Iubitul meu frate în Hristos,
Citeşti acum o scrisoare de la cineva pe care nu îl cunoşti, dar care s a rugat pentru tine, s a rugat să treci cu bine prin această încercare pe care a îngăduit o Dumnezeu.
De ce îţi scriu? Din mai multe motive.
În primul rând pentru că, atunci când am trecut prin anu¬mite încercări, mi a venit să urlu de durere şi de singurătate. Mi se părea că pe nimeni nu interesează suferinţa mea, că fiecare îşi vede de viaţa sa şi că există un zid care îi desparte pe oameni. Mi s a părut că nu este drept să fie aşa, că dacă ne numim creştini ar trebui nu numai să ne veselim cu cei ce se veselesc, căci aceasta o fac şi pă¬gânii, ci şi să plângem cu cei ce plâng.
În al doilea rând îţi scriu pentru că mi aş dori să fiu alături de tine în încercarea prin care treci. Poa¬te ţi se pare ciudat acest lucru, ca un om care nu te cunoaşte să vrea să îţi fie alături. Dar, după ce am suferit foarte mult în viaţă, în inima mea a apărut un fel de solidaritate cu toţi cei care suferă. Nu e vorba de milă, nici de compasiune. E o formă de dragoste.
M am bucurat să aflu că această dragoste au avut o faţă de întreaga lume, dar la măsuri inimaginabil mai mari, toţi sfinţii. Cineva spunea că un călugăr adevărat este cel care se roagă şi suferă pentru întreaga lume. La mine nu e vorba decât de o dorinţă de a fi alături cu cei care suferă, mai mult sau mai puţin decât am suferit eu, şi cărora nimeni nu le spune vreun cuvânt de mângâiere.
Poate că eşti înconjurat de prieteni sau de rude pe care le simţi aproape. Atunci nu mai citi această scrisoare. Nu poate decât să pălească în faţa dragostei celor de lângă tine. Scrisoarea aceasta este pentru cei care suferă în singurătate.
Şi ţie, celui care o citeşti până la capăt, să ştii că îţi scriu cu lacrimi în suflet. Chiar dacă ochii mei sunt uscaţi, inima mea lăcrimează pentru tine. Nu sunt figuri de stil, nu e literatură. Ci e mărturisirea unei dureri, că tu poţi fi singur.
Cine sunt eu să mă amestec în viaţa ta? Nimeni. Şi totuşi sunt un suflet. Pe care îl doare tare faptul că, deşi pământul este plin de oameni, totuşi mulţi se simt singuri. Ştii, măcar cu un lucru mi aş dori să rămâi din scrisoarea mea. Că dacă pe un străin care nu te cunoaşte, care nu ştie frumuseţea care se ascunde în sufletul tău, care nu ştie ce comori se ascund în spatele carapacei în care te ascunzi, îl doare că suferi şi ar vrea să îţi fie alături, deşi fizic aceasta este imposibil, atunci cu atât mai mult Dumnezeu vrea să îţi fie aproape. Dumnezeu ne scrie de când ne am născut că ne iubeşte, numai că uneori nu avem ochi să citim cuvintele Sale.
Trăim în deşertul secolului al XXI lea. Oamenii trăiesc fiecare după propriile pofte, fără să mai vadă în ceilalţi decât nişte obiecte de care să se poată folosi. Nu generalizez, sunt şi excepţii, dar despre ele îţi voi scrie mai jos. Vechea constatare – „Cel mai bun prieten al omului este câinele” – se referea la faptul că oamenii, în afara semenilor lor, pot găsi în câine un prieten devotat. Mai bine zis un slujitor devotat. Dar astăzi, pentru mulţi oameni câinele a devenit cel mai bun prieten, mai apropiat decât rudele sau decât ceilalţi semeni.
De ce? Pentru că semenii nu prea mai sunt capabili să întreţină o relaţie dezinteresată, pentru că în zilele noastre în spatele multor prietenii stau ascunse diferite interese. Unii se împrietenesc pentru a obţine anumite lucruri, iar alţii, mai orbiţi de patimă, nu se dau în lături chiar să se căsătorească din interes.
Proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” s a transformat în „prietenul la nevoie te cunoaşte”, adică „prietenul când are nevoie de tine îşi aminteşte că te cunoaşte”. Trist, dar adevărat. Pentru mulţi prietenia este un schimb: „ţi am dat una, dă mi alta”. Cred că n ar fi de mirare să asistăm la „târgul de prieteni”.
Mă doare că eşti singur. Ştii, deşi rana inimii mele s a vindecat, urma ei a rămas. Şi aceasta mă îndeamnă să îţi scriu. Nu am de gând să fiu moralist, să vin cu reţete de fericire imediată. Nu am de unde să îţi procur reţeta fericirii necondiţionate, şi nimeni nu o are; ceea ce se prezintă uneori cu această etichetă este doar un drog cu efect trecător.
Am de gând însă să îţi mărturisesc că am descoperit o cale prin care suferinţa capătă sens, prin care roadele suferinţei sunt dulci, o cale pe care, oricât ţi ar fi de greu să mergi, nu eşti singur. Te rog să primeşti această scrisoare ca şi cum nu ar fi scrisă decât pentru tine. Cum, vei spune, doar o citeşte mai multă lume? Da, dar ceilalţi nu ştiu câtă durere se ascunde în sufletul tău. Fiecare îşi ştie propriile dureri, nimeni nu le ştie pe cele ale altora. Nici eu nu am de unde şti prin ce treci tu acum. Dar ştiu un lu¬cru: că dacă ţi ar fi bine, atunci nu ţi ai pierde timpul să citeşti această scrisoare.
Încep prin a ţi spune că Dumnezeu te iubeşte. „Da, vei spune, secretul acesta îl ştie toată lumea.” Tocmai asta încerc eu să îţi spun, că nu îl ştie toată lumea. De fapt, cu gura mulţi spun asta, şi o repetă cu uşurinţă. Dar de crezut o cred numai atunci când au de toate şi le este bine. A crede că Dumnezeu te iubeşte nu e acelaşi lucru cu a constata că ai ceea ce vrei la un moment dat, ci înseamnă a crede că tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă ţi se întâmplă cu îngăduinţa Celui care vrea să te mântuieşti.
În momentul în care înţelegem că Dumnezeu ne iubeşte nu mai suntem singuri, scăpăm de această fiară a singurătăţii care vrea să ne doboare sufletul.
Dumnezeu te iubeşte… Cuvinte care riscă să te plictisească, pentru că atâtea şi atâtea secte repetă această propoziţie numai ca să câştige prozeliţi. Parcă şi preoţii se sfiesc să le mai repete tocmai pentru a nu se asemăna cu sectanţii. Dar cuvintele acestea, „Dumnezeu te iubeşte”, aparţin Bisericii. Tocmai pentru că Mirele Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, le a rostit şi le rosteşte celor care au înţeles că, „în zilele lui Ponţiu Pilat”, El S a răstignit şi pentru noi. Nu mărturisim aşa când spunem „Crezul”: „Şi S a răstignit pentru noi”, pentru că ne iubeşte, pentru că vrea să ne mântuim şi să ne bucurăm în vecii vecilor de dragostea Sa?
Ştii, unii oameni au o credinţă bolnavă, adică primesc învăţătura Bisericii pe bucăţele. Adică sunt în stare să primească toată învăţătura despre Sfânta Treime, despre Sfânta Liturghie, dar găsesc tot felul de scuze pentru a justifica faptul că nu merg Duminica la biserică. Sau cred că Dumnezeu îi iubeşte pe oameni, dar nu vor să priceapă că Dumnezeu nu îi iubeşte numai „în general”, ci şi în „particular”. Le este uşor să creadă predaniile despre a doua Venire a Mântuitorului, dar le este greu să înţeleagă că şi pe ei îi iubeşte Dumnezeu.
Sunt gata să vorbească despre cât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe oameni, pe alţii adică. Pe vecinii, pe rudele lor, pe prietenii sau chiar pe duşmanii lor. Dar că îi iubeşte pe ei înşişi le este aproape cu neputinţă să înţeleagă. Se consideră prea mici, prea neimportanţi pentru aceasta. Dar Făcătorul nostru are alte criterii după care îi judecă pe oameni şi în faţa Sa nimeni nu este trecut cu vederea. Cineva spunea că este la fel de grav să te îndoieşti de faptul că Dumnezeu te iubeşte ca şi să te îndoieşti de fecioria Maicii Domnului.
Fireşte, cei care tăgăduiesc fecioria Maicii Domnului sunt numiţi eretici şi sunt vrednici de osândă. Dar cei care tăgăduiesc dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni cum ar trebui să fie numiţi?
Cred că tot un fel de erezie este a nu crede că Dumnezeu te iubeşte, pentru că aceasta înseamnă a te îndoi de faptul că Hristos S a răstignit din dragoste pentru neamul omenesc. Oricum, chiar dacă nu este vorba de o erezie clasică, este vorba desigur de o înşelare.
Tu spui că Dumnezeu te iubeşte, şi totuşi eşti singur cu necazul tău. Vezi contradicţia? Nu spun că este uşor să simţi dragostea lui Dumnezeu în astfel de momente, ci doar că poţi încerca aceasta. Dumnezeu este alături de tine şi dacă eşti convins de aceasta, şi dacă nu eşti. Tu trebuie să îi deschizi uşa. Şi uşa aceasta are un mâner: rugăciunea. În mo¬mentul în care înţelegi că Dumnezeu nu are cum să te părăsească, pentru că te iubeşte, pasul firesc este să Îl chemi în casa ta, în sufletul tău.
Rugăciunea aceasta este esenţială. Nu am cum să îţi dau vreo formulă magică prin care să Îl chemi. Doar Dumnezeu, fiind atotputernic, nu poate fi obligat să vină prin nicio formulă magică. Cei care folosesc astfel de formule primesc vizita musafirului nepoftit, adică a diavolului.
Dumnezeu vine atunci când Îl chemi cu inimă frântă şi smerită, când Îl chemi cu dragoste şi cu convingerea că te ascultă. Tu poate vroiai să îţi „vorbesc” despre izbăvirea de necazuri, şi eu îţi „vorbesc” despre rugăciune. Este normal.
Primul lucru pe care trebuie să îl facem atunci când trecem printr o încercare este să Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a o depăşi. Şi cu cât şovăim să ne rugăm, cu atât ajutorul dumnezeiesc întârzie să se arate. Dumnezeu vrea ca oamenii să fie conştienţi de propria neputinţă şi să îi ceară ajutorul. Dacă Dumnezeu ne ar ajuta automat, fără ca noi să îi cerem aceasta, atunci care ar mai fi rostul încercărilor? Omul ar trece prin încercări ca un martor exterior al capriciilor vieţii, ca un obiect care nu participă la desfăşurarea evenimentelor.
Este extrem de important ca în faţa fiecărei încercări să ne simţim ca pe un câmp de luptă. Putem fugi sau putem lupta până la ultima picătură de sânge. Diavolul vrea să fugim, să pierdem cununa.
Important este să încercăm să ieşim biruitori din fiecare încercare prin care trecem cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dacă refuzăm lupta, nimeni, niciodată, nu ne va putea da înapoi cununa de care ne lipsim. Trebuie să fim propriii noştri eroi şi să avem curajul de a ne lupta cu greutăţile.
Să ştii că Dumnezeu are eroi care sunt mult mai vrednici de laudă decât cei din cărţile de istorie. Dumnezeu are eroi care se luptă cu propriile patimi, care se luptă cu legiuni de diavoli şi pe care lumea nu îi cunoaşte. Şi mai are Dumnezeu eroi care, mergând tot pe calea sfinţeniei, se luptă cu încercările vieţii.
Creştinii adevăraţi sunt astfel de eroi. Să ştii că nimic nu este mai străin unui suflet creştin decât lipsa de eroism. Să nu exagerez. Puţine însuşiri îi sunt atât de fireşti creştinului cât îi este curajul. Sfântul Apostol Pavel prezenta lupta duhovnicească pentru dobândirea raiului ca pe o luptă clasică, în care luptătorii au arme, scuturi şi tot ceea ce le mai trebuie.
Împărăţia Cerurilor nu se dobândeşte cu uşurinţă. Hristos nu i a fericit pe cei comozi sau pe cei ghiftuiţi. Hristos i a fericit pe cei ce plâng, pe cei ce rabdă tot felul de necazuri pentru a ajunge la odihna veşnică. Doar ştii şi tu asta. Şi dacă nu toţi oamenii sunt frumoşi, dacă nu toţi oamenii sunt genii, în schimb toţi creştinii sunt eroi. Mai exact, devin eroi în războiul duhovnicesc, fiind întăriţi de puterea dumnezeiască. Poate vei spune: „Da, dar eu sunt o fire mai slabă, Dumnezeu nu ne a făcut pe toţi la fel de puternici”.
Dar chiar dacă nu ne a făcut la fel de puternici, ne a dat şi ne dă fiecăruia dintre noi puterea de a face faţă greutăţilor. Întotdeauna încercările sunt cu o picătură mai uşoare decât limita maximă pe care o putem suporta fiecare. Şi, vorbind simplu, când cineva care are limita maximă de 40 de „kilograme” de suferinţă rabdă fără să crâcnească o încercare de 39,9 „kilograme” atunci este mult mai „erou” decât cel care are limita maximă de 45 de „kilograme”, dar duce crâcnind o încercare de 40 de „kilograme”.
Eroismul se stabileşte în funcţie de puterea de rezistenţă a fiecăruia, pe care numai Dumnezeu o ştie. Şi în momentul în care ne plângem că încercările ne au copleşit afirmăm fără să ne dăm sea¬ma că Dumnezeu a greşit îngăduind să fim ispitiţi peste puterile noastre.
Ai grijă să nu cazi în aceeaşi cursă. Pe mulţi diavolul i a aruncat în deznădejde cu această cugetare: că Dumnezeu nu ţine cont de neputinţele noastre. Nu aş vrea să te smintesc dacă ţi aş spune că, în urmă cu ani de zile, am fost ispitit de gândul sinuciderii. Eu am rămas orfan de mamă de la paisprezece ani şi am avut o copilărie marcată de acest lucru. Când m am apropiat de Biserică, pe la 18 ani, am avut nădejdea că voi intra într un spaţiu deosebit, într o comunitate ai cărei membri sunt plini de dragoste unul pentru celălalt. Într o perioadă în care sufeream de foame (pentru că acasă nu primeam destulă hrană), am început să slăbesc din ce în ce mai mult. Toată lumea, la biserică, îmi spunea: „Vai, ce ai slăbit! Ce e cu tine?”. Fiindu mi din ce în ce mai rău, ameţelile fiind din ce în ce mai dese, m am hotărât să le spun care era situaţia. Nu am cerut nimănui nimic, dar speram că se va găsi un suflet de creştin care să mă ajute. Mă cunoştea multă lume, din moment ce vindeam cărţi religioase după slujbă (aveam o tarabă în curtea bisericii, dar nu aveam niciun venit, căci nu puneam adaosuri la cărţi; vindeam cărţi pur şi simplu pentru că simţeam nevoia de a i ajuta pe alţii, o nevoie asemănătoare cu cea de a ţi scrie ţie).
Am aşteptat multă vreme să mă ajute cineva, dar degeaba. Când, spunându i părintelui paroh de tulburarea prin care trec, am primit sfatul de a mânca pâine cu apă, ca să îmi treacă foamea, am simţit că înnebunesc.
Eu de abia mă ţineam pe picioare, şi părintele îmi spunea să rezist cu pâine şi apă (în condiţiile în care organismul meu nu îşi revenise din starea de slăbiciune provocată de o asceză foarte aspră din perioada în care credeam că aurul spiritual este aurul Orientului Îndepărtat). Mi s a părut că toată credinţa creştinilor din parohie era o mascaradă. Ştiu, nu trebuia să judec pe nimeni, dar îmi era foarte greu să nu judec. Unii veneau cu maşini foarte scumpe, căci aveau o situaţie materială bună. Şi totuşi, dacă erau creştini, de ce nu mă ajutau? Mai ales că îmi trebuia foarte puţin.
Mi s a făcut la un moment dat atât de scârbă de făţărnicia lor, încât m am gândit să mă sinucid. Nu mai voiam să trăiesc într o lume cu astfel de oameni. Voiam să las ca ultim mesaj cuvintele: „E vina voastră, a celor care vă consideraţi creştini…”
Bine că m a ferit Dumnezeu de aşa o prostie! Mi am dat seama că scăpam de răutatea oamenilor şi intram pe mâna dracilor, care m ar fi chinuit veşnic pentru păcatul sinuciderii. Mi am dat seama că necazul prin care treceam avea un rost, şi m am rugat Domnului să îmi dea puterea să îl îndur şi să nu îngăduie să fiu covârşit de slăbiciune.
Încercarea aceea a trecut. Din ea am înţeles că nu merită să cad în deznădejde atunci când ceilalţi nu se poartă creştineşte. Şi mai ales că ispita, oricât ar fi de grea, nu este mai grea decât poţi duce.
Pentru mine a fost un mare semn de întrebare: cum au putut unii creştini să fie atât de nepăsători faţă de suferinţa unui frate de al lor? Din citirea Vieţilor Sfinţilor îmi formasem o cu totul altă imagine despre comunitatea creştină. Şi totuşi realitatea era foarte tristă. Mi am dat seama că mulţi oameni se îndepărtează de Biserică tocmai din cauza comportamentului smintitor al unora dintre creştini. Şi în situaţia în care m am aflat nu putea nimeni să spună că nu ştie că îmi este rău. Din moment ce mă întrebau mulţi dintre ei de ce sunt atât de gălbejit la faţă, dacă nu cumva sunt bolnav, de ce nu mă hrănesc mai bine, este evident că aspectul meu fizic exprima starea în care mă aflam.
Am sărit puţin de la rugăciune la dragostea semenilor. Te rog să mă ierţi. Acum, după ani de zile, privesc încercarea aceea cu bucuria unui examen pe care l am câştigat. Cu toate momentele de slăbiciune prin care am trecut, singurul la care am aflat alinare a fost Dumnezeu. Uneori mă gândesc că dacă nu aş fi trecut prin încercarea respectivă şi aş fi avut parte numai de momente frumoase, aş fi pierdut tocmai ceea ce consider că am mai de preţ: dragostea faţă de Dumnezeu. De fapt nu aş fi pierdut o, ci s ar fi împuţinat. Aşa, ştiind că e trecută prin focul încercărilor, o păstrez ca pe o comoară şi încerc să o tot înmulţesc.
Privind în urmă, caut parcă să găsesc explicaţii indiferenţei celor care nu m au ajutat. Poate că erau prea prinşi cu problemele lor. Poate că le era greu să creadă că acasă nu primeam destulă hrană. Poate că aşteptau să le cer mai insistent ajutorul. Nu ştiu. Dar un lucru îmi este clar: creştinii de astăzi nu mai sunt cei din vechime.
Şi atunci, ce este de făcut? Să părăsim credinţa creştină? Să trăim în patimi? Nu. Oricât de mare ar fi apostazia unora, oricât de puţin ar ţine alţii seama de poruncile Evangheliei, nimeni nu ne poate împiedica să mergem pe calea mântuirii. Cu poticniri, cu căderi, cu ridicări. Cât despre ceilalţi, nu avem de unde şti când vor pune început bun. Dacă nu au pus deja. Dumnezeu vrea să ne mântuiască pe toţi, nu numai pe unii.
Oricum, nu susţin că toţi creştinii zilelor noastre sunt reci la inimă. Am cunoscut mai apoi creştini care ştiau ce înseamnă dragostea de aproapele. Am locuit o vreme la nişte prieteni, soţ şi soţie. Eu eram bolnav, sufeream de o boală la plămâni. Ei mi au fost alături cu multă dragoste. La un moment dat, pentru masă nu mai era decât un singur ou. M am gândit că într o asemenea situaţie, cu trei guri şi un singur ou, situaţia era de plâns.
Dar soţia prietenului meu, foarte natural, a împărţit oul în trei şi am început să mâncăm. A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea. Nu avea oul vreun gust aparte, dar dragostea prietenilor m a făcut fericit. Am simţit că şi în zilele noastre porunca evanghelică de a ţi iubi semenul mai este luată în serios.
De ce îţi vorbesc despre oul acela? Pentru că este unul dintre argumentele cele mai simple pe care ţi le pot aduce ca să înţelegi că specia creştină rezistă încă, deşi pare pe cale de dispariţie. Mi s a întâmplat să mai cunosc mulţi oameni deosebiţi, creştini adevăraţi, care m au convins de acest lucru. Dacă atunci când nimeni de la biserica aceea nu m a ajutat aş fi cunoscut câţiva dintre creştinii pe care îi cunosc astăzi, aş fi depăşit foarte uşor acel moment. Cu siguranţă ei m ar fi ajutat.
Revin acum la rugăciune. Ne aflăm deci pe câmpul de luptă. Duşmanul ne a atacat, încercarea ne stă înainte. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să cerem întăriri. Adică, să ne rugăm.
De rugat, mulţi se roagă în astfel de momente. Dar rugăciunile multora par a nu fi ascultate. Pentru că mulţi se roagă cu formalism. Prea puţini îşi dau seama ce lucru extraordinar este rugăciunea. Te pune în dialog cu Dumnezeu. Dacă în faţa celor care se roagă ar sta un rege, atunci atenţia lor ar fi solicitată la maxim. Rare sunt momentele în viaţă când poţi vedea de aproape un rege. Dacă înaintea lor ar sta cine ştie ce mare actor, ar sta ca hipnotizaţi. Dar când stau la rugăciune şi înaintea lor stă Însuşi Dumnezeu, oamenii se plictisesc repede şi vor să termine cât mai repede rugăciunea. O astfel de rugăciune are însă puţine şanse să fie ascultată.
Gândeşte te la semnificaţia cuvintelor „cu inimă zdrobită”. Câţi se mai roagă aşa? Mulţi parcă dau comanda unui chelner atunci când se roagă. „Doamne, fă aşa şi aşa”. Dar când zicem „Tatăl nostru” nu ne rugăm „facă se voia noastră”, ci „facă se voia Ta”! Asta este important atunci când ne rugăm: să cerem puterea de a face voia lui Dumnezeu, de a trece cu bine prin toate încercările pe care le a îngăduit El. Şi, la vremea cuvenită, vom afla uşurare.
De multe ori nouă ni se pare că am suferit destul. Dar suntem noi în măsură să cântărim aceasta? Avem noi balanţa care să Îl vădească pe Dumnezeu că a greşit, amânând prea multă vreme ajutorul? Nu.
Asta trebuie să faci acum. Să te rogi plin de nădejde. O rugăciune făcută cu necredinţă, cu senzaţia inutilităţii, nu poate fi primită de Dumnezeu. Ar suna cam aşa: „Doamne, eu acum am nevoie de ajutor. Dar mă îndoiesc că Tu vezi asta sau, chiar dacă vezi, mă îndoiesc că mă vei ajuta”. Aceste cuvinte sunt mai degrabă de hulă decât de rugăciune.
Roagă te, roagă te, roagă te. Şi Dumnezeu te va întări. Dacă ai evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, roagă te ei şi te va acoperi cu preasfântul ei Acoperământ. De multe ori mă rugam ei şi îi spuneam: „Vezi că eu nu am o mamă pe pământ care să îmi aline sufletul. Ajută mă tu, că îmi este tare greu”. Şi răspunsul nu întârzia să apară. Chiar dacă mie mi se părea uneori că întârzie.
Sunt mii şi mii de oameni pe care i a ajutat. Pe unii i a ajutat făcând minuni mari, care au uimit lumea, şi care sunt scrise în cărţi. Dar a făcut mult mai multe minuni despre care nu scrie nicăieri. I a ajutat pe unii să îşi găsească loc de muncă, pe alţii să aibă linişte în familii, pe alţii i a izbăvit de grele boli. Şi a făcut o în aşa fel, încât cei necredincioşi pot spune că au fost banale întâmplări, că s au datorat norocului. Dar noi ştim că nu există noroc. Că tot binele din viaţa noastră este rânduit de Dumnezeu.
Nu numai Maicii Domnului să te rogi. Ci mai ales sfinţilor la care ai evlavie şi îngerului tău păzitor. Roagă te, şi vei simţi că toată Biserica Cerească este alături de tine.
Totuşi nu vreau să crezi că rugăciunea anulează încercările. Sfinţii care se rugau neîncetat lui Dumnezeu nu au avut o viaţă lipsită de încercări. Ci dimpotrivă. Dar în fiecare dintre aceste încercări ei se rugau să primească de la Dumnezeu răbdare şi putere. Ba uneori chiar cei ajunşi pe înalte culmi duhovniceşti aveau de înfruntat ispite foarte mari, în care nu mai simţeau prezenţa harului dumnezeiesc şi lupta le era foarte grea. Prin astfel de războaie au dobândit cununi de mare preţ, pentru astfel de încercări au primit daruri peste daruri.
Mare este răbdarea… Pentru că Dumnezeu nu trimite ajutorul imediat după ce i se cere aceasta. Rugăciunea nu lucrează magic, nu spunem „hocus pocus” şi vine uşurarea. De multe ori Dumnezeu, văzând că oamenii nu se lasă pradă deznădejdii, că sunt creştini adevăraţi, îngăduie ca ispitele să îi mai încerce o vreme. De aceea este importantă nu numai rugăciunea. Ci şi răbdarea, care lucrează ca o rugăciune tăcută. Formularea aceasta mi se pare foarte potrivită: răbdarea este o rugăciune fără cuvinte
Omul aflat în necazuri este permanent ispitit de vrăjmaş în diverse feluri, doar doar o renunţa la suferinţă. Şi omul care rabdă fără să crâcnească se roagă tainic: „Doamne, Tu vezi neputinţa mea. Eu nu mai am putere să mă mai lupt. Sprijineşte mă până la capăt şi întăreşte mă ca să nu mă las înşelat de cursele vrăjmaşului”.
Nu vreau să las impresia că îţi scriu ca şi cum aş fi iscusit în lupta cu necazurile şi ţi aş da sfaturi „de sus”. Deloc, ba chiar îmi cunosc neputinţele şi mă întreb dacă este firesc ca un om atât de slab ca mine să îţi scrie. Dar îţi scriu din nevoia sufletească de a fi alături de tine. Încercarea în care te afli va trece şi vei avea timp să citeşti mai mult despre răbdare şi despre lupta împotriva vrăjmaşului în căr¬ţile Sfinţi¬lor Părinţi. Acolo este aurul. Acolo gă¬seşti tot ce îţi trebuie şi poate că după ce vei citi scrierile lor rândurile mele or să ţi se pară stupide şi fără folos. Primeşte le ca pe nişte flori, chiar dacă se ofilesc repede. Măcar câteva clipe le poţi simţi parfumul. Iar când vei avea flori puse în ghiveci, flori care rezistă vreme îndelungată, într adevăr nu va mai avea rost să îţi aduci aminte de ceea ce ţi am scris.
Eu cred că m aş fi bucurat să primesc o astfel de scrisoare. Uneori, citind din scrierile Părinţilor despre răbdare, mi se părea că aş avea nevoie ca cineva să îmi spună: „Da, astăzi sunt perfect actuale. În lumea modernă în care nimeni nu mai are răbdare în faţa necazurilor, în care atât de des oamenii ridică pumnii încleştaţi spre cer, trebuie să Îl rugăm stăruitor pe Dumnezeu să ne dea acest dar”.
Îţi voi scrie acum puţin despre aceste atacuri ale vrăjmaşului, care se asociază diferitelor necazuri. În momentul în care cineva suferă, are un echilibru interior uşor de zdruncinat, parcă nu mai este stăpân pe el însuşi. Fără o credinţă puternică îi este foarte greu să reziste curselor diavolului.
Un tânăr care a picat examenul de admitere la facultate este uşor de atras pe drumul beţiei. O fată rămasă orfană de părinţi este uşor de atras în patima desfrâului. Este singură, are nevoie de înţelegere, şi în numele unei îndoielnice prietenii se găseşte uşor câte un tânăr care să îi ofere conso¬lare nu numai sufletească, ci şi trupească.
Vrăjmaşul nu atacă direct cu patima, ca să nu îi dea celui ispitit posibilitatea de a observa lanţurile patimii şi de a încerca să scape de ele. El atacă treptat, astfel încât cel ispitit să aibă impresia că îşi manifestă liber pornirile lăuntrice. Pe fecioară nu o ispiteşte direct cu cine ştie ce orgii sexuale, ci o ia încetul cu încetul. Mai întâi nişte îmbrăţişări pătimaşe, apoi sărutări „nevinovate” şi apoi manifestarea „dragostei adevărate”: pierderea fecioriei. Multe fete şi au pierdut fecioria tocmai datorită faptului că ispita trupească a coincis cu un moment de dezechilibru interior. După ce momnetul respectiv a trecut şi dezechilibrul a fost depăşit, fata a rămas femeie. Şi nu mai poate da timpul înapoi.
Cei prinşi în astfel de curse încearcă uneori să mascheze faptul că au conştientizat înfrângerea. Aceasta este a doua victorie a diavolului. Pentru că după ce i a atras pe oameni în păcat face tot ce îi stă în putinţă pentru a i ţine departe de pocăinţă. În loc ca omul să aibă tăria să îi ceară lui Dumnezeu iertare pentru căderea sa, preferă să persiste în greşeală. Şi aşa se leagă din ce în ce mai tare cu lanţurile vrăjmaşului.
Desfrâul, beţia, consumul de droguri sunt nişte patimi uşor de observat. De multe ori însă diavolul se mulţumeşte ca celor aflaţi în ne¬cazuri să le inspire gânduri de mândrie, care sunt mult mai greu de observat („Ia uite cât de grele sunt necazurile şi ce bine rezist”), sau gânduri de superioritate faţă de ceilalţi. Mândria se oferă a fi un bun suport moral împotriva deznădejdii.
Voi trece acum la unul dintre cele mai fierbinţi puncte ale discuţiei despre suferinţă. Ştii de ce consideră că suferă mare parte dintre cei care dau acatiste peste acatiste la biserică? Din pricina farmecelor. Un părinte mi a spus că acatistele pe care le primeşte cel mai des sunt cele pentru dezlegarea de farmece. Neştiind cum vezi tu acest subiect şi considerând că este extrem de important pentru viaţa ta să nu cazi în capcana în care cade multă lume, îţi scriu câteva rânduri.
Mulţi vin la biserică să li se facă dezlegări de farmece deoarece „le merge rău”. Nu vor să se spovedească, dar vor să li se citească acatiste. Să ne referim la un caz general: un om căruia i s au făcut farmece vine la preot să i se citească acatiste. Dar acatistele nu au nicio putere, sau aproape nicio putere, câtă vreme omul respectiv trăieşte în patimi. Din moment ce el însuşi devine rob diavolului prin patimi, până nu îşi curăţeşte sufletul prin spovedanie nu are cum să afle izbăvire. Diavolul ştie aceasta şi de aceea nu se teme. Pentru că după ce i se citeşte acatistul la biserică omul revine la patimile sale şi e din nou în puterea întunericului.
Abia după ce omul se spovedeşte acatistele îl pot ajuta. Dar şi atunci cel mai mult îl pot ajuta Moliftele Sfântului Vasile sau Sfântul Maslu
Abia acum te va interesa ceea ce scriu despre farmece. Pentru că mă voi referi la cei care numai îşi imaginează că suferă din acest motiv. Datorită apostaziei contemporane, vedem că răsar o sumedenie de vrăjitoare, cele mai multe spunând că fac magie albă. Dar dracii nu sunt de două feluri, sunt negri. Aşa şi vrăjitoarele. Oricine merge la ele merge la diavol. De când aceste diavoliţe apar tot mai des pe posturile de televiziune, de când presa le acordă atenţie, a apărut psihoza farmecelor. Mulţi oameni, cum trec printr un necaz, dau fuga la preot să li se citească un acatist pentru izbăvire de farmece.
Puţini dintre ei vor să se şi spovedească. De parcă preotul ar avea puterea să le schimbe viaţa în bine, indiferent dacă ei trăiesc sau nu în păcat.
Ei păcătuiesc, vin să li se citească un acatist, iar păcătuiesc, iar vin la acatist. „Ei, părinte, de câte ori mi aţi citit şi tot nu îmi este bine. Am draci mari pe mine, nu i aşa?” Aşa e, dar sunt draci rugaţi să vină. Pentru că păcatul este o formă prin care îi ceri diavolului să te lege.
Foarte des se întâlnesc pe la bisericile în care se află sfinte moaşte mame care vin cu fetele lor ca să le citească preotul rugăciuni pentru dezlegarea cununiilor. Taina: fetele nu mai sunt fete, au preferat să facă dragoste cu prietenii care le au părăsit şi acum le este mai greu să îşi găsească soţ. Astăzi a te culca cu prietenul tău nu se mai cheamă desfrâu; „desfrânată” este numită numai cea care o face pentru bani. Dar oricât ar încerca oamenii să coafeze adevărul, patimile sunt patimi. Oricât ar „evolua” această societate care decade duhovniceşte, ceea ce învaţă Scriptura este valabil: desfrâul tot desfrâu este, oricât de multe măşti şi ar pune.
Ei bine, unele dintre fetele care nu mai sunt fete îşi găsesc mai greu soţi. Este uşor să dai vina pe fantomatice farmece când de fapt cauza este alta: pedeapsa lui Dumnezeu. Şi dacă s ar pocăi, dacă ar regreta căderea, nu numai că Dumnezeu le ar ierta, ci le ar şi ajuta să îşi întemeieze o familie. Dar aşa, fără pocăinţă, nu se poate. Vrem toţi un Dumnezeu bun şi iubitor, dar un Dumnezeu care este şi drept nu ne trebuie.
De ce am făcut referirea la fetele care cad în desfrâu fără să considere că greşesc? Pentru că aici se află încă o cheie a suferinţei. Oamenii consideră că este păcat numai ceea ce fac alţii, şi fiecare caută să îşi ascundă propriile păcate. Sau, dacă nu le poate ascunde, încearcă măcar să le justifice. Dumnezeu însă trimite încercările asupra noastră şi ca pedeapsă pentru unele păcate. Şi aşteaptă întoarcerea noastră.
Încearcă să fii sincer cu tine şi gândeşte te ce i ai răspunde lui Dumnezeu dacă ar fi în faţa ta şi te ar întreba: „Ştii cu ce îmi greşeşti?”
Ar fi bine dacă glasul conştiinţei s ar mai face auzit. Sunt mulţi care vin să se spovedească şi nu îşi dau seama că pleacă fără să spună tot. Uită, de exemplu, să spună că îi apasă păcatul clevetirii. Nu îşi dau seama de el. Ca să nu mai vorbim despre cei care ascund cu bună ştiinţă unele păcate. Ei cred că pot primi iertare fix pentru cele spovedite, pentru celelalte urmând să primească iertare mai târziu. Se aseamănă unor grajduri care au luat foc şi cel care aruncă apă, fiind orb, aruncă numai în locurile în care i se spune că arde. Dar dacă nu arunci apă peste tot, nu rezolvi nimic. Mai ales că în rugăciunea de dinaintea spovedaniei preotul spune că „orice păcate vei ascunde, îndoite le vei avea”. Şi cu cât ascunzi o patimă la spovedanie, cu atât osânda pentru ea va fi mai mare. Deci ai grijă ca nu cumva să fii biruit de patimi pe care omul zilelor noastre nu vrea să le mai considere ca atare, pentru că pe Dumnezeu nu ai cum să Îl păcăleşti.
Poate că nici de această dată scrisoarea mea nu te atinge. Poate că tu duci lupta cea bună şi te spovedeşti sincer după fiecare cădere. Şi apoi te ridici. Ar fi bine să fie aşa. Toţi cădem. Dar numai cei care se ridică merg pe calea mântuirii. Şi căderile lor sunt din ce în ce mai rare şi mai puţin grave. De mare importanţă este găsirea unui duhovnic iscusit. Duhovnic care să te ţină de mână, care să te înveţe cu multă dragoste să lupţi împotriva patimilor şi cum să urci pe scara duhovnicească.
Ultimul lucru pe care vreau să ţi l spun este despre prieteni. Am atins şi mai sus acest subiect. Pentru cei care trăiesc în lume şi nu în pustie este foarte important să îşi găsească prieteni cu care să împărtăşească toate bucuriile şi necazurile. Măcar câţiva. Este adevărat că în jurul nostru sunt destui oameni plini de iubire de sine, oameni care caută prietenie numai din interese lumeşti. Dar nu au murit toţi oamenii buni. Un părinte zicea că sfârsitul lumii va veni când nu va mai fi potecă de la un om la altul. Or, sfârşitul lumii nu a venit încă. Semn bun, înseamnă că mai ai timp să îţi faci prieteni.
E cât se poate de firesc să ai prieteni cu care să ştii că duci aceeaşi luptă. Este anormal să vorbim de dragoste creştină şi în jurul nostru să nu avem decât străini pe care să ne imaginăm că îi iubim. Înainte de a plini porunca iubirii vrăjmaşilor, înainte de a ajunge la această măsură înaltă, trebuie să cunoaştem iubirea creştină, frăţească.
Ai grijă că sub pretextul iubirii creştine mulţi şi au făcut prieteni care s au arătat vicleni şi pătimaşi. În numele unei prietenii curate, mulţi au ajuns pe drumuri greşite. Eu atât am vrut să îţi mai spun: că este tare bine să ai alături de tine prieteni adevăraţi. „Ce au necazurile cu prietenii?”, poate că întrebi, fiindu ţi greu. Dacă ai avea prieteni buni, orice încercare a ta ar fi dusă mult mai uşor.
Şi să nu crezi că prietenii sunt perfecţi. Toţi vrem să avem prieteni perfecţi, dar nimeni nu vrea să fie el aşa cum le pretinde celorlalţi. Şi nici să nu crezi că prietenii adevăraţi se găsesc la tot pasul. Nu am auzit de vreo epidemie de prieteni până acum. Dar când găseşti oameni care îţi pot fi prieteni, preţuieşte i cum se cuvine. Şi mai ales mulţumeşte i lui Dumnezeu că ţi i a dat.
Gata, am terminat. Nu îţi mai scriu. Parcă mi s a luat puţin din piatra pe care o aveam pe inimă. De luni de zile aşteptam să îţi scriu, dar nu ştiam cum să o fac. Dacă puteam să scriu mai bine, te aş fi ajutat mai mult.
Nădăjduiesc că vei înţelege măcar un lucru: dacă eu, care îţi sunt străin, am „pierdut” atâta timp la masa de scris încercând să fiu aproape de tine, dă ţi seama cât de mult vrea Dumnezeu să simţi că este aproape de tine. Şi să nu crezi că acum am satisfacţia unei probleme rezolvate. Dimpotrivă. Poate îţi voi mai scrie şi altădată. De un lucru să fii sigur: că mă voi mai ruga pentru tine şi pentru toţi cei care suferă, ştiuţi numai de Dumnezeu.
Şi chiar dacă rugăciunea mea este slabă, am nădejde că nu va fi trecută cu vederea. Cred că rugăciunile sunt scrisorile care ajung cel mai repede la destinaţie.
Îţi doresc toate cele bune.

Cu dragoste în Hristos,
Danion, 1.03.2001

Foarte frumoasa scrisoare,vorbeste despre singuratate ,despre moralitate,despre prietenie si iubire,toate din perspectiva credintei in Dumnezeu.Iti multumesc !