Dar cine este omul credincios?

Este el un privilegiat din naştere? Nu neapărat. Toţi oamenii se nasc cu acest dar şi omul îl caută pe Dumnezeu, chiar şi inconştient, prin toate manifestările sale sufleteşti.

Este el un obscurantist sau un semidoct? Nicidecum. Credinţa luminează mintea, sufletul şi spiritul omului, îl ridică pe om din interior, îl înalţă din întuneric la lumină, îl aduce din moarte la viaţă.

Este el totuna cu bogatul şi puternicul? Deloc. De cele mai multe ori cei bogaţi şi cei puternici îşi fac dumnezei din bogăţia şi puterea lor trecătoare.

Se poate identifica el cu geniul, cu marea inteligenţă superioară? Iarăşi, nu. Petre Ţuţea, considerat un geniu de Emil Cioran, îi răspunde acestuia: „în faţa sfântului, geniul este un idiot"!



Omul credincios este omul obişnuit, nesofisticat, acela care îşi cunoaşte limitele, care încearcă să se cunoască pe sine însuşi şi prin această cunoaştere de sine el descoperă taina credinţei în Dumnezeu şi astfel reuşeşte să trăiască în pace şi armonie cu semenii şi în respect faţă de creaţia înconjurătoare. Omul de credinţă trebuie să ştie să lupte în interiorul său cu inamicii credinţei: egoismul, orgoliul şi mândria, autosuficienţa, răutatea, neiertarea, ura, duşmănia, lipsa dragostei faţă de aproapele, pasivitatea faţă de suferinţa şi necazul lui, intoleranţa, necredinţa, credulitatea şi instabilitatea credinţei.



Cât de simplu ar fi el, omul credincios este, prin starea lui de viaţă şi prin efortul său de a deveni mai bun şi mai generos, mai iertător şi mai iubitor, un om de elită (un om ales). Aşa cum există o elită profesională, compusă din toţi cei care evoluează necontenit, urmărind performanţa şi refuzând simultan comodităţile plafonării, aşa cum există o elită patriotică, alcătuită din fiecare cetăţean român căruia îi pasă de România, mai presus de soluţiile individuale şi de interesele sale poate legitime, dar mai curând egoiste, aşa cum există o elită intelectuală sau cultural-artistică tot aşa există şi o elită morală, din care face parte orice persoană preocupată de progresul ei lăuntric, în contextul binelui comun.



Precum se ştie morala este un credo în acţiune, iar „credinţa fără fapte este moartă" şi fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, căci credinţa „este lucrătoare prin iubire" (Gal. 5,6). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul şi sufletul tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi trăiesc cu adevărat şi rodesc binefăcător în viaţa creştinului numai când sunt luminate şi încălzite de dogoarea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată, atât de minunat, Sfântul Apostol Pavel în acel - pe drept numit - „imn al dragostei creştine", pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I-a către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte... (I Cor. 13,1-3).

Dragostea creştină este de la Dumnezeu (I Ioan 4,7) şi este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (în ziua Cincizecimii) (Rom. 5,5).