Pastorala ÎPS Lucian la Sărbătoarea Naşterii Domnului

"Că Prunc s-a născut nouă, Fiu, și s-a dat nouă, a cărui stăpânire s-a făcut peste umărul său și pacea lui nu are margini... Dumnezeu puternic, Stăpânitor, Domnul Păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5-6)

Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Dragi fii sufletești,

Nașterea Domnului ne descoperă o bucurie deosebită de bucuria ce se simte în dimineața Paștilor. E o bucurie intimă și ascunsă, care vine în noapte, primește lumină de la o stea îndepărtată și ne dezvăluie inocența Pruncului. Această inocență ne introduce în Taina Crăciunului. De aceea colindătorii cei mai buni, de ieri sau de azi, sunt și rămân copiii. Ei ne vestesc și ne descoperă Nașterea lui Isus. Unora precum copiii le este dată Împărăția Cerurilor fiindcă orice copil poate dezarma răul prin nevinovăția sa.

A fi precum copiii nu este ușor, fiindcă mai întâi trebuie să primim PACEA. Ori primul dar al sărbătorii Nașterii Domnului este Pacea. Fiul lui Dumnezeu, cel promis, este Domnul Păcii – cum spune profetul Isaia - și se coboară între noi. „Venit-ai din Fecioară nu sol, nici înger, ci tu însuți Domnul cel întrupat” (cântarea 4 - Canonul sfintei Împărtășanii). Nimeni nu poate urca la cer, decât Fiul omului care s-a coborât din cer. „În adâncul păcatelor fiind scufundat, chem întru ajutor adâncul cel nepătruns al milostivirii. Din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă!” (cântarea 6 - Canonul sfintei Împărtășanii). Cristos pentru a ne ridica coboară spre noi. Cum anume? „Cine se va urca în muntele Domnului, cine se va așeza în locul cel sfânt al său? Cine are mâini curate și inima curată, cine nu spune minciuni, cine nu se jură împotriva aproapelui său” (Psalmul 23, 3-4). Pacea este darul de liniște care arată, prin experiența greutăților, ce anume poate aduce singură. Pacea vine din experiența încercărilor unde simțim că Dumnezeu conduce totul.

Nașterea Domnului ne invită așadar la înnoirea inimii, fiindcă orice întâlnire cu Dumnezeu ne conduce inevitabil la acele lucruri de care depindem cu adevărat. Toate înnoirile Bisericii provin din darul Cerului și dorința noastră de a corespunde, adică de a face pocăință pentru păcate și a ne dezlipi de ceea ce-i străin de Dumnezeu. De aceea postim, ne rugăm și ne jertfim pentru a simți sufletește Taina Crăciunului, fiindcă nicio bucurie nu poate avea preț fără jertfa cerută de bine, în împotrivirea față de rău. Un singur lucru îl așteaptă Dumnezeu din partea noastră: acela de a-I lăsa Lui toate, adică a dispune cum dorește de ființa și viața noastră. Și chiar dacă am împlinit poruncile, dar ne lipsește curajul de a ne decide pentru a depinde de Cristos, viața noastră poate fi bună, dar nu Îl are țel pe Isus, ci pe noi înșine.

Iubiți credincioși,

Răul înseamnă o întoarcere de la fața lui Dumnezeu și aduce cu sine lipsa prezenței sale. „Vai de cei care numesc binele rău, iar răul bine, care schimbă întunericul în lumină și lumina în întuneric, amarul în dulce, dulcele în amar!” (Isaia 5, 20). Fiindcă rostul nostru de creștini presupune o continuă lepădare de cel rău - luptăm contra răului toată viața - este bine să înțelegem de ce o luptă corectă cu răul și Cel rău presupune umplerea acelei lipse prin contribuția noastră.

Oricâte lucruri bune am face sau cât am fi de respectuoși față de împlinirea binelui, nu ne putem mântui prin propriile puteri. Sunt atâtea situații în viață când trebuie să constatăm evidența imposibilității de a ieși la liman. Atunci cel mai fericit lucru este a striga cât mai tare și cât mai bine după ajutor. De aceea în fața lui Dumnezeu rugăciunea autentică pornește de la sărăcia interioară și, constatând imposibilitățile omenești, ajunge cu certitudine la Inima Domnului.

Noi, creștinii, încercăm să ne făurim viața cu seninătate și încredere chiar dacă lupta cu răul ne tulbură nu de puține ori. Putem contribui la bine prin perseverență în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și prin jertfă atunci când răul pare să fie mai puternic. Dacă răul ne atinge, nu-l transmitem mai departe, se oprește la noi și iese astfel din circuitul omenesc fără să mai distrugă în continuare. De aceea o BUCURIE veșnică înseamnă poate de cele mai multe ori jertfă.

Criza și lipsurile de azi - inimaginabile acum câțiva ani - ne spun că nu suntem atotputernici, ci că trebuie să recunoaștem că cea mai mare parte a lucrurilor ne scapă. Pentru omul credincios a fi vulnerabil nu este un pericol, ci însăși starea umanității sale care întâlnește harul, aflând rostul coborârii în lume a lui Dumnezeu. Dar până când nu căutăm altceva decât interesul nostru, nu-L vom putea nici măcar zări pe Isus cel așezat în iesle.

De aceea în rugăciunile noastre Dumnezeu tace sau gângurește nu pentru că nu ar avea ce să ne spună sau nu ne-ar asculta, ci pentru că urechile sufletului nostru nu au interesul de a mai asculta șoapta Cerului. Cu toate acestea, tăcerea sau absența aparentă a Domnului în societatea desacralizată în care trăim nu înseamnă slăbiciune, dragii mei. Copilul cel sfânt din iesle nu vorbește, dar ne oferă semnul prezenței Sale făcută din smerenie și încredințare deplină la Providența Tatălui ceresc – calea pe care în orice timp se ajunge negreșit la El.

Iubiți fii sufletești,

La prima Sa venire în lume, în smerenia firii noastre omenești, Cristos a împlinit Vechiul Legământ și a deschis poarta spre veșnicie celor care cred într-Însul. De Crăciun ne amintim că așteptăm fără încetare Împărăția cerului și, chiar dacă ne rugăm „Vie Împărăția Ta!” în fiecare zi, Domnul va veni când ne așteptăm mai puțin. Judecând atunci toate, întru mărirea Sa, El ne va chema să primim Împărăția făgăduită pe care aici trebuie să o așteptăm în PRIVEGHERE. Așteptarea Crăciunului ne face așadar să pregătim sufletul pentru a doua venire a Domnului, mai ales că de Nașterea Sa ne spovedim și primim Taina Iertării păcatelor pentru a ne putea împărtăși cu Trupul și Sângele său. Astfel „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (1 Timotei 3, 16) ni-L apropie în fiecare zi și mai mult pe Dumnezeu, Cel care vine.

A priveghea făcând bine înseamnă să lăsăm Domnului dreptul vieții noastre. Ori binele se scrie din lupta cu răul și numai Cristos a putut să-l nimicească lăsându-se strivit de el. Pruncul din iesle îmbracă firea noastră pentru a se lăsa prins de răul din noi. Răul iese la iveală numai atunci când inimile noastre acceptă să se jertfească, să creadă cu tărie că nu moartea sau necazul au ultimul cuvânt de spus, ci numai Dumnezeu. Timpul ce trece este dat ca har. Tăcerea răbdătoare a Domnului, pe care noi o considerăm întârziere din partea Sa, este Taina mântuirii. Statistica ne-a obișnuit cu slaba mărturie creștină.

Cu toate acestea am asistat la pelerinajul de credință al atâtor suflete tinere care avea ca țel venerarea Fericitului papă Ioan Paul al II–lea. Revelația impresionantă a voioșiei acelorași tinerilor creștini, care s-au întâlnit în jurul lui Isus, în august, la Madrid, rămâne pentru noi toți la fel de impresionantă. Celebrarea Căii Crucii pe străzile capitalei Spaniei a fost semnul de speranță că cei care vor să rămână cu Cristos și să primească un cuvânt de veșnicie din partea lui sunt dispuși să-L accepte și pe Cruce, unde moare atârnat din iubire pentru noi.

Numai cei care citesc Evanghelia în cursul luptei dintre lumină și întuneric descoperă în această tăcere lucrarea iertătoare a Providenței care oferă curs evenimentelor vieții Bisericii și fiecărui om de credință. Timpul îndurării se sfârșește pentru cel care batjocorește legile firii, înscrise în inima omului de Dumnezeu însuși, iar scrâșnirea dinților și frângerea mâinilor nu sunt rezultatul vreunei pedepse, ci al propriei excluderi de la bucuria intrării la ospăț cu Domnul. Numai peste pacea privegherii în fața celei de a doua veniri a Domnului poate fi primită speranța!

De aceea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, într-o lume de apostazie - în locuri altădată mândre de originea și cultura lor creștină - ne invită, începând cu luna octombrie a anului viitor, să ne reîntoarcem în suflet pentru a cugeta la credința noastră în Cristos prin Biserică. Îl vom simți oare pe Domnul sau Îl vom trezi din barca bătută de valuri, crezând că doarme? Pe acest drum al recunoștinței pentru darul credinței vă invit și eu, dragii mei, să recunoașteți în chipul Pruncului dragostea și îndurarea lui Dumnezeu care ne spune: „Nu te teme turmă mică, căci i-a plăcut Domnului să-ți dea ție Împărăția” (Luca 12, 32).

Dragi credincioși,

Pentru a primi harurile Crăciunului trebuie să cerem în neîncetată priveghere pacea și încrederea de copil. În acest spirit, iată, un nou arhiereu, Preasfințitul Claudiu, din generația tânără, întregește efortul Bisericii Române Unite pentru a-L urma pe Dumnezeu cu orice preț. Această cale presărată cu multe griji, pe care Însuși Fiul lui Dumnezeu pășește precedându-ne, ne introduce și pe noi nu numai în legământul cu El, dar şi cu aproapele nostru. Am primit astfel chemarea de a deveni în lume ca şi Cristos – milă, iertare, jertfă și bunătate. Ne este îndeajuns pentru a trăi cu Dumnezeu și a oferi mărturie, a spera și primi și celelalte lucruri necesare mântuirii dacă îl așteptăm pe Cel care vine. Acesta este și mesajul corect al vieții cardinalului Alexandru Todea de la a cărui naștere binecuvântată vom sărbători centenarul în luna iunie.

În încheiere, dragii mei, ca părinte al vostru sufletesc îmi exprim speranța că nu ați uitat că până în 1989 toate statisticile indicau în peisajul religios românesc zero la sută greco-catolici. Și știți cu toții că Biserica rămânea vie, iar mântuirea se zidea în sufletele celor rămași fideli. Dumnezeu a dorit apoi să ieșim la iveală, e drept, fără multe posibilități, dar cu credința celor care s-au jertfit pentru El.

Cristos, Păstorul cel bun, ne spune acum, iarăși, că recunoașterea vocii Sale, a morții Sale din iubire pentru noi, a așteptărilor Sale - este semnul că primim adevărata bucurie cerească de Crăciun. Reclamele, publicitatea cadourilor, luminile aprinse pe străzi ne reprezintă cu adevărat sufletește și ne apropie mai mult de Cristos? Strălucirile aparente sau zgomotul distracției nu trebuie să ne împiedice de a primi Crăciunul în familie, cu respect pentru viață, viața pruncilor care trebuie să se nască, pentru înțelegere, pace și compasiune pentru cei în nevoie.

Tuturor vă spun pace, haruri sfinte și multe mângâieri pentru a nu obosi în a face binele. Domnul ne cheamă să ridicăm fruntea, să-L privim așezat în iesle, să renunțăm la ale noastre pentru a-L recunoaște sub chipul Pruncului. Sărbători sfinte și un An Nou 2012 sfințit de ocrotirea Maicii Preacurate, Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară!

Cu arhierească binecuvântare,
† LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, în deplină comuniune de credinţă cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei