RECUNOSTINTA
» RECUNOSTINTA
Inapoi la Pagina de Discutii
|
RECUNOSTINTA
Necesitatea de a fi recunoscători ne cam turbură recunoştinţa. Răpeşte oarecum recunoştinţei bucuria, Suntem înclinaţi să devenim susceptibili faţă de cei ce ne obligă să le fim recunoscători, prin faptul că întrebuinţează în avantajul lor starea de constrângere în care ne aflăm. Firea oamenilor este astfel încât, dacă binele le vine din partea aceluia de la care se aşteptau să primească numai rău, devotamentul lor faţă de binefăcători este mai mare decât altfel. Recunoştinţa este desigur o datorie pe care trebuie să ţi-o faci, dar nu un drept ce se poate pretinde în urma unei faceri de bine. Datoria noastră e în raport cu intenţia binefăcătorului. Trebuie să avem în vedere nu valoarea darului ci din ce intenţie porneşte. Prima cauză pentru care cineva este nerecunoscător, este că nu poate fi destul de recunoscător. Recunoştinţa fiind sentimentul avantajelor pe care le doreşti. Recunoştinţa este foarte uşurătoare pentru suflet numai atunci când se naşte de la sine ca un parfum involuntar al conştiinţei libere. Dacă virtuţile sufleteşti formează temelia caracterului, atunci recunoştinţa este unul din rodul acestora; însă floarea ei gingaşă nu se întâlneşte acolo unde locuieşte egoismul, îngâmfarea şi ambiţia deşartă. Cu toate că recunoştinţa este o floare pe cât de frumoasă pe atât de rară, ne stă în putinţă să o facem să fie bucuria şi mulţumirea în inimile noastre, să facem să se vadă că ştim s-o preţuim. „Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup să stăpânească în inimile voastre şi... fiţi, RECUNOSCĂTORI!” Coloseni 3,15 |
|
|