importante, numai că nu îmi dădeam seama că trebuia să stau şi mai mult lângă familie. Încercam să păstrez un anumit echilibru; nu vroiam să mă las biruit de rutina îngrijirii unui bebeluş.
Totuşi, mi-am dat seama că soţia mea se simţea foarte singură (deşi, aşa cum am scris, nopţile şi tot timpul în care eram acasă ne întreceam în a avea grijă de copil). Întrucât mai multe prietene mă lăudau, spunându-mi că mai rar se găseşte un soţ ca mine, eu consideram că îmi fac datoria cu brio. Dar trebuia să ţin cont de soţia mea şi de neputinţele ei. Au trecut câteva săptămâni până să îmi dau seama unde greşesc, până să trec de la refrenul: „ce, vrei să fiu soţul perfect?...” la o atitudine mai caldă, în care sacrificiul pentru celălalt nu se numără în ore de nesomn şi nici nu se compară cu al altora, ci are ca etalon liniştea sufletească a celuilalt.
Perioada de lăuzie a femeii, deşi nu este o perioadă de boală, se aseamănă în multe privinţe cu aceasta. Îmi dau seama că greşeala mea ar fi fost aceeaşi şi dacă soţia mea ar fi avut atunci o boală foarte gravă. Din momentul în care am înţeles unde greşeam, am încercat să repar greşeala. Şi, dacă nu pot spune că în perioada de până atunci am fost un soţ bun, pot spune că din greşeala mea alţii au ce învăţa. Faptul că îmi dau seama că am greşit neavând mai multă grijă de soţia şi de copilul meu ar putea fi un contraexemplu pentru alţii.
Nu vreau să dau dovadă de smerenie artificială şi să spun că am fost un soţ sau un tată mai rău decât sunt marea majoritate a celorlalţi taţi. Repet însă că nu asta contează, nu trebuie să ne raportăm la alţii pentru a ne îndreptăţi. Puteam face mai mult, şi recunosc că regret că nu am făcut-o.
Un alt motiv pentru care îţi scriu este că am constatat că atunci când un om este bolnav, comunicarea sa cu ceilalţi devine mai dificilă: uneori bolnavul nu îşi spune frământările pentru a nu-i deranja pe cei care îl îngrijesc. Alteori bolnavul devine prea agasant cu pretenţiile sale, exploatând situaţia pentru a-şi satisface anumite dorinţe pe care dacă nu ar fi fost bolnav nu şi le-ar fi putut împlini.
Cel mai simplu ar fi fost să îţi scrie un bolnav care este sincer cu sine însuşi. Chiar dacă acum nu sunt bolnav, am cunoscut încercarea bolii şi, răbdând dureri foarte mari, am vorbit în gând de foarte multe ori cu cei care ar fi putut să îmi întindă o mână de ajutor şi nu au făcut-o.
În perioada în care m-am îmbolnăvit de plămâni în timp ce stăteam la un schit din Oltenia m-am gândit foarte mult la cei care pot milui bolnavul cu un cuvânt frumos. (În anii facultăţii am avut un moment de cumpănă: nu ştiam dacă e bine să mă căsătoresc sau dacă nu cumva este mai bine să intru într-o mănăstire. Îmi era teamă că dacă voi rămâne în lume mă voi molipsi de duhul căldicel care i-a cuprins pe mulţi dintre slujitorii altarelor. Duhovnicul mi-a dat ascultare să plec patruzeci de zile la o mănăstire, ca să cunosc mai bine cum stau lucrurile acolo. Una este să stai trei zile sau o săptămână, când ţi se pare că şederea este o sărbătoare aproape continuă, şi cu totul altceva este să stai mai mult, să cunoşti o fărâmă din ispitele unui frate de mănăstire. Cu îngăduinţa părintelui stareţ stăteam la un schit aflat cam la o jumătate de oră de mănăstire. Acolo mai trăia un singur părinte. În timpul zilei veneam la mănăstire pentru slujbe, să mănânc, să mai stau de vorbă cu părinţii.)
În biserica de la schit era foarte frig, aşa că am răcit destul de repede. Am făcut o formă avansată de pneumonie. Deşi doctorii spun că plămânii nu dor, eu simţeam că îmi picură durerea în piept, picătură cu picătură. Îmi lipeam pieptul de soba încinsă, şi mi se părea că durerea se mai liniştea. Dar eram din ce în ce mai deprimat.
Boala m-a îngenuncheat. Totuşi, nu mă gândeam să mă duc la spital, nu vroiam să ies din mănăstire. Mă bătea gândul să mă întorc la Bucureşti. Mă duceam la stareţ şi îl rugam să mă ţină cu forţa în mănăstire, să nu mă lase să mă întorc acasă: „Dacă nu te ţii singur, eu nu pot să te leg...”, îmi răspundea.
Se apropia Praznicul Învierii. În Vinerea Mare nu am putut sta la prohod aproape deloc, fiindu-mi foarte rău. În noaptea de Paşti nici nu am putut merge la slujbă. Eram biruit de deznădejde. Toţi se bucurau de praznic, numai eu zăceam în chilie.
Din rânduiala lui Dumnezeu, la mănăstire a venit o doctoriţă. La rugămintea stareţului, m-a consultat şi mi-a spus că am TBC. Pe loc m-am bucurat, gândindu-mă că Dumnezeu mi-a trimis boala ca pedeapsă pentru păcatele mele. I-am mulţumit lui Dumnezeu că Şi-a făcut milă de mine.
Doctoriţa m-a internat în spitalul de la Târgu-Jiu. Prima zi de spital a fost uşor de îndurat. Dar contactul cu spitalul m-a descurajat. Îmi era groază că voi sta atâta vreme între oameni cu care nu aveam nimic în comun. Cei din salonul meu erau oameni care nu credeau în Dumnezeu, şi nu aveam nimic de vorbit cu ei.
Mi s-a făcut frică, foarte frică de viaţa din spital. După ce mi-au făcut radiografie pulmonară, vroiau să mă trimită la un sanatoriu pentru bolnavii de plămâni. Auzeam despre acel sanatoriu numai lucruri frumoase: „O să fie bine de tine, nu te speria, nu se mai moare de TBC. O să întâlneşti multe femei acolo... Ştii cum sunt... Se plictisesc să tot bolească, aşa că abia aşteaptă un tânăr ca tine...”, mă încuraja un coleg de salon mai în vârstă.
Mă gândeam cu sufletul strâns de durere că sanatoriul mă va schimba în rău. Nu vroiam să plec în acel loc în care nu cunoşteam pe nimeni. Eram departe de duhovnicul meu, departe de toţi cei la care ţineam. Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun şi le-am cerut permisiunea de a mă interna în Bucureşti. M-au lăsat. Venind acasă, mi-a mai venit inima la loc. M-au consultat nişte doctori foarte buni care mi-au spus că aveam o pneumonie foarte avansată, şi nu TBC. La Târgu Jiu, radiografia fusese interpretată greşit.
Tratamentul a durat multă vreme, dar nu avea cine ştie ce efect. Am avut dureri mari de piept în continuare. Durerea a culminat atunci când am fost la Iaşi cu ocazia aducerii capului Sfântului Apostol Andrei. Mi-a fost atât de rău, încât nici nu am putut ajunge să văd Catedrala Mitropolitană. A fost cel mai trist pelerinaj din viaţa mea. Am făcut sute de kilometri ca să zac într-o casă străină, în timp ce pelerinii cu care venisem stăteau la coadă ca să se închine la sfintele moaşte.
M-am simţit groaznic. Mi se părea că Sfânta Paraschiva şi-a întors ochii de la mine. Durerea mea era cu atât mai mare cu cât cei cu care venisem nu se gândeau decât la praznic, iar mie nu îmi acordau atenţie. Şi simţeam cum durerea îmi picura în piept, aşa cum picura celebra picătura chinezească pe trupurile celor torturaţi.
„Nu se poate, nu se poate, sunt şi eu om...”, îmi spuneam, mirat că cei din jur nu încercau să mă ajute să depăşesc starea de deznădejde care mă cuprinsese. Eu eram deznădăjduit cu atât mai mult cu cât mă aflam între creştini. Mi-am dorit atunci să le vorbesc oamenilor despre nevoia bolnavului de sprijin sufletesc. Iată că, după atâţia ani de zile, încerc să îmi împlinesc această dorinţă.
Am suportat dureri fizice mari în viaţa mea (odată, în copilărie, când mi-am spart capul, doctorul mi-a scos fără anestezie o aşchie de lemn care îmi rămăsese în cap), dar puţine au fost mai intense decât durerea fizică şi sufletească pe care am simţit-o atunci la Iaşi. Mai ales noaptea, când ceilalţi se odihneau, durerea mea se înteţea.
Părintele Paisie Aghioritul observa că „noaptea omul se îngreuiază. În timpul zilei, bolnavii, având companie, discuţii, etc. îşi uită durerea. Iar noaptea, când sunt singuri, mintea lor se duce la durere şi li se pare că ea este mai mare. În boală vor exista totdeauna dureri, însă scopul este să răsucim butonul la altă frecvenţă, pentru a le uita. Pentru că de nu înfrunţi corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândeşti la durere, ea se va mări. În timp ce cu un gând bun, de pildă dacă îţi aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine sau dacă psalmodiezi puţin, durerea se uită” [15; 234].
Am trăit pe propria mea piele această experienţă. Mă gândeam la durere, şi ea creştea. Cred că dacă cineva ar fi încercat să îmi ofere cel mai mic reazăm aş fi înfruntat cu totul altfel durerea.
Îmi dau seama că e nevoie de multă artă pentru a încuraja pe orice om care suferă şi, implicit, pe orice bolnav. De exemplu, Sfântul Varsanufie din Gaza îi scria unui părinte următoarele cuvinte:
„O, iubite frate, Domnul a răbdat crucea şi tu nu te bucuri de necazurile a căror răbdare duce în Împărăţia cerurilor? (…) Nu cere deci odihnă trupească dacă Domnul nu ţi-o dă. Căci Domnul priveşte cu scârbă la odihna trupului. Şi tot El a spus: În lume necazuri veţi avea (Ioan 16, 33). Domnul să te ajute în toate. Iartă-mă pentru cele ce ţi-am spus. Căci am vorbit ca unul care cere multe fără să le aibă el însuşi. Dar am spus cele ce le ştiu despre alţii, despre sfinţi. Roagă-te pentru mine” [25; 215-216].
Iar unui bolnav îi scria: „Boala este în chip recunoscut o certare spre îndreptare. Deci boala ţi s-a trimis ca unei slugi rele. Dacă însă îţi este greu să primeşti certarea, încetează să fii rău. Iar dacă eşti rău, primeşte certarea. Dar dacă te bucuri de certare, nu eşti rău. Iar cel ce nu e rău, este iubit. Şi Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte (Prov. 3, 12; Evrei 12, 6). Ia seama deci cu adevărat cum eşti şi alege-ţi ţie una din cele spuse” [25; 189].
Îmi dau seama de faptul că asemenea cuvinte nu pot fi primite decât de un om întărit în credinţă. Nu pot fi repetate oricărui om aflat pe patul de boală. Pentru că riscă să aibă efecte nedorite.
Ne-am obişnuit să citim cuvintele sfinţilor şi, de multe ori, încercăm să le transformăm în nişte formule magice, într-un fel de parole a căror repetare mecanică poate mişca sufletele oamenilor. Pierdem din vedere faptul că sfinţii nu scriau doar pentru a propovădui anumite adevăruri, nu scriau numai de dragul de a propovădui, ci scriau pentru a întoarce sufletele la Dumnezeu.
(Dacă citim cum scrie despre o fecioară căzută Sfântul Ciprian al Cartaginei, şi dacă apoi comparăm cele citite cu o scrisoare a cunoscutului Gheron Iosif, isihastul de la Muntele Athos, adresată unei tinere care trăia în desfrâu, vom observa o diferenţă foarte pronunţată. Desfrâul în care cad unii creştini este acelaşi, indiferent de secolul în care trăiesc. Dar Biserica, ca o mamă iubitoare de fii, încearcă să le dea tămăduirea potrivită ţinând cont de trăsăturile lor sufleteşti.)
Trebuie să avem o mare iscusinţă atunci când vrem să mângâiem sufletul unui bolnav: important nu este să ne facem noi datoria de a fi alături de el, ci trebuie ca el să fie într-adevăr mângâiat de cuvintele noastre. Sunt unii care polemizează înfocat cu sectanţii, după care au conştiinţa foarte liniştită că şi-au făcut datoria (şi aşteaptă chiar să fie răsplătiţi de Dumnezeu pentru osteneala lor). Nu ţin seama de faptul că poate nu au avut argumente suficiente pentru a-i convinge pe sectanţi de greşelile lor, dar din prea multă iubire de sine se laudă cu discursul lor.
Când vorbim cu un om aflat în necazuri, trebuie să încercăm să mângâiem sufletul său. Nu trebuie să avem aroganţa că prin deşteptăciunea cuvintelor noastre îl vom trage de mână din groapa deznădejdii, ci trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea şi sufletul pentru a-l ajuta.
Înainte de orice, trebuie să ne dorim din toată inima să fim aproape de bolnav. Bolnavul se află într-o perioadă de sensibilitate sentimentală accentuată. Oricât de bune ar fi bananele sau oricât de bună ar fi ieşit ciorba adusă la spital, ea nu îl va sătura pe bolnav. El are nevoie şi de afecţiune (nu mă refer la bolnavii morocănoşi, care nu vor să fie vizitaţi de nimeni, şi nici la gurmanzii care nu se gândesc decât la bunătăţile pe care le aşteaptă de la rude; mă refer la bolnavii obişnuiţi).
Este foarte important ca, oricât de gravă ar fi boala de care suferă, bolnavul să se afle într-o stare psihică bună. Cei care îl vizitează au un mare rol la acest capitol. Ei îl pot ridica sau îl pot coborî. Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie despre o femeie bolnavă:
„Liniştea sufletească este de mare ajutor la înzdrăvenire. Cât de bine ar face dacă ar putea să nu se mai gândească... În cap câte lucruri de nimic vin! Să se roage cu rugăciune scurtă Domnului şi Mântuitorului nostru, Maicii lui Dumnezeu şi îngerului păzitor.
După aceea să spună pe dinafară vreun psalm pe care îl ştie şi să cugete la el fără să se grăbească. E bine de citit câte puţin din Evanghelie, iar ea să asculte.
Să nu o lăsaţi singură. Şedeţi alături şi lucraţi ceva... Şi alţii să fie de faţă, dacă se poate. O să îi fie mai vesel, şi gândurile nu se vor învifora... Acestea sunt acum cei mai mari vrăjmaşi” [19; 19]. Precum vedem, după ce aminteşte de valoarea rugăciunii, sfântul vorbeşte despre nevoia bolnavului de a sta împreună cu alţii.
Recitind cuvintele sale, îmi dau seama că şi eu ar fi trebuit să încep această scrisoare tot cu câteva cuvinte despre rugăciune. Nu am minimalizat importanţa ei, dar am avut în minte faptul că unii oameni se roagă pentru rudele lor bolnave, sau pentru prietenii lor bolnavi, şi prin asta cred că şi-au făcut porţia de jertfă. Reduc la rugăciune tot binele pe care l-ar putea face bolnavilor. Dacă bolnavii nu ar avea nevoie decât de rugăciune, dacă oamenii necăjiţi nu ar avea nevoie decât de rugăciune, atunci Hristos nu ne-ar mai fi poruncit să facem faptele dragostei, nu ne-ar mai fi cerut să îi hrănim pe cei flămânzi şi să îi îmbrăcăm pe cei goi, ci ne-ar fi cerut doar să ne rugăm pentru ei.
Ia imaginează-ţi: un bogătaş merge pe stradă cu Mercedes-ul, vede un sărac, pune o frână bruscă. Coboară din maşină, ridică mâinile la cer şi spune: „Doamne, ai grijă de cerşetorul acesta, că moare de foame...”. Se ridică, se şterge de praf şi pleacă mai departe.
Mi-aş fi dorit ca scriind aceste rânduri să îmi imaginez o situaţie ridicolă. Totuşi, uneori realitatea este mai tristă decât situaţia imaginară pe care ţi-am prezentat-o.
Ar fi fost într-adevăr bine să încep să îţi scriu despre rugăciunea pentru bolnavi, mai ales că sunt mulţi care se gândesc să îşi ajute bolnavii numai cu alimente sau cu vorbe frumoase, dar nu se roagă deloc pentru ei.
Am citit nişte cuvinte foarte frumoase scrise de Sfântul Ioan din Kronstadt. Se potrivesc foarte bine rugăciunii pentru bolnavi:
„Când eşti mişcat de suferinţa altora şi de neliniştea sufletului lor, şi te simţi îndemnat la rugăciuni pentru ei, cu o inimă compătimitoare şi profund mişcată cere lui Dumnezeu să aibă milă de păcatele lor cum ai cere iertarea propriilor tale păcate; adică roagă-te cu lacrimi ca să-i ierte. Roagă-te pentru mântuirea celorlalţi ca şi cum te-ai ruga pentru propria mântuire.
Dacă ajungi la aceasta, dacă-ţi faci din ea un obicei, vei primi de la Dumnezeu un belşug de daruri duhovniceşti, darurile Duhului Sfânt, Care iubeşte sufletul preocupat de mântuirea aproapelui, pentru că El Însuşi – Preasfântul Duh – vrea mântuirea noastră prin toate mijloacele posibile, cu condiţia să nu-I stăm împotrivă şi să nu ne împietrim inima. Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Romani 8, 26)” [9; 54-55].
Sfântul Ioan a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii bolnavilor mai ales pentru că s-a rugat pentru bolnavi, pentru că i-a iubit pe bolnavi, pentru că a simţit durerile acestora ca pe propriile sale dureri. La filantropii zilelor noastre nu găsim acelaşi duh jertfelnic: din economiile lor ei construiesc o policlinică sau un spital, cumpără câteva kilograme sau tone de medicamente pe care le distribuie gratuit, dar nu se simt niciodată una cu bolnavii: se văd întotdeauna deasupra lor, la mare înălţime, aruncând bani, ca nişte regi, grămezii de săraci care cer milostenie. Cheia dragostei nu stă în mulţimea de zerouri de pe chitanţa de sponsorizare, ci stă în profunzimea legăturii cu bolnavii.
Cuviosul Paisie Aghioritul constata că „atunci când se îmbolnăveşte un membru al familiei, toată familia suferă” [15; 239]. În acelaşi duh Sfântul Teofan Zăvorâtul îi scria unei mame a cărei fiică era greu încercată de boală:
„Pe sufletul dumneavoastră apasă mai mult decât orice boala fiicei. Îndureraţi-vă pentru ea şi cu durere strigaţi către Domnul, şi pe fiica dumneavoastră îndemnaţi-o să facă acelaşi lucru, şi pe toţi casnicii dumneavoastră. Atunci toate rugăciunile pentru ea se vor împreuna şi vor alcătui un glas de trâmbiţă, în stare să atragă luarea-aminte a Domnului...” [19; 35].
E bine să ne rugăm pentru bolnavi cu frângere de inimă. Sunt unii care dacă plătesc câteva pomelnice la biserică şi dau acatiste de sănătate la două-trei mănăstiri consideră că au făcut tot ce se putea.
Sfântul Teofan îi scria aceleiaşi mame:
„E bine că aţi rânduit să se facă rugăciune pentru fiica dumneavoastră. Două molitfe pe săptămână şi pomenire la proscomidie. S-ar părea că este destul. Dar cine se roagă cu durere pentru bolnavă? Dumnezeu ia aminte la rugăciune atunci când pentru bolnav se roagă cineva din suflet. Dacă nimeni nu suspină din suflet, slujba va fi o poliloghie, iar rugăciune adevărată pentru bolnavă nu va fi. La fel cu proscomidia, la fel şi cu liturghia. Dumneavoastră mergeţi la slujbele pe care le-aţi comandat? Dacă nu, credinţa dumneavoastră este fără putere... Slujbele le-aţi comandat – însă, dând bani ca să se roage alţii, dumneavoastră v-aţi lepădat de pe umeri orice grijă... Nu este nimeni care să se îndurereze pentru bolnavă. Celor care săvârşesc slujba nici nu le trece prin minte să se îndurereze cu sufletul înaintea Domnului pentru cei pe care îi pomenesc la slujbe... Şi de unde să se îndurereze ei pentru toţi?
Altceva este dacă sunteţi de faţă la slujbă atunci când este pomenită N... Atunci durerea dumneavoastră este purtată de rugăciunea Bisericii şi înălţată mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu... Şi face îndurerată însăşi rugăciunea Bisericii, chiar dacă cei care slujesc nu sunt îndureraţi. Vedeţi deci unde stă puterea! Mergeţi la slujbe dumneavoastră înşivă şi îndureraţi-vă cu sufletul pentru bolnavă... Şi treaba va ieşi bine” [19; 37-38].
Dacă rândurile nu ar fi fost scrise de un sfânt, s-ar fi putut găsi voci duhovniceşti care să ironizeze aceste cuvinte, să le considere anti-bisericeşti sau chiar sectante. Dar poziţia Sfântului Teofan este cât se poate de firească. Sectantă ar fi poziţia celor care susţin că este de ajuns să plăteşti un număr de pomelnice şi datoria a fost îndeplinită. Ar fi ceva similar indulgenţelor de la catolici. Numai că Dumnezeu nu are nevoie de banii pe care tot cu îngăduinţa Lui îi avem. El aşteaptă rugăciunile şi jertfa noastră.
Mama căreia îi scria Sfântul Teofan îl întrebase unde este cel mai bine să dea liturghii pentru sănătatea fiicei sale. La o asemenea întrebare, eu aş fi răspuns dând numele a două-trei mănăstiri în care părinţii duc o viaţă mai sporită. Dacă mama respectivă ar fi avut o stare materială foarte bună, i-aş fi recomandat eventual să trimită un pomelnic la Eghina, la moaştele Sfântului Nectarie, sau la Evvia, la moaştele Sfântului Ioan Rusul.
Aşa aş fi răspuns eu, numai că sfinţii au alte criterii după care măsoară lucrurile:
„Unde să daţi liturghii? Unde vă trage sufletul, acolo să daţi... Lucrul cel mai însemnat este durerea sufletului dumneavoastră pentru bolnavă. Şi ajutaţi mai mult săracilor. Nu numai celor care umblă pe stradă, ci daţi uşurare unei familii apăsate de sărăcie. Rugăciunea ei vă va uşura povara de pe inimă...” [19; 38-39], scria Sfântul Teofan.
Iată un răspuns mult mai de folos pentru mamă. Durerea sufletului pentru bolnav... Iată neologisme duhovniceşti pentru cei care cred că un pomelnic dat la locul ideal („ghici ghicitoarea mea, care o fi acela?”, parcă am fi la rebusuri, nu alta!) e cât se poate de suficient.
Această durere a sufletului este cât se poate de firească pentru cineva care iubeşte. Aşa este când există dragoste. Îmi e mai uşor să suport eu însumi dureri mari decât să ştiu că le suporte soţia sau copiii noştri. Nu mă joc cu cuvintele. A trebuit să plec din Bucureşti două zile, ca să ţin o conferinţă la Arad. Ştiam că soţiei îi va fi greu cu copiii. Noaptea, fetiţa de un an se scoală de mai multe ori, şi eu o am în grijă. Gândindu-mă că soţiei îi va fi greu, m-am frământat tot timpul. Ba chiar mi s-a făcut mie rău pe fond nervos. A avut loc o masă festivă prilejuită de vizita mea, iar eu nu am putut gusta decât câteva măsline. Până ce nu m-am întors acasă, nu am avut linişte.
Poate că exemplul acesta nu este foarte grăitor. Mai dau unul: în noaptea anterioară zilei în care soţia mea trebuia să îşi susţină dizertaţia de master în filologie i-a fost foarte rău. A avut o durere foarte mare de dinţi – făcuse o infecţie şi nu avea voie să ia antibiotice, fiind însărcinată cu fetiţa noastră. Durerile erau din ce în ce mai mari, la un moment dat simţea nevoia să lovească locul dureros ca să i se mai atenueze durerea. Eram neputincios. Mă rugam cu inima strânsă de durere la sfinţi, la Maica Domnului, dar durerile nu s-au liniştit. A fost o noapte de coşmar. Cel mai tare mă apăsa faptul că eram convins că îşi va rata susţinerea dizertaţiei, şi mă simţeam responsabil pentru asta. Fusese cel mai greu an pentru noi, mai ales pentru ea, care, pe lângă serviciu şi cursurile de masterat, mai lucrase şi la un manual pentru liceu. Alergătura se apropia de sfârşit, şi mi se părea că o încurajasem să facă eforturi peste puterile ei: dacă ar fi ratat susţinerea dizertaţiei, m-aş fi simţit vinovat.
Faptul că se gândea că nu va ajunge a doua zi la facultate o făcea să simtă durerile cu şi mai mare intensitate. Şi eu eram atât de neputincios... Nu mă gândeam că Dumnezeu ne va ajuta să se termine totul cu bine. Pur şi simplu eram neajutorat... Îmi răsunau în cap reproşurile unor rude care ne spuneau că suntem inconştienţi, că ne-am înhămat la prea multe lucruri deodată (mesajul subliminal fiind că nu era momentul potrivit să facem al doilea copil). Dar copilul vine (sau ar trebuie să vină) când vrea Dumnezeu, nu când îl programează părinţii. (Până la urmă programarea făcută de Dumnezeu, deşi părea nepotrivită, s-a dovedit cea mai bună: am reuşit să facem tot ce ne propuseserăm, fără să fim stingheriţi de faptul că urma să ne mai vină un puiuţ pe lume).
E una dintre cele mai apăsătoare amintiri din ultimii ani. Pentru mine a fost o durere groaznică să ştiu că soţia mea trecea prin momente atât de grele.
Da, când cineva din familie este bolnav, toţi suferă... atunci când între ei există dragoste. Sora mea, la care ţin mult, a fost multă vreme bolnavă. Dar nu m-a durut sufletul pentru ea aşa cum m-a durut pentru soţia mea. E firesc să îţi iubeşti soţia mai mult decât îţi iubeşti sora, dar îmi dau seama că aş fi putut să fiu mai aproape de sora mea atunci când i-a fost greu.
În unele cărţi religioase este scris că este mai importantă iubirea celor care nu ne sunt rude decât iubirea rudelor. „Doar şi păgânii îşi iubesc rudele...” Afirmaţia aceasta îşi avea valoarea ei cu mult timp în urmă. Astăzi, când legăturile dintre membrii familiei au slăbit, asistăm la situaţii absurde în care pe copii nu îi interesează că tatăl lor este în spital decât pentru că financiar familia are de suferit, sau situaţii în care părinţii nu îşi vizitează copilul aflat în spital pentru că acesta este un copil nedorit. Şi părinţii stau şi se joacă acasă cu celălalt frate, fără să le pese de suferinţa bolnavului.
Mi-aş dori mult să scriu o carte despre iubirea pentru ceilalţi. Vreau să scriu cât de important este să ne iubim rudele. Cred că trebuie să spun câteva lucruri şi aici...
Citim că cei care îşi iubesc numai rudele, şi nu îi iubesc şi pe ceilalţi, nu au în ei dragostea lui Hristos. Citim că dragostea faţă de rude e o dragoste firească, o dragoste normală, în timp ce iubirea faţă de străini e o dragoste binecuvântată de Dumnezeu, pentru că ne rupe de lanţurile iubirii egoiste şi interesate. Aşa este: cine îşi iubeşte numai rudele nu cunoaşte dragostea adevărată.
Problema este că din exces de zel unii încearcă să dobândească dragostea adevărată trecându-şi cu vederea rudele. Atunci când rudele lor se îmbolnăvesc, ei găsesc prilejul de a-şi arăta discernământul neavând grijă de ele, chipurile ca să nu fie părtinitori. Dar iubirea este părtinitoare. Iubirea la care ne cheamă Evanghelia nu este o iubire plată, o iubire searbădă. Evanghelia nu ne invită să ne iubim mai puţin rudele, pentru a avea o dragoste egală faţă de toţi oamenii. Evanghelia ne invită să îi iubim pe toţi din toată inima noastră: Să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi..., adică să îl iubeşti fără să pui bariere motivate de cine ştie ce interese meschine. Fără să te gândeşti ce avantaje ai putea avea ca răsplată pentru iubirea pe care i-ai oferit-o.
Pentru că suntem creştini nu trebuie să ne iubim mai puţin rudele, ci trebuie să le iubim chiar mai mult decât le-am fi iubit dacă nu am fi fost creştini. Atunci când o rudă de-a noastră se află pe patul de spital nu trebuie să ne eschivăm de la a fi alături de ea, motivând că nu trebuie să avem mai multă grijă de ea decât de alţii care zac în spitale de cine ştie câtă vreme.
Motivul invocat mai sus face parte din tolba unui număr foarte mic de credincioşi. Mulţi nu au grijă de rudele lor bolnave pur şi simplu pentru că nu vor să îşi complice vieţile. Reduc grija pentru bolnav la o vizită protocolară.
Oamenii sunt din ce în ce mai comozi. Trăim nu numai într-un veac al păcatului şi al apostaziei, ci şi al comodităţii. De fapt, comoditatea se leagă destul de strâns de păcat, fiind una dintre pricinile alegerii acestuia şi al lepădării crucii virtuţii.
Ne place să ne întâlnim cu rudele (şi aproape tot ceea ce voi scrie despre rude este valabil şi despre prieteni, colegi sau alţi cunoscuţi) numai la momente frumoase, la mese întinse sau la petreceri. Când rudele trec prin momente grele, când au nevoie de ajutorul nostru, atunci ne străduim să le răspundem cu aceeaşi măsură de dragoste cu care ne-au măsurat ei. „De câte ori a venit cumnatu’ să mă vadă la spital? De două ori. De două ori să mergem şi noi. Şi adu-ţi aminte că pateurile pe care mi le-a adus nici nu erau proaspete...”
Ne purtăm cu bolnavii cu o iubire măsurată la miligram, nu cumva să fim noi mai fraieri şi să îi ajutăm mai mult decât ne-au ajutat ei.
Îmi dau seama că oamenii duhovniceşti nu se pot regăsi în rândurile de mai sus. Totuşi, ei nu trăiesc în rai, ci trăiesc în lume, sunt înconjuraţi de oameni care îşi fac calcule meschine, precum sunt cele cu pateurile... În acelaşi timp însă îmi dau seama că unii creştini s-au lăsat cuprinşi de duhul comodităţii şi, deşi îşi doresc să facă binele, au o viziune deformată asupra acestuia. Se rezumă la o filantropie care constă strict materială, care nu are nimic în comun cu împreună pătimirea.
Oricum, nu ne este de nici un folos să arătăm cu degetul lipsurile altora. Este bine însă să ne dăm seama în ce măsură în lipsurile altora regăsim propriile noastre slăbiciuni. Ne este de mare folos să fim conştienţi de lipsurile noastre.
Aş putea încerca să fac acum o listă cu situaţii penibile în care unii creştini care se spovedesc şi se împărtăşesc (dacă se spovedesc sau nu cum trebuie sau dacă se împărtăşesc cu nevrednicie, nu ştiu...) nu s-au purtat cum trebuie cu bolnavii aflaţi pe patul de spital. O scenă tristă este cearta rudelor pricinuită împărţirea moştenirii, cât încă bolnavul nici nu dă semne că ar fi pe moarte. Această secvenţă, prin ridicolul ei, este însă uşor de pus la zid. (Să nu trecem cu vederea faptul că, dacă nominalizăm numai păcate mari, riscăm să pierdem din vedere păcate care par mai mici, dar care trădează un fond sufletesc mult mai murdar.)
Mai de folos este însă să prezint câteva situaţii vrednice de Vieţile Sfinţilor contemporani. Îţi voi scrie pe scurt o întâmplare cu adevărat ieşită din comun, care a avut loc în vremea noastră, şi chiar în ţara noastră. O preoteasă, biruită de duhul diavolului, s-a hotărât să divorţeze. Asta nu e o situaţie rarisimă. Rarisim a fost însă motivul invocat de distinsa preoteasă în faţa instanţei: cum că părintele ar fi pedofil. După divorţ, părintele – un cleric cu viaţă aleasă - a fost mutat de ierarhul locului la o altă parohie de ţară. Numai că extraordinarul nu a început încă (prigoniţi au mai fost în istoria Bisericii şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Nectarie de Eghina, şi atâţia alţii). Preoteasa a ajuns la spital, fiind bolnavă de cancer. Şi cine s-a găsit să o îngrijească? Nu e greu de ghicit. Părintele în cauză. Cu o dragoste ieşită din comun, iertând-o nu de şaptezeci de ori câte şapte, ci mai mult decât atât.
(Un alt preot, ucenic al acestui părinte, care mi-a relatat întâmplarea într-o scrisoare mai spunea că atunci „când venea părintele să o îngrijească ea repeta neîncetat «iartă-mă, iartă-mă».”)
Preotul a îngrijit-o cu o dragoste care ar trebui să fie pildă pentru toţi cei care au fost nedreptăţiţi de alţii. E uşor ca la nedreptate să răspunzi cu nedreptate, este mai greu să te rogi cu jumătate de inimă pentru prigonitori, şi este şi mai greu să îi ierţi. Dar să îi îngrijeşti pe patul de spital ca şi cum nu te-ar fi prigonit, iată o măsură de sfinţenie care rivalizează cu cea a bătrânului din Pateric care ar fi vrut să îşi dea trupul său unui lepros, pentru a-l uşura pe acela de durerile bolii.
Iată că în vremurile noastre găsim nu numai exemple de mari păcătoşi şi de păcate înfiorătoare, ci şi exemple de iubire creştinească, exemple care ar trebui să ne lumineze vieţile.
E adevărat că puţini dintre noi au atâta iubire creştinească pentru rudele lor. Ce putem face când o rudă care ne-a nedreptăţit se află pe patul de spital? Poate că ar fi trebuit să extind întrebarea, ca să nu se înţeleagă că trebuie să avem grijă în mod special de cei care ne-au nedreptăţit (deşi este evident şi faptul că, purtându-ne creştineşte faţă de cei care ne-au nedreptăţit, nu îi vom neglija nici pe ceilalţi: nu trebuie să fim rigizi, şi să îi favorizăm pe unii numai datorită capriciului de a ne mări în proprii ochi, de a considera că am urcat pe culmile iubirii aproapelui). Deci: ce trebuie să facem când o rudă se află pe patul de boală?
Poate că par agasant tot făcând referiri la rude. Poate că vor exista cititori care se vor mulţumi să înţeleagă că fac apologia ajutorării rudelor, ca şi cum credinţa creştină ar fi o religie de clan, de familie, de trib, ca şi cum ar fi poruncit Hristos să ne iubim numai fraţii, nepoţii şi verişorii până la gradul 3 sau 4.
Aşa că, pentru a nu lăsa loc unor interpretări nepotrivite, reformulez întrebarea: ce să facem când aproapele care ne-a nedreptăţit se află pe patul de spital?
Înainte de a răspunde la această întrebare, precizez că îmi place să fac paralele lămuritoare. La capitolul despre îngrijirea bolnavilor ar trebui să scriu mai mult despre iubirea aproapelui. Dacă nu îi iubim pe ceilalţi, nu vom putea înţelege nici cum trebuie să ne purtăm cu ei.
Mi-e teamă să nu lungesc prea mult această scrisoare, dar cred că mai sunt lucruri pe care ar fi bine să le scriu acum.
Nu voi scrie aici despre lucruri care ar trebui să fie fireşti pentru creştini - cum ar fi vizitarea celor bolnavi pe care nu îi cunoaştem.
Întrucât am uitat să ne purtăm creştineşte cu cei pe care îi cunoaştem, nu voi scrie şi despre cercetarea bolnavilor pe care nu îi cunoaştem. Pe de o parte, aş scrie despre ceva ce eu însumi nu fac, pe de altă parte nici nu m-aş pricepe să prezint teoria. Cine nu cunoaşte din practică o virtute nu va reuşi decât să prezinte o imagine deformată a teoriei. Acesta este handicapul unor teologi: s-au învăţat să scrie despre lucruri înalte, mulţumindu-se că le-au cunoscut la nivel raţional.
Şi iarăşi îmi permit să fiu puţin ironic şi să spun că printre Fericirile Evanghelice nu se numără şi aceasta: „Fericiţi cei care au citit şi i-au învăţat pe alţii multe despre virtuţi pe care nu le-au practicat, dar pe care le-au rumegat în minţile lor...”
Nu neg faptul că ar fi fost foarte bine să avem o carte în care să fie prezentat cu lux de amănunte cum trebuie să se poarte un creştin cu aproapele său. Cuvântul aproape, aşa cum îl înţelege Evanghelia, depăşeşte cu mult cercul de prieteni şi de rude. Eu, dându-mi seama de neputinţele mele, şi necăutând a justifica puţinătatea dragostei mele prin sofisme, recunosc încă o dată că nu sunt cea mai potrivită persoană pentru a scrie despre virtuţile creştine. Totuşi, încerc să scriu fără să mă ridic la înălţimi teoretice pe care în practică nu le ating.
Nădăjduiesc că cititorii nu vor face o delimitare egoistă în ceea ce priveşte aproapele lor.
Şi cine este aproapele meu? - parcă acum întrebarea din Evanghelie se pune de la sine. Nu voi răspunde aici la această întrebare prin cuvintele mele. Voi da în schimb un exemplu cât se poate de grăitor:
„Maria Săcăliuc, o credincioasă săracă din Bucureşti, are o deosebită grijă pentru pomenirea morţilor. Mai ales a celor uitaţi de rudele lor. Din vreme în vreme se duce prin cimitirele oraşului Bucureşti cu un caiet în mână şi notează toate numele răposaţilor de pe crucile cele mai vechi, mai uitate, se opreşte la mormintele mai proaspete. După ce umple caietul cu câteva mii de nume ale celor răposaţi; îl copiază în mai multe exemplare, adaugă pe fiecare caiet câteva sute de lei din mica ei pensie, şi le trimite deodată la cele mai cunoscute mănăstiri din ţară, să fie pomenite, din banii ei.
- De ce faci lucrul acesta, soră Marie?, o întreabă uneori preoţii.
- Părinţilor, morţii au mare nevoie de ajutorul celor vii, de milostenie şi Liturghii cu sărindare. Nu-i scriu pe toţi. Numai pe cei care mi se par părăsiţi de ai lor. Îi cunosc după cruci şi morminte. Notez şi pe cei care nu are cine să-i pomenească, morţi la spitale, în război, accidentaţi etc. Toţi au nevoie de rugăciunile Bisericii, ca să li se ierte păcatele şi să fie scoşi din întuneric la lumină. Nici unul dintre noi nu ne dăm seama cât de mult aşteaptă sufletele morţilor rugăciunile celor vii.
- Dar de unde iei atâţia bani să plăteşti aceste pomelnice?
- Eu sunt femeie săracă. Nu am avut niciodată familie. Din salariul meu de îngrijitoare pun deoparte, lună de lună, câteva sute de lei pentru pomenirea morţilor. Când se adună o sumă de câteva mii de lei, trimit la mănăstiri şapte rânduri de sărindare. Şi tot aşa. Măcar atâta să fac şi eu! Poate mă vor pomeni şi pe mine alţii, că şi eu sunt străină pe lume” [6; 74].
Cred că la întrebarea Şi cine este aproapele meu?, un răspuns foarte potrivit l-ar putea da această femeie. Dacă avea atâta dragoste creştinească încât să plătească pomelnice pentru pomenirea unor oameni necunoscuţi, cred că arăta la fel de multă iubire aproapelui pe care Dumnezeu i-l scotea în cale.
Voi spune doar că în aproapele nostru nu se rezumă la oamenii pe care nu îi cunoaştem. Între hotarele aproapelui sunt incluse cu siguranţă şi rudele noastre şi prietenii pe care am fi putut să îi ajutăm mai mult când se aflau pe patul de spital. Sunt convins că cine îşi va iubi mai mult rudele şi prietenii, fără a căuta vreun câştig din această iubire, va învăţa să îi iubească şi pe ceilalţi.
La întrebarea „cine este aproapele meu?” am primit un răspuns ascultând o emisiune de radio în care un fost deţinut politic povestea cum într-o celulă erau odată două bucăţele de zahăr. Mulţi deţinuţi, închişi din cauza credinţei în Dumnezeu şi a dragostei de neam, treceau prin celula respectivă, dar refuzau să mănânce zahărul. Deşi, din pricina condiţiilor inumane de detenţie, aproape toţi erau la limita rezistenţei fizice, totuşi fiecare se gândea că poate după el va veni cineva care va avea mai multă nevoie de ceva dulce.
Şi dacă tot am amintit de cei prigoniţi pentru Hristos, ar fi poate cazul să vorbesc despre jertfa făcută de marele filosof creştin ortodox Mircea Vulcănescu: un coleg de celulă fusese bătut cu multă cruzime de către torţionarii comunişti - nu se mai putea ţine pe picioare (nu mai ştiu sigur dacă nu cumva chiar leşinase), şi în celulă era extrem de frig. Ca să îşi ajute fratele de suferinţă, Mircea Vulcănescu s-a întins pe jos, făcând din propriul său trup un pat pe care să stea cel bătut. Acela şi-a revenit, dar filosoful s-a îmbolnăvit şi a murit. Stând pe jos, în frigul din celulă, s-a îmbolnăvit şi în cele din urmă a trecut la Domnul. Am citit întâmplarea respectivă ca şi cum aş fi citit pătimirea unui mare mucenic al Bisericii (şi poate că prin jertfa sa Mircea Vulcănescu a ajuns şi el în ceata sfinţilor mucenici).
Poate că, pentru că am făcut referire la jertfa sa, ar fi momentul să îţi scriu câte ceva despre jertfa pe care ar putea să o facă orice creştin pentru aproapele său aflat în suferinţă. Sfântul Nicolae Velimirovici observa că „este un lucru cu totul obişnuit ca mama să facă legământul de a posti în zilele de dulce când copilul îi e bolnav. Acesta este un lucru cu totul biblic. Şi împăratul David a postit cât i-a fost copilul bolnav” [21; 169].
Şi, dacă este cu totul obişnuit ca o mamă să facă această nevoinţă binecuvântată, putem spune că orice creştin - care vede în aproapele său un frate - ar putea face o nevoinţă asemănătoare. Nu propun aici ca un creştin să postească ori de câte ori aude că cineva s-a îmbolnăvit. Ar însemna să postească aproape continuu, şi o nevoinţă fără măsură are aproape întotdeauna urmări negative în plan duhovnicesc. Dar consider că sunt momente în viaţa noastră în care, dacă duhovnicul ne dă binecuvântare, am putea să îmbinăm rugăciunea pentru aproapele nostru cu o anumită nevoinţă.
Părintele Paisie Aghioritul spunea că „dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau şi spun: «Dumnezeul meu, Te rog, fă-l bine pe cutare bolnav», fără să fac vreo jertfă, este ca şi cum aş spune nişte cuvinte frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cererea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor. Atunci când cineva îmi spune că nu se poate ruga pentru o rudă de-a sa care este bolnavă, eu îi spun să facă cel puţin o jertfă pentru cel bolnav. De obicei îi spun să facă ceva care îi va ajuta şi propriei lui sănătăţi”.
Şi tot el dădea un exemplu grăitor pentru capacitatea de jertfă a celor a căror dragoste pentru aproapele este îndoielnică: „odată la Coliba mea a venit un creştin din Germania a cărui fiică începuse să paralizeze. Medicii nu mai puteau face nimic. Sărmanul era cu desăvârşire deznădăjduit. «Fă şi tu o jertfă, i-am spus, pentru sănătatea copilului tău. Să faci metanii nu poţi, să te rogi nu poţi. Hai să zicem că nu poţi. Dar, ia spune-mi, câte pachete de ţigări fumezi pe zi?». «Patru şi jumătate», îmi răspunde. «Să fumezi numai un pachet, iar banii ce i-ai fi dat pentru celelalte să-i dai vreunui sărac». «Părinte, mai întâi să se facă bine copilul meu, şi eu voi lăsa fumatul». «Ei, atunci nu va avea nici un rost. Acum trebuie să-l laşi. Aruncă ţigara! Nu-ţi iubeşti copilul?». «Eu să nu-mi iubesc copilul?, îmi spune acela. De la etajul cinci mă arunc pentru dragostea copilului meu». «Eu nu-ţi spun să te arunci jos de la etajul cinci, ci să arunci ţigara: dacă faci vreo nebunie şi te arunci de la etajul cinci, vei lăsa copilul pe drumuri şi-ţi vei pierde şi sufletul. Eu îţi spun să faci ceva uşor. Iată, aruncă acum ţigara!». Dar cu nici un chip nu a vrut s-o arunce. În cele din urmă a plecat plângând, aşa cum a venit. Cum poate fi ajutat un astfel de om? Cei care ascultă, însă, pot fi ajutaţi” [15; 245-247].
Cazul acesta este foarte grăitor pentru modul în care mulţi oameni înţeleg că trebuie să îşi ajute aproapele: prin declaraţii gratuite, care nu folosesc cu nimic celui suferind.
Părintele Paisie i-a pus tatălui disperat un jug pe care îl putea purta: nu îl pusese nici să ţină cine ştie ce posturi negre, nu îl pusese nici să renunţe definitiv la fumat, nu îl pusese nici să îşi dea toată averea săracilor: îl pusese doar să reducă numărul ţigărilor pe care le fuma. Şi totuşi omul nu a vrut să îşi ajute copilul. Atitudinea sa este reprezentativă şi pentru modul în care mulţi oameni înţeleg boala şi celelalte necazuri. Tatăl fetei venise la părintele Paisie aşteptând cu disperare ajutorul pe care medicii nu fuseseră în stare să îl ofere. E important să înţelegem acest amănunt: el venise la părinte ca la ultima sa scăpare. Nu venise să se plângă de neputinţa doctorilor, ci venise să ceară ajutor. Aşa cum foarte mulţi oameni aflaţi în situaţia sa o fac.
Problema este că părintele i-a dat un sfat care nu se potrivea cu aşteptările sale. Dacă omul ar fi ştiut ce sfat îi va da părintele, ar fi renunţat să călătorească până la el.
Oamenii aşteaptă ca Dumnezeu să îi ajute fără ca ei să facă nimic. „Dacă s-ar putea ca Dumnezeu să le facă bine tuturor oamenilor fără ca aceştia să mişte un deget, totul ar fi perfect...”, cred unii, fără să îşi dea seama că omul trebuie să se lupte cu toată fiinţa sa pentru bine. Dumnezeu le face un mare serviciu oamenilor lăsându-i să ducă această luptă: altfel, oamenii ar fi fost un fel de maimuţe care ar fi primit printre gratii hrana de la stăpân. Dumnezeu ne iubeşte, şi crucea face parte din viaţa noastră tocmai pentru a ajunge la Înviere. Este adevărat că, dacă Adam nu ar fi căzut în păcatul neascultării, oamenii nu ar fi cunoscut nici suferinţa, nici boala. Dar aşa...
În momentul în care dorim ca cineva să îşi redobândească sănătatea, trebuie să înţelegem că este important ca această sănătate să îi fie spre mântuire, nu spre pierzanie.
Într-o lume din ce în ce mai rea, Dumnezeu nu are cum să răspândească bunătatea cu forţa: Dumnezeu nu calcă în picioare libertatea oamenilor, ci le dă şansa de a-şi dori ei înşişi binele şi de a se lupta pentru el. Atunci când ne dorim ca cineva să fie vindecat de boala sa, şi ne dorim ca această tămăduire să îi fie spre mântuire, este foarte bine să fim noi înşine mai râvnitori în viaţa duhovnicească. Dacă îl iubim pe celălalt, vom înţelege că este absurd să ne dorim ca el să meargă pe calea mântuirii în timp ce de mântuirea noastră nu ne îngrijim.
Şi atunci, ce facem? Facem schimb cu Dumnezeu, facem un mic sacrificiu ca aproapele nostru să fie vindecat? Problema nu trebuie pusă aşa. Nu este vorba de un troc, de o lege asemănătoare legii hinduse a karmei: eu fac un bine, deci Dumnezeu este obligat să îl vindece pe X..., tot aşa cum unii cred că binele sau răul pe care îl fac se întoarce în mod automat asupra lor. Trebuie să înţelegem că, deasupra socotelilor noastre, stă pronia dumnezeiască. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină...
Dacă ar fi de ajuns să spunem o rugăciune pentru ca bolnavul să se mântuiască, am fi lipsiţi de şansa de a ne arăta dragostea pentru el. Iubirea nu este o stare superficială, subiectivă, gen ce bine ar fi ca toţi vecinii să aibă bani pentru întreţinere sau mi-aş dori să nu mai fie nici un şomer în cartierul nostru... (iubirea nu este deloc comodă, nici utilitară), ci este o virtute care aprinde în inima omului dorinţa de a-şi pune sufletul pentru celălalt sau pentru ceilalţi... Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi. Aşa ne-a învăţat Hristos, aşa ne-a învăţat Sfânta Scriptură, aşa ne-au învăţat Sfinţii Părinţi. Şi aşa este.
Când vrem sănătatea bolnavului, trebuie să fim gata să facem pentru el o anumită jertfă, o anumită nevoinţă. Dar cea mai importantă jertfă la care suntem chemaţi este rugăciunea făcută cu zdrobire de inimă.
Vrem să se însănătoşească cineva? Să ne rugăm pentru el. Dar să nu o facem cu aerul cuiva care comandă pâine la brutărie sau bere la cârciumă. Să o facem înţelegând că Dumnezeu nu este obligat să răspundă rugăciunii noastre. Să ne dăm seama că trebuie să stăruim în rugăciune, nu să ne plictisim după câteva minute, ca şi nu am fi nemulţumiţi de faptul că ritualul magic nu a funcţionat. Rugăciunea nu este vrăjitorie.
Nu s-a vindecat bolnavul? Asta nu trebuie să ne întristeze şi să ne deznădăjduiască. Să stăruim în rugăciune, şi poate că Dumnezeu îl va vindeca. Iar dacă Dumnezeu nu îl vindecă, poate că îi este mai de folos să rabde boala.
În ceea ce priveşte stăruinţa în rugăciune, îţi voi reproduce nişte cuvinte al căror ecou mi-a rămas în minte încă de când le-am citit pentru prima dată. Iată ce relatează Sfântul Ioan de Kronstadt: „Micuţii Pavel şi Olga, prin mila nesfârşită a Domnului şi prin nevrednica mea rugăciune, au fost vindecaţi de duhul bolii care-i stăpânea. În ceea ce-l priveşte pe micuţul Pavel, boala l-a părăsit în timpul somnului; iar micuţa Olga s-a liniştit, faţa ei întunecată şi turmentată s-a luminat în întregime. De nouă ori m-am dus să mă rog la căpătâiul lor cu o încredere plină de îndrăzneală, socotind că încrederea mea nu va fi ruşinată, căci celui care bate i se va deschide, şi că, pentru stăruinţa mea, Însuşi Dumnezeu va împlini rugăciunea mea; dacă judecătorul nedrept a dat în cele din urmă satisfacţie femeii care îl supăra, cu atât mai mult Judecătorul tuturor, Judecătorul plin de dreptate va primi rugăciunea mea săracă pentru aceşti copii inocenţi; El va lua în considerare osteneala pe care mi-am dat-o, mijlocirea mea, cuvintele mele rugătoare, îngenuncherea mea, îndrăzneala mea, încrederea mea în El. Şi tocmai aceasta a făcut Domnul: El nu m-a ruşinat pe mine, păcătosul. Am mers a zecea oară şi micuţii erau vindecaţi. Am mulţumit Domnului şi Ocrotitoarei noastre prea-grabnice” [9; 96-97].
De nouă ori s-a rugat Sfântul Ioan, şi abia a zecea oară i-a găsit pe copii vindecaţi.
Ce se întâmpla dacă ar fi abandonat lupta prin rugăciune? Ce s-ar fi întâmplat dacă, văzând că Dumnezeu nu i-a vindecat pe micuţi încă de la primele rugăciuni, ar fi renunţat să se roage? Nu e greu să ne dăm seama că sănătatea copiilor a depins de stăruinţa sa în rugăciune.
Părintele Paisie Aghioritul îţi spune un cuvânt de folos: „Dacă nu suspini în pat, suspină cel puţin în rugăciunea pentru bolnavi. Dacă cei sănătoşi nu fac puţină rugăciune pentru cei bolnavi, Hristos le va spune la Judecată: «Aţi fost sănătoşi, dar nu aţi făcut rugăciune pentru cei care sufereau. De aceea nu vă cunosc pe voi...»” [15; 250]. Iată că la cuvintele Mântuitorului: flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau… (Matei 25, 35) se adaugă încă o mustrare: în lipsuri am fost, dar nu v-aţi rugat pentru Mine…
Cum, Hristos Dumnezeul nostru e flămând? Cum, lui Hristos Dumnezeul nostru Îi este sete? Nu, Dumnezeu nu e nici flămând şi nici nu Îi este sete, dar El primeşte fiecare bine pe care îl facem altui om ca şi cum i l-am fi făcut Lui… Şi, tot aşa, El nu are nevoie să ne rugăm pentru El. Dar, atunci când ne rugăm pentru aproapele nostru, El ne răsplăteşte ca şi cum i-am face chiar Lui acest bine.
Şi ce le va spune Mântuitorul celor care nu au făcut faptele iubirii faţă de aproapele? Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).
Greu cuvânt... Cred că există oameni care şi-ar fi dorit ca în Evanghelie să nu existe astfel de cuvinte aspre, ci să existe doar cuvinte de mângâiere. Cuvintele Sfintei Scripturi care par aspre sunt însă şi ele cuvinte de mângâiere: mai precis, sunt cuvinte care îl ajută pe om să ajungă în raiul cel preadulce şi să se bucure de mângâierea dumnezeiască (iar cuvintele de mustrare adresate celor care nu se poartă creştineşte cu cei aflaţi în necazuri sau boli nu sunt oare cuvinte care ne atrag atenţia asupra responsabilităţii faţă de aceştia? Numai Dumnezeu ştie de câtă mângâiere au avut parte săracii şi bolnavii după ce alţii au citit sau au auzit cuvintele aspre ale Evangheliei...).
Trebuie să ne rugăm pentru bolnavi… Este adevărat că atunci când au fost epidemii de ciumă, de lepră sau de alte boli groaznice, aproape toţi creştinii se rugau pentru bolnavi. Dar astăzi, când contactul cu cei bolnavi nu mai are loc faţă către faţă, când despre epidemii oamenii află din ziare sau de la televizor, se simt mai greu urniţi să se roage pentru cei bolnavi.
Dar totuşi, trăim într-o lume în care există multă sărăcie, multe necazuri, mulţi bolnavi. Şi aceste necazuri şi boli se vor înmulţi, vor culmina în vremurile de pe urmă.
Trebuie ca acei creştini care vor trăi în acele vremuri de coşmar să fie şi mai plini de dragoste pentru aproapele. Un călugăr l-a întrebat un pustnic când va fi sfârşitul lumii. Pustnicul a răspuns:
„Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între fraţi, între rude, între creştini şi între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârşitul lumii. Căci fără iubire şi fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ!” [6; 34-35].
Cine va avea grijă de cei bolnavi atunci?
Dragostea se va împuţina, bolnavii vor fi din ce în ce mai singuri. O, dacă mi-ar da Dumnezeu putere şi înţelepciune să scriu o carte care să îi mângâie pe cei care vor suferi în acele vremuri. Mult îmi doresc aşa ceva…
Înainte de a termina această scrisoare voi mai scrie foarte puţin despre rugăciune. (Altfel, scrisoarea ar fi incompletă, ar semăna cu un păun fără pene. Dacă ar vorbi cineva despre îngrijirea bolnavilor trecând cu vederea rugăciunea pentru ei, ar pierde din vedere tocmai esenţialul.) Oamenii nu sunt conştienţi de cât de mult poate fi schimbată viaţa unui bolnav dacă alţii se roagă pentru el.
„Dacă nu facem rugăciune pentru un bolnav, boala îşi va continua drumul ei firesc. În timp ce, de vom face rugăciune, se poate schimba cursul ei. De aceea întotdeauna să faceţi rugăciune pentru cei bolnavi” [15; 250], ne îndeamnă părintele Paisie Aghioritul.
Da, prin rugăciune se poate schimba cursul vieţii celorlalţi. Nu prin ea însăşi, că rugăciunea nu este o formulă magică; ci Dumnezeu, care primeşte rugăciunea ca pe o jertfă binecuvântată, răspunde cu milostivire la aceste rugăciuni. Şi nu numai rugăciunea pentru bolnavi, ci toate rugăciunile făcute cu zdrobire de inimă pentru ceilalţi le pot schimba vieţile. Dumnezeu vede când rugăciunile noastre sunt dovezi ale dragostei, când sunt mâini întinse celui care se află pe patul durerii sau în focul încercărilor. Şi nu şovăie să fie grabnic ajutător.
Să ne rugăm pentru bolnavi, să ne rugăm cu zdrobire de inimă, şi vom vedea că Dumnezeu răspunde rugăciunilor.
Şi să ne apropiem de bolnavi cu sufletul deschis şi să încercăm să alinăm suferinţa lor. Să nu o facem pentru ca, mai târziu, bolnavii să se revanşeze faţă de noi pentru eforturile făcute. Ci să o facem din iubire, să o facem pentru că suntem creştini. Suntem fiii adevăratului Doctor al sufletelor şi al trupurilor. Suntem fii ai Dumnezeului celui Viu...
P.S. „Într-unul din marile spitale ale New York-ului toate sunt pregătite pentru operaţia domnului Gheorghiu Scura, cetăţean american de origine greacă, care are în¬tr-u¬nul din plămâni o tumoare canceroasă mai mare decât o gutuie. Soţia acestuia, doamna Atanasia, cere însă o mică amânare a operaţiei. Directorul spitalului îi acordă o amânare de două zile. Ce se întâmplase? În ultima clipă a simţit în sufletul ei dorinţa de a-i da soţului, înainte de operaţie, câteva picături de agheasmă şi mir de la candela care arde fără întrerupere în faţa raclei cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Rusul. A telefonat în Grecia, la biserica sfântului, şi a rugat pe preotul de aici să-i trimită aceste daruri simple cu primul avion pentru New York. Aşa se şi întâmplă; cu primul avion este trimis un pacheţel conţinând două sticluţe: una cu agheasmă şi cealaltă cu mir de la candela sfântului.
Pe marele aeroport al New York-ului, atunci când primeşte în mână micul pacheţel, doamna Atanasia nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. Consideră că l-a primit pe însuşi Sfântul şi i se roagă fierbinte pentru vindecarea soţului.
Domnul Gheorghiu priveşte cu ochii plini de lacrimi la soţia care, săvârşind parcă o sfântă slujbă, îi oferă cu dragoste binecuvântările (agheasma şi mirul) primite din Grecia. Doamna Atanasia merge apoi la directorul spitalului şi îi cere să se mai facă o dată analizele. Mirat de insistenţele acesteia, directorul dă poruncă să i se facă bolnavului o radioscopie simplă.
Minunea pe care o aştepta, care din prima clipă a nădăjduit că o să se întâmple, într-adevăr se întâmplase. Uimiţi, se încredinţează că noua radiografie nu mai arată nici o tumoare; insistă, încearcă să explice ştiinţific minunea pe care o văd împlinită în faţa ochilor lor.
«Explicaţie ştiinţifică nu se poate da însă minunii făcută de Sfântul Ioan», spune credincioasa doamnă Atanasia Scura şi se bucură de tovarăşul ei de viaţă care s-a reîntors în sânul familiei, la serviciul său, şi slăveşte zi şi noapte pe Dumnezeu şi pe Sfinţii Săi. 3 iunie 1983” [23; 38-39].
Această minune ne îndeamnă pe fiecare dintre noi ca atunci când aproapele nostru se află la vreme de boală să îl ajutăm pe cât ne stă în putinţă: nu este de ajuns să îl îngrijim sau să ne rugăm pentru el. Îi putem aduce mir sau apă sfinţită, îi putem aduce o reproducere a vreunei cunoscute icoane făcătoare de minuni. Îi putem aduce cărţi cu vieţile şi minunile marilor sfinţi Rafail, Nicolae şi Irina, Ioan Maximovici, Nectarie din Eghina, Xenia din Petersburg, Ioan Iacob Românul sau Ioan Rusul. Dacă vom avea nădejde, aşa cum a avut această doamnă Atanasia Scura, mult îl vom folosi pe bolnav.
Dacă bolnavul se poate deplasa, am face foarte bine dacă l-am convinge să meargă la o slujbă de maslu. Şi o mare victorie ar fi dacă am reuşi să convingem un bolnav care a dus o viaţă de păcat, o viaţă departe de Biserică, să se spovedească. Dacă am reuşi să îl convingem că boala este consecinţa păcatelor sale, şi că trebuie să caute nu numai să scape de consecinţe, ci şi să înlăture cauza lor.
Sunt bunicuţe care merg ani de zile cu nepoţeii lor bolnavi la liturghii şi la masluri. Nenumărate discuţii contradictorii cu părinţii copiilor, părinţi care consideră totul un simplu capriciu de om bătrân. Şi totuşi, numai Dumnezeu ştie cât de mult îi ajută pe copii acele slujbe.
Sunt soţii care se luptă cu soţ

Da e important sa fim alaturi cu sufletul de cei care sufera.
Sa -i ingrijim si sa-i consolam,sa ne si rugam pentru ei.
Iti multumesc frumos!