CANOANELE Sinodului V-VI ecumenic
de la Constantinopol sau
Sinodul Trulan (an 691-692)

CANONUL 1 Trulan (ÎNVĂŢĂTURA PRIMELOR ŞASE SINOADE ECUMENICE SĂ SE ŢINĂ NESTRĂMUTATĂ)
Rânduiala cea mai bună pentru cel care începe vreun cuvânt sau vreo lucrare este, după cuvântul teologului, să înceapă de la Dumnezeu şi să se încheie cu Dumnezeu. Drept aceea, şi dreapta credinţă s-a şi propovăduit de noi la mare depărtare, şi Biserica la temelia căreia stă Hristos neînce­tat creşte şi sporeşte, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului.
Făcând şi acum început sfintelor cuvinte, orânduim cu dumnezeiescul har ca acea credinţă care nc-a fost predanisită nouă de către martorii văzători (oculari) şi de către slujitorii Cuvântului (Luca 1, 2), adică de către Dumnezeu aleşii apostoli, să se păstreze fără înnoire şi nestrămutată; de asemenea şi (credinţa) a celor trei sute şi optsprezece sfinţi şi fericiţi părinţi care s-au adunat la Niceea în vremea lui Constantin care a fost împăratul nostru, împotriva (necuviosului) nelegiuitului Arie şi împotriva dum­nezeirii (religiei) străine şi păgâneşti (învăţate) făurite de el, sau cum este mai potrivit a zice, împotriva închinării Ia mai mulţi dumnezei (împotriva politeismului său); - care părinţi, având una şi aceeaşi credinţă, ne-au des­coperit nouă şi ne-au lămurit unitatea de natură a fiinţei dumnezeieşti cea în trei persoAne, neîngăduind ca aceasta să stea ascunsă sub obrocul ne-cu-noştinţei, ci învăţând lămurit pe credincioşi a se închina cu o singură închinăciune şi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; şi răsturnând şi surpând învăţătura despre spiţele neasemenea (treptele inegale) ale dumnezeirii, iar jucăriile cele copilăreşti făcute din nisip de către eretici împotriva ortodox­iei prăbuşindu-le şi nimicindu-le.
De asemenea, întărim şi credinţa propovăduită de către cei o sută cin­cizeci de sfinţi părinţi - care s-au adunat în această cetate împărătească în vremea Iui Teodosie, care a fost împăratul nostru -, îmbrăţişând (pri­mind) noi rostirile lor teologice; iar pe necuratul Macedonie izgonindu-I împreună cu vrăjmaşii de mai înainte ai adevărului, ca pe unul care cu în­căpăţânare a îndrăznit a-1 socoti (să-1 considere) ca pe un sclav pe acela care stăpâneşte şi a sfâşia unitatea cea netăiată (nedespărţită) purcezând (procedând) tâlhăreşte, ca şi când nu ar fi desăvârşită taina nădejdii noas­tre; împreună osândind cu acest spurcat şi care a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinarie, tăinuitorul răutăţii, care în mod nelegiuit (necuvios) s-a rostit (pronunţat) că Domnul s-ar fi întrupat fără de judecată (raţiune) şi fără de suflet, fiind şi el de aci (de la această părere) de soco­tinţă, că mântuirea noastră ar fi nedesăvârşită.

Dar mai pecetluim încă şi învăţăturile aşezate de către cei două sute de Dumnezeu purtători părinţi, care s-au adunat mai demult în cetatea Efesenilor - în vremea lui Teodosie, fiul lui Arcadie, care a fost împăratul nostru, ca pe o putere de nebiruit a dreptei credinţe propovăduind ei pe un Hristos, pe un Fiu al lui Dumnezeu, Carele S-a întrupat, şi preaslăvind pe neprihănita şi pururea Fecioara care L-a născut pe El fără de sămân­ţă, ca fiind aievea şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; şi lepădând împărţirea aceea deşartă a lui Nestorie ca pe una străină de starea (con­diţia) cea dumnezeiască şi care învaţă că unul Hristos este Om deosebit şi Dumnezeu deosebit şi care a înnoit nelegiuirea cea iudaică.
De asemenea, întărim încă şi credinţa ortodoxă cea statornicită (formu­lată) de către cei şase sute treizeci de Dumnezeu aleşi părinţi în mitropolia Calcedonenilor, în vremea Iui Marcian, carele a fost şi el împăratul nos­tru; - care (credinţă), că unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu este alcătuit din două firi şi că s-a proslăvit în aceste amândouă firi, a predanisit-o cu glas înalt până la marginile lumii, iar pe Eutihie cel deşert la cuget, care învaţă că marea taină a iconomiei (mântuirii) s-a săvârşit în chip părut (aparent) l-a scos din marginile sfinte ale Bisericii ca pe o oarecare lepădă­tură şi spurcăciune; iar împreună cu el şi pe Nestorie şi pe Dioscur, întâ­iul fiind susţinătorul şi apărătorul împărţirii, iar celălalt al amestecării şi care, din părţi contrare ale legiuirii, au căzut în aceeaşi prăpastie a pier­zării şi a necinstirii lui Dumnezeu (a necredinţei).
De asemenea primim (cinstim, recunoaştem) încă şi dreptcredincioasele rostiri ale celor o sută şaizeci şi cinci purtători de Dumnezeu părinţi, care s-au întrunit în această împărătească cetate, în vremea lui Justinian, care a fost împăratul nostru cel ce în dreapta credinţă s-a pristăvit - ca aduse (inspirate) de Duhul şi aceeaşi îi învăţăm şi pe urmaşii noştri. Dânşii (pă­rinţii) au dat anatema în chip sinodal şi au condamnat pe Teodor al Mop-suestiei, învăţătorul Nestorie şi pe Origen şi pe Didim şi pe Evagrie, care au plăsmuit din nou basme elineşti, şi cu nălucirile minţii şi cu visuri ne-au scornit din nou treceri şi schimbări (faze şi transformări) ale unor trupuri şi ale sufletelor şi în chip nelegiuit au hulit împotriva învierii mor­ţilor; şi pe cele scrise de către Teodorit împotriva dreptei credinţe şi îm­potriva celor 12 capitole ale Fericitului Chirii, şi epistola numită a lui Iba.

Şi din nou mărturisim a păstra neatinsă credinţa sfântului sinod al Vl-lea - carele de curând s-a întrunit în această împărătească cetate, în vremea împăratului nostru de sfântă pomenire Constantin -, care (cre­dinţă) a primit mai mare întărire prin aceea că drept credinciosul împărat a întărit (confirmat) prin peceţi hotărârile acestuia (ale sinodului) pentru neprimejduire (siguranţă) în toate veacurile; - care (sinod) ne-a lămurit pe noi cu dragoste de Dumnezeu, să mărturisim două voinţe fireşti, adică două vreri şi două lucrări fireşti în iconomia întrupării a unuia Domnului nostru Iisus Hristos, a Dumnezeului adevărat, şi care (sinod) a osândit prin judecata dreptei credinţe (hotărârea) pe cei ce au stricat (alterat) dreapta învăţătură a adevărului (dogma adevărată), şi care au învăţat po­poarele că într-unui Domnul nostru Iisus Hristos este (numai) o voinţă şi (numai) o lucrare, şi-i numim adică (pe aceştia): pe Teodor al Faranului, pe Chir al Alexandriei, pe Onoriu al Romei, pe Serghie, Pir, Pavel şi Petru, care au fost înaintestătători în această de Dumnezeu păzită cetate, pe Macarie, care a fost episcop al Antiohienilor, pe Ştefan, ucenicul aces­tuia, şi pe Polihroniu cel fără minte, păstrând de aci înainte neatins ob­ştescul Trup al lui Hristos Dumnezeul nostru.

Şi pentru a vorbi pe scurt (concis), statornicim ca credinţa tuturor băr­baţilor care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu şi care au fost lumină­tori în lume, având într-înşii cuvântul vieţii - să se ţină tare şi să rămână neclătinată până la sfârşitul veacului, precum şi scrierile şi învăţăturile (dogmele) predanisite lor de Dumnezeu, - lepădând şi noi şi dând anate­mei pe cei pe care ei i-au lepădat şi i-au dat anatemei, ca pe vrăjmaşii ade­vărului şi ca pe cei care s-au întărâtat în deşert împotriva lui Dumnezeu şi care s-au străduit să ridice nedreptatea întru înălţime.
Iar dacă cineva dintre toţi nu ar ţine şi nu ar primi (îmbrăţişa) învă­ţăturile pomenite (dogmele) mai înainte (menţionate) ale dreptei credinţe şi nu va gândi (crede) şi propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împo­triva acestora, să fie anatema - după orânduirea (hotărârea) acum aşezată de către sfinţii şi fericiţii părinţi arătaţi mai înainte, şi să fie scos şi să cadă din starea (ceata) creştinească (din catalogul creştinesc) ca un străin (vrăjmaş).
Iar noi, după cele mai înainte orânduite (hotărâte), am priceput desă­vârşit că nici nu este a se adăuga ceva, nici a se scoate (din ele) ceva, care lucru pentru nici un cuvânt (motiv) nu l-am putut (face).
(1 sin. II ec; 7 sin. III ec; I, 2 Cartag.)
CANONUL 2 Trulan (SE PRIMESC ŞI SE ÎNTĂRESC ADEVĂRATELE CANOANE AŞEZATE PÂNĂ ACUM)
Acestui sfânt sinod i s-a mai părut şi aceea că este un lucru foarte bun şi de mare însemnătate ca şi de acum înainte să rămână tari (sigure) şi sta­tornice, spre tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor, cele optzeci şi cinci de Canoane care au fost primite şi întărite de către sfinţii şi fericiţii părinţi cei mai înainte de noi, şi care au fost încă şi predanisite nouă cu (sub) numele sfinţilor şi slăviţilor apostoli.
Dar de vreme ce în aceste Canoane ni se porunceşte nouă să primim orânduirile aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai adăugat (introdus) prin oarecari rătăciţi (eterodocşi) unele lucruri mincinoase şi străine dreptei credinţe (false), spre paguba Bisericii, şi care ne-au întunecat frumuseţea cuviincioasă a dumneze­ieştilor învăţaturi (dogme), - am făcut lepădarea cea de cuviinţă a unor astfel de orânduiri, spre zidirea şi ferirea de primejdie (asigurarea) a preacreştineştii turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învă­ţătura curată (autentică) şi (întreagă) desăvârşită a apostolilor născocirile mincinoasei vorbiri eretice.

Pecetluim însă (întărim) şi pe toate celelalte Canoane care au fost aşe­zate de către sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, şi adică ale celor trei sute opt­sprezece sfinţi părinţi care s-au întrunit la Niceea şi ale celor de la Ancira, încă şi ale celor de la Neocezareea, precum şi a celor de la Gangra; iar lângă acestea şi (cele) ale celor de la Antiohia Siriei, dar şi ale celor din Laodiceea Frigiei, încă şi ale celor o sută cincizeci care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate şi ale celor două sute care s-au întrunit mai demult în cetatea de căpetenie (metropolă) a Efese-nilor, şi ale celor şase sute treizeci de sfinţi şi fericiţi părinţi din Calcedon, de asemenea şi ale celor din Sardica şi încă şi ale celor din Cartagina, apoi încă şi a celor ce de curând s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate în vremea Iui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăţi împărăteşti, şi ale lui Teofil care a fost arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Dionisie care a fost arhiepiscop al marii cetăţi a Alexandriei, dar şi ale Iui Petru, care a fost (arhiepiscop) al Alexandriei şi martirul, şi ale Iui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul (Tau­maturgul), ale Iui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasilie arhi­episcopul Cezareei Capadociei, ale lui Grigorie episcopul Nyssei, ale Iui Grigorie Teologul, ale lui Amfilohie al Iconiei şi ale Iui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Teofil, arhiepiscopul aceleiaşi mari cetăţi a Alexandrinilor, ale lui Chirii arhiepiscopul Alexan­driei şi ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei de Dumnezeu pă­zite şi împărăteşti cetăţi, dar încă şi canonul aşezat de către Ciprian, care a fost arhiepiscop al ţării Africanilor şi martir, şi de către sinodul ţinut sub el, care canon a avut tărie (a fost în vigoare) în locurile înaintestătăto-rilor pomeniţi mai înainte (menţionaţi) şi numai după obiceiul predanisit lor. Şi nimănui să nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate Canoane sau a le lepăda (abroga) sau a primi în afară de cele de faţă stabi­lite (arătate) alte Canoane, mincinos intitulate de către unii care le-au al­cătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul.
Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau în­cercând a-I surpa, să fie învinuit, primindu-şi osânda precum rânduieşte un asemenea canon împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit.
(85 ap.; 1 sin. IVec; 1 sin. VII ec; 1 Cartag.; 10 sin. I-II)

CANONUL 3 Trulan (CEI CĂSĂTORIŢI DE DOUĂ ORI NU POT FI CLERICI)
De vreme ce binecredinciosul şi de Hristos iubitorul nostru împărat a grăit (s-a adresat) acestui sfânt şi ecumenic sinod, ca cei ce se numără în cler şi cei care împărtăşesc altora cele dumnezeieşti să se arate curaţi şi slujitori neprihăniţi şi vrednici de jertfa cea duhovnicească a marelui Dumnezeu, carele este şi Jertfă, şi Arhiereu, şi să curăţească cele necurate (prihănite) care îi apasă pe aceştia din nunţi nelegiuite. Pe lângă aceasta, pentru că cei (delegaţi) ai preasfintei Biserici a Romanilor au propus să se ţie canonul asprimii, iar cei de sub (stăpânirea) scaunul acesta al de Dum­nezeu păzitei şi împărăteşti cetăţi (au propus să se ţină) canonul dragostei de oameni (omeniei) şi al înţelegerii (compasiunii), noi le-am împreunat părinteşte cu iubire de Dumnezeu pe amândouă, ca să nu lăsăm nici ca blândeţea să fie îngăduitoare (tolerantă, slabă) şi nici ca asprimea (severi­tatea) să fie neomenoasă (crudă, rigidă), şi mai ales când, din neştiinţă, gre­şeala s-a întins la o mulţime destul de mare de bărbaţi.
Socotim (hotărâm) aşadar împreună că cei ce s-au încurcat cu două căsătorii şi care până la cincisprezece ale trecutei luni ianuarie din al patrulea indiction trecut al anului 6199 (an 691) au fost robiţi păcatului şi nu au vrut a se curaţi de acesta să fie supuşi caterisirii canonice.

Iar cei ce au căzut în păcatul acesta al căsătoriei a doua (bigamiei), dar înainte de această cercetare a noastră au cunoscut ceea ce este folositor şi au tăiat răul de la ei înşişi şi au alungat departe această străină şi nelegiuită împreunare, sau cei ale căror femei din a doua căsătorie au de­cedat, sau şi acei care au căutat să se întoarcă, învăţând din nou înţelepci­unea şi părăsind repede nelegiuirile lor de mai înainte, fie că ar fi fost presbiter sau diacon — i s-a părut sinodului că aceştia să înceteze de la orice slujire sau lucrare preoţească şi să fie supuşi pentru un oarecare timp la cercetări (epitimii), dar să aibă parte (să se împărtăşească) de cin­stea scaunului şi a stării lor, îndestulându-se cu înainte şederea şi plân­gând înaintea Domnului, ca să le ierte lor nelegiuirea cea din neştiinţă, căci este fără de cale (necuviincios) să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni.

Iar cei legaţi de o singură soţie, dacă cea luată a fost văduvă, de aseme­nea şi cei ce după hirotonie au trăit într-o singură căsătorie nelegiuită, adică presbiterii şi diaconii şi ipodiaconii, oprindu-i pentru puţin timp de la sfânta slujbă şi certându-i (supunându-i epitimiilor), îndată să fie puşi din nou (reaşezaţi) în treptele lor proprii, dar în nici un caz înaintându-i la o treaptă mai înaltă - se înţelege însă că după ce aceştia s-au dezlegat de însoţirea nelegiuită.
Iar le-am statornicit cu privire la cei ce au fost găsiţi în mai înaintele arătate greşeli (căderi), după cum s-a zis, până la cincisprezece ale lunii ianuarie a indictionului al patrulea, şi numai în privinţa feţelor preoţeşti orânduind noi (hotărând) de acum înainte şi înnoind canonul care rân­duieşte ca cel care s-a legat cu două căsătorii (nunţi) după botez sau care a luat concubină (ţiitoare) să nu poată fi episcop, sau presbiter, sau diacon, sau peste tot orice altceva din catalogul stării preoţeşti (clericale); de asemenea, şi cel ce a luat văduvă sau lepădată sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă) să nu poată fi episcop, sau presbiter, sau diacon sau peste tot orice din catalogul stării preoţeşti (din rândul clerului).
(17, 18 ap.; 26 Trul; 12, 27 Vasile cel Mare)
CANONUL 4 Trulan (PĂCĂTUIREA CU FEMEI ÎNCHINATE ESTE IEROSJLIE)
Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ sau cântăreţ, sau ostiar (uşier, portar) s-ar amesteca (împreuna) cu o femeie închinată (afierosită), consacrată (dedicată) lui Dumnezeu, să se cateriseas­că, ca unul care a stricat pe mireasa lui Hristos, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
(25 ap.; 9 sin. I ec; 16 sin. IVec; 21, 40, 44, 45 TruL; 19 Ancira; 9 Neocez.; 6, 44 Cartag.; 3, 6, 18, 19, 20, 32, 60 Vasile cel Mare)
CANONUL 5 Trulan (ÎN CASELE CLERICILOR SĂ NU STEA FEMEI CARE DAU DE BĂNUIT)
Nici unul dintre cei din catalogul clerului să nu-şi ia (dobândească, ţină) femeie sau slujitoare, în afara acelora care se află trecute în canon ca feţe fără bănuială (care nu dau de bănuit), ţinându-şi (păstrându-şi) prin aceasta neprihănirea sa. Iar dacă cineva calcă cele orânduite (hotărâte) de noi, să se caterisească. Acekaşi lucru să-1 păzească (să-1 observe) si eunucii (scopiţii, castraţii), purtând grijă (preocupându-se) de a lor neprihănire; iar cei ce o calcă (hotărârea aceasta), dacă ar fi clerici, să se caterisească, iar dacă ar fi laici, să se afurisească.

(5, 21, 22, 23, 24, 26 ap.; 1, 3 sin. I ec; 12, 13 TruL; 18, 22 sin. VII ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)
CANONUL 6 Trulan (CĂSĂTORIA DUPĂ HIROTONIE ESTE OPRITĂ)
De vreme ce s-a zis în Canoanele apostolice că dintre cei care au fost înaintaţi (introduşi) în cler necăsătoriţi, numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească (se pot căsători), (can. 26 ap.), şi noi păzind (observând) acest lucru (această hotărâre), orânduim ca de acum înainte, în nici un chip ipo-diaconul, sau diaconul, sau presbiterul să nu aibă îngăduinţă a încheia (să-şi încheie) însoţire de căsătorie după hirotonia Iui. Iar cine ar îndrăzni să facă acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce urmează a intra în cler să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (le­gală), să facă acest lucru înainte de hirotonia întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter.
(5, 26, 51 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 13, 21, 30 TruL; 10 Ancira; 1 Neocez.; 16 Cartag.; 69 Vasile cel Mare)
CANONUL 7 Trulan (TREPTELE HIROTONIEI STABILESC TREPTELE IERARHIEI BISERICEŞTI)
De vreme ce am aflat că în unele Biserici se găsesc diaconi care au dre­gătorii bisericeşti şi din această pricină, unii dintre ei purtându-se cu în­gâmfare şi cu samavolnicie (după bunul plac) - (făcând uz de aroganţă şi de independenţă), şed înaintea presbiterilor, orânduim (hotărâm), ca diaconul, chiar dacă s-ar găsi în vreo vrednicie (slujbă, demnitate), adică în orice fel de dregătorie bisericească, unul ca acesta să nu şadă înaintea presbiteriului, fără dacă ţinând locul feţei (persoAnei) patriarhului sau a mitropolitu­lui său (propriu), s-ar găsi în altă cetate pentru vreo treabă (cauză) de căpetenie, căci atunci i se va da cinstea ca unuia ce ţine locul aceluia.
Iar dacă va îndrăzni cineva, purtându-se cu (folosind) cutezanţă tiran­ică (despotică), să săvârşească una ca aceasta, unul ca acela, coborându-se din treapta sa proprie, să fie cel din urmă dintre toţi cei din starea în care se numără el în Biserica sa, pentru că potrivit învăţăturii ce se află la Sfântul Evanghelist Luca, aşezată ca de însuşi Domnul si Dumnezeul nos­tru, Domnul nostru ne povăţuieste să nu ne bucurăm de şederile în frunte. Căci a spus celor chemaţi o pildă ca aceasta: Când eşti chemat de cineva la nuntă, să nu te aşezi la locul cel mai de frunte, ca nu cumva unul mai de cinste decât tine să se afle poftit şi el de acela, şi venind cel ce te-a chemat pe tine şi pe el, să-ţi zică ţie: dă-i locul acestuia, şi atunci să începi cu ruşine să iei (să ţii) locul cel mai din urmă. Ci când eşti chemat, aşază-te la locul cel mai de pe urmă, ca atunci când ar veni cel ce te-a chemat, să-ţi zică ţie: prietene, urcă-te mai sus; atunci îţi va fi ţie cinste în faţa tu­turor celor ce şed împreună cu tine, pentru că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Le. 14, 8-11). Acelaşi lucru să se ţină însă şi în celelalte stări sfinţite (trepte clericale), pentru că cunoaştem că decât vredniciile (demnităţile, dregătoriile) cele lumeşti sunt mai presus cele duhovniceşti.

(18 sin. I ec; 16 TruL; 20 Laod.)

CANONUL 8 Trulan (SINODUL MITROPOLIEI SA SE ŢINĂ CEL PUŢIN O DATĂ PE AN)
Voind şi noi a ţine întru toate cele aşezate de către sfinţii noştri părinţi, înnoim şi canonul care rânduieşte să se ţină în fiecare an sinoade ale epis­copilor din fiecare eparhie (mitropolie), acolo (localitatea) unde ar socoti episcopul mitropoliei (c. 19 IV ec).
însă de vreme ce, pentru năvălirile barbarilor, precum şi pentru alte pricini (cauze) care s-au abătut (au survenit, ivit, iscat), este cu neputinţă ca întâistătătorii bisericilor să poată face sinoade de două ori pe an, i s-a părut (sinodului) că în orice chip, pentru treburile (chestiunile) bisericeşti, care de bună seamă se vor ivi, o dată pe an să se ţie în fiecare eparhie (mitropolie) sinodul episcopilor mai înainte arătaţi (în timpul), de la sfânta sărbătoare a Paştilor şi până la sfârşitul lunii Iui octombrie a fiecărui an, în localitatea pe care o va socoti, după cum s-a zis, episcopul mitropoliei (mitropolitul); iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetăţile lor, şi în acelea petrecând în stare de sănătate şi slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) şi strâmtorătoare (presantă), să fie mus­traţi frăţeşte (can. 19 IV ec).
(37 ap.; 5 sin. I ec; 19 sin. IVec; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 95 Cartag.)
CANONUL 9 Trulan (CLERICII SE OPRESC A FACE NEGOŢ CU BĂUTURI)
Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească (prăvălie, cârciumă). Pentru că, dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos (nu-i este îngăduit) să slujească altora în aceasta şi să se apuce de ceea ce nu-i lui îngăduit (nu-i este îngăduit)? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească.
(54 ap.; 24 Laod.; 40 Cartag.)
CANONUL 10 Trulan (CLERICII SE OPRESC A LUA DOBÂNDĂ SAU CAMĂTĂ)
Episcopul, sau presbiterul, sau diaconul, luând camătă sau aşa-nu-mitele sutimi (procente), ori să înceteze, ori să se caterisească.
(44 ap.; 17 sin. I ec; 19 sin. Vil ec; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez. (Taumaturgul); 6 Grig. Nyssa)
CANONUL 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII)
Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
(7, 64, 70, 71 ap.; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)
CANONUL 12 Trulan (EPISCOPII SĂ NU VIEŢUIASCĂ ÎMPREUNĂ CU SOŢIILE LOR)
Încă şi acest lucru a venit la cunoştinţa noastră, că în Africa şi în Libia si în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu înaintestatatorii (episcopii) de acolo nu se feresc de a vieţui împreună cu propriile lor soţii, chiar şi după hirotonia care a venit (s-a săvârşit) asupra lor, punând (prilejuind) potic­nire şi sminteală popoarelor (creştinilor). Aşadar, mare fiind râvna noas­tră ca toate să se facă spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră, ni s-a părut ca în nici un chip să nu se întâmple de acum înainte un lucru ca acesta. Iar lucrul acesta îl spunem nu pentru răsturnarea (abrogarea) sau surparea celor ce au fost legiuite apostoleşte, ci purtând grija mântuirii şi a propăşirii spre mai bine a popoarelor şi pentru a nu se da (prilej) de vreo prihană împotriva stării preoţeşti. Căci zice dumnezeiescul apostol: toate spre mărirea (slava) lui Dumnezeu să le faceţi; fiţi nevătămători (fără sminteală) şi iudeilor şi păgânilor (elinilor) şi Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor (le fac pe plac, pe toţi îi mulţumesc) necăutând folosul meu, ci pe acela al celor mulţi, ca să se mântuiască; faceţi-vă ur­mători ai mei, precum şi eu al lui Hristos (I Cor. 10, 31-32; 11, 1).
Iar dacă s-ar prinde cineva făcând un lucru ca acesta (adică ceea ce opreşte canonul), să se caterisească.
(5, 57 ap.; 3 sin.Iec; 30, 48 Trul; 3, 4, 25, 60 Cartag.)

CANONUL 13 Trulan (CLERUL INFERIOR SE APĂRĂ DE CELIBAT)
De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit (trans­mis) în chip (calitate) de canon (cu putere de canon) că cei ce vpr să se în­vrednicească de hirotonia întru diacon sau întru prcsbiter să dea măr­turie (declarare) că nu se împreună mai mult cu soţiile lor, noi, urmând vechiul canon al acriviei (desăvârşirii), cumpătaţii şi bunei rânduieli apos­tolice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi (ale clericilor) vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu so­ţiile lor, nici lipsindu-i pe aceştia de însoţirea (unirea) întreolaltă (unuia cu altul) la timpul cuvenit.
Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodia-con sau întru diacon, sau întru presbiter, acesta vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceară în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta (reţine) de la însoţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi a ocărî de aici (din această pricină) căsătoria (nunta) cea le­giuită (rânduită) de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă (prezenţa sa); căci glasul Evangheliei strigă: ceea ce Dumnezeu a împre­unat (împerecheat), omul să nu despartă (Mt. 19, 6); şi al (glasul) Apos­tolului care învaţă: cinstită este nunta şi patul nespurcat (Evr. 13, 4) şi: legatu-te-ai cu femeia? nu căuta dezlegare (I Cor. 7, 27).
Mai ştim că şi cei ce s-au adunat în Cartagina, punând grijă pentru cu­răţia vieţii slujitorilor (de cele sfinte), au zis că ipodiaconii care ating sfin­tele taine şi diaconii şi presbiterii, la anumite soroace, să se înfrâneze (reţină) de la cele cu care vieţuiesc împreună. Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predanisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru şi mai ales a postului şi a rugă­ciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată (în mod simplu, deschis) cer de la Dumnezeu.

Iar dacă cineva, lucrând (procedând) împotriva Canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi (clerici) - zicem adică dintre presbiteri sau diaconi sau ipodiaconi -, să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun presbiter sau dia­con alungă pe soţia sa sub cuvânt (pretext) de evlavie, să se afurisească, iar stăruind (persistând), să se caterisească (can. 5 ap.).
(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 30 Trul.; 18 sin. VII ec; 19 Ancira; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare)
CANONUL 14 Trulan (VÂRSTA CANONICĂ A HIROTONIEI PREOŢILOR ŞI DIACONILOR)
Canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri să aibă tărie şi în aceea ca să nu se hirotonească presbiter înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu totul vrednic, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos Domnul s-a botezat în al treizecilea an şi a început să înveţe: la fel nici di­acon înainte de douăzeci şi cinci de ani, sau diaconiţă înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească (hirotesească).
(75 sin. IVec; 15 Trul.; 11 Neocez.; 16 Cartag.)
CANONUL 15 Trulan (VÂRSTA CANONICĂ A IPODIACONILOR)
Ipodiacon să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare (treaptă) clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi (fără a avea anii rânduiţi), să se caterisească.
(15 sin. IV ec; 14 Trul.; 11 Neocez.; 16 Cartag.)

CANONUL 16 Trulan (FELUL, NUMĂRUL ŞI SLUJBA DIACONILOR)
De vreme ce Cartea Faptelor predaniseşte că şapte diaconi au fost aşezaţi (instituiţi) de către Apostoli, iar cei (părinţii) de la sinodul din Neocezareea, în Canoanele aşezate de dânşii, astfel au trecut (au pus) în chip lămurit: „după canon, trebuie să fie şapte diaconi, oricât de mare ar fi cetatea; să se încredinţeze (oricine) despre aceasta din Cartea Faptelor" - noi potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre slujire (servirea) la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor astfel spunând: în zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eliniştilor împotriva evreilor, că erau trecute cu vederea văduvele lor la slujirea cea de toate zilele (la împărţirea ajutoarelor). Aşadar, cei doisprezece, chemând mulţimea învăţăceilor, au zis: nu este după cuviinţă (potrivit) ca noi, pără­sind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fra­ţilor, dintre voi şapte bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim (aşezăm) la trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae prozelitul din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor (Fapte 6, 1-6). Tâlcuind acestea, dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: e vrednic de a se minuna (de admirat), cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor (acestora), cum de nu au fost înfruntaţi (dezaprobaţi) apostolii de către ei. Apoi este necesar a şti oare ce fel de vrednicie aveau aceştia şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a diaconilor? Dar acest lucru nici nu este în Biserici.
Sau este oare aceasta rânduirea (instituirea) presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop, ci numai apostolii. Drept aceea, socotesc că nici numele diaconilor, nici al preoţilor nu era cunoscut şi arătat.
Aşadar, pe temeiul acestora, potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut (învăţăm) şi noi că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori la taine, ci că aceştia sunt cei cărora li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor adunaţi atunci: ei ni s-au făcut nouă, măcar prin aceasta, pildă de dragoste de oameni (fi­lantropie) şi de râvnă faţă de cei lipsiţi.
(18 sin. I ec; 7 Trul.; 15 Neocei.; 20 Laod.)
CANONUL 17 Trulan (CLERICII SĂ NU FIE PRIMIŢI ÎN EPARHIE STRĂINĂ FĂRĂ CARTE CANONICĂ)
De vreme ce clericii feluritelor Biserici, părăsind Bisericile lor, în care au fost hirotoniţi, au alergat Ia alţi episcopi şi au fost aşezaţi în Biserici străine fără încuviinţarea (învoirea) episcopului propriu, iar prin aceasta se întâmplă ca ei să ajungă (devină) nesupuşi - orânduim ca, de la luna ianuarie a indictionului al 4-lea trecut, nici unul dintre toţi clericii, chiar în orice treaptă s-ar găsi, să nu aibă îngăduinţă să fie rânduiţi în altă Bise­rică fără scrisoare (zapis) de slobozenie (carte de iertăciune, scrisoare cano­nică de demitere) a propriului său episcop, pentru ca cel ce nu ar păzi (ob­serva) acest lucru de acum înainte, ci ar aduce ruşine asupra celui care i-a "dat hirotonia (1-a hirotonit), să fie caterisit şi el, şi cel care fără chibzuială 1-a primit pe el.
(12, 15, 32, 33 ap.; 15, 16.sin.lec; 5, 6, 10, 11, 13, 20, 23 sin. IVec; 3, 18 Trul.; 3, 6 Antioh.; 41, 42 Laod.; 15, 16, 19 Sard.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 18 Trulan (NUMAI SILA IARTĂ PĂRĂSIREA BISERICILOR DE CĂTRE CLERICI)
Poruncim ca clericii care, sub cuvânt de năvălire barbară, sau care din vreo altă împrejurare s-au mutat (au emigrat), când va înceta pentru ei starea (pricina, cauza respectivă) sau năvălirile barbarilor pentru care au făcut retragerea (din pricina cărora s-au refugiat), de îndată să se întoarcă la Bisericile proprii şi să nu le părăsească timp îndelungat fără pricină. Iar dacă cineva nu se poartă după canonul de faţă, să se afurisească până când s-ar reîntoarce la Biserica sa. Acelaşi lucru să se facă şi episcopului care îl ţine (reţine) pe el.
(75 ap.; 15, lâsin.Iec; 5, 10, 20, 23 sin. IVec; 17 TruL; 15 sin. VIIec; 3 Antioh.; 15, 16, 19 Sard.)

CANONUL 19 Trulan (CLERUL ESTE DATOR SĂ PREDICE ŞI SĂ CATEHIZEZE)
Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu de­osebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe, cu­legând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi judecăţile adevărurilor şi să nu treacă (depăşească) hotarele cele ce şi sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinţi. Dar şi dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-1 tâlcuiască (interpreteze) altfel decât au arătat (expus) luminătorii şi dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii şi mai vârtos întru acestea să se mulţumească, decât alcătuind cuvântări proprii, ca nu cumva să ajungă (în situaţia) ca fiind neiscusiţi (nedestoinici) pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine (adică să greşească). Pentru că popoarele prin învăţătura pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi po­trivească viaţa spre mai bine şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău şi, de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loruşi mântuirea.
(58 ap.; 2 sin. I ec; 19 Laod.; 11 Sard.; 71, 121, 123 Cartag.)
CANONUL 20 Trulan (EPISCOPUL ESTE OPRIT SĂ PROPOVĂDUIASCĂ ÎN EPARHIE STRĂINĂ)
Să nu fie îngăduit episcopului să înveţe în chip obştesc (în mod public) în altă cetate care nu ţine de el (nu este sub jurisdicţia sa); iar de s-ar prin­de cineva făcând acest lucru, să înceteze de la episcopie; să săvârşească (lucreze) însă cele ale presbiterului.
(14, 36, 85 ap.; 8, 15 sin. I ec; 2 sin. 11 ec; 8, 20 sin. III ec; 29 sin. IV ec; 18 Ancira; 13, 22 Antioh.; 3, 11, 12 Sard.)
CANONUL 21 Trulan (POCĂINŢA ŞI REPRIMIREA CELOR CATERISIŢI)
Cei ce s-au făcut vinovaţi de grele fărădelegi (infracţiuni) canonice şi din pricina aceasta au fost supuşi caterisirii desăvârşite şi pentru totdeau­na (perpetue), şi daţi (împinşi) în starea (locul) laicilor, dacă însă de bună­voie pornind spre întoarcere (pocăinţă) leapădă păcatul pentru care au că­zut din har şi se fac pe ei cu desăvârşire străini de acela, atunci să se tundă în chipul clerului. Iar dacă nu vor alege de bunăvoie aceasta, atun­ci să-şi lase părul să crească întocmai ca laicii, ca cei ce au preţuit mai mult petrecerea în lume decât viaţa cea cerească (au preferat vieţii cereşti, petrecerea în lume).
(5, 62, 81, 83 ap.; 9, 12 sin. 1 ec; 9 sin. III ec; 7 sin. IV ec; 9 Neocez.; 36 Cartag.; 16 sin. I-II; 3, 70 Vasile cel Mare; 3 Chirii Alex.)
CANONUL 22 Trulan (OSÂNDA HIROTONIEI SIMONIACE)
Poruncim ca cei ce au fost hirotoniţi pe bani, iar nu după ispitire şi după alegerea vieţii (celei preoţeşti), fie episcopi, fie orice altfel de clerici, să se caterisească; dar şi cei ce i-au hirotonit.
(29 ap.; 2 sin. IV ec; 23 Trul; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epistola pastorală a lui Ghenadie; Epistola pastorală a lui Tarasie)
CANONUL 23 Trulan (OSÂNDA CUMINECĂRII SIMONIACE)
(Sa orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau di­aconi, împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtăşeşte bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtăşire. Căci nici harul nu se poate vinde şi nici sfinţenia Duhului nu o împărtăşim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul (acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe care îl împărtăşesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii şi al răutăţii lui Simon.
(4, 29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 4, 5 sin. VII ec.)
CANONUL 24 Trulan (CLERICII Şl MONAHII SĂ NU IA PARTE LA SPECTACOLE NEPOTRIVITE CU STAREA LOR)
Să nu fie îngăduit cuiva dintre cei ce se numără în starea preoţească sau dintre monahi să meargă la alergările de cai (hipodrom) sau să fie de faţă (să ia parte) la jocurile de teatru (arene publice). Dar de s-ar si chema vreun cleric la nuntă, când ar începe jocurile cele pentru amăgire (necuviincioa­se), să se scoale şi îndată să se îndepărteze, astfel poruncindu-ne nouă în­văţătura părinţilor. Iar dacă s-ar prinde cineva asupra acestui fapt, sau să înceteze, sau să se caterisească.
(51, 62, 65 Trul.; 54 Laod.; 15, 45, 63 Cartag.)
CANONUL 25 Trulan (JURISDICŢIA BISERICEASCA SE PRESCRIE DUPĂ 30 ANI DE NEEXERCITARE)
Împreună cu altele, înnoim şi canonul care rânduieşte (porunceşte) ca parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii), să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin, şi mai ales dacă, stăpânindu-le (deţinându-le) pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a născut sau s-ar naşte vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiţi să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei).



(17 sin. IV ec.)

CANONUL 26 Trulan (OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT ÎN MOD NELEGIUIT)
Presbiterul care din neştiinţă s-a încurcat într-o căsătorie nelegiuită (ilegală) să-şi păstreze scaunul, după cele ce ne-au fost legiuite nouă de către sfântul canon, dar să fie ţinut departe (să se oprească) de celelalte lucrări, pentru că destulă îi este iertarea unuia ca acesta. însă este fără de cale să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni; căci binecuvântarea este împărtăşirea sfinţeniei, iar cel ce pe aceasta nu o are din pricina greşelii celei din neştiinţă, cum o va împărtăşi altuia? Aşadar, nici în chip obştesc (în mod public) nici osebit (aparte, în particular) să nu binecuvânteze, nici trupul Domnului să nu-1 împărtăşeas­că altora, nici să nu facă o altă slujbă (nici să nu oficieze altceva), ci în-destulându-se (mulţumindu-se) cu înainteşederea, să plângă înaintea Dom­nului, ca să-i ierte Iui nelegiuirea cea din neştiinţă. Căci este învederat că o astfel de nuntă nelegiuită se va desface şi că nicidecum bărbatul nu va avea parte de viaţă cu aceea pentru care s-a lipsit de sfânta lucrare (slujire).
(17 ap.; 14 sin.P/ec; 3, 6, 21 Trul; 9 Neocez.; 27 Vasile cel Mare)
CANONUL 27 Trulan (OBLIGAŢIA DE A PURTA HAINE CLERICALE)
Nici unul dintre cei ce se numără în cler să nu se îmbrace cu haină ne­potrivită, nici petrecând în cetate, nici în cale mergând, ci să întrebuinteze îmbrăcăminţile care şi sunt rânduite (destinate) pentru cei ce se nu­mără în cler.

Iar dacă cineva ar face un lucru ca acesta, să se afurisească pe o săptămână.

(16 sin. VHec; 12, 21 Gang.)
CANONUL 28 Trulan (SĂ NU SE AMESTECE VINUL EUHARISTIC CU MUST DE STRUGURI)
De vreme ce am aflat că în felurite Biserici, după ce se aduc struguri la altar, potrivit unui oarecare obicei care se ţine (este în vigoare), slujitorii celor sfinte îi împreună pe aceştia cu jertfa cea fără de sânge a cuminecă­turii (a aducerii înainte), iar astfel le împart pe amândouă poporului - am chibzuit împreună ca să nu mai facă lucrul acesta vreunul dintre cei sfinţiţi (clerici), ci, spre zidirea vieţii şi spre iertarea păcatelor, poporul să fie împărtăşit (să i se dea poporului) numai cu (prosforâ) cuminecătură. Iar aducerea strugurilor să fie socotită ca o pârgă, şi preoţii binecuvântând-o osebit (aparte) să o dea celor ce o cer pe aceasta, spre mulţumire dătătoru­lui rodurilor prin care trupurile noastre cresc şi se hrănesc după orân­duirea bisericească. Dacă, aşadar, vreun cleric ar face împotriva celor po­runcite (rânduite), să se caterisească.
(3, 4 ap.; 32 Trul.; 37 Cartag.)


CANONUL 29 Trulan (POSTUL MARE SĂ FIE ŢINUT ÎN ÎNTREGIME)

Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca sfintele altarului să nu se săvârşească decât de către oameni care postesc, în afara (cu excepţia) unei zile din an în care se săvârşeşte cina domnească, folosind de bună seamă atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oare­care pricini (cuvenite condiţii) folositoare bisericii în unele locuri (pe alo­curi). Dar pe noi nimic nu ne îndeamnă (determină) să părăsim asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti (astfel) întreaga Patruzecime.

(69 ap.; 89 Trul.; 60 Laod.; 41-47 Cartag.; 16 Tim. Alex.)
CANONUL 30 Trulan (CELIBATUL PREOŢILOR DIN PĂRŢILE BARBARE)
Vrând noi ca toate să se facă spre zidirea Bisericii, am judecat să-i luăm cu pogorământ (am socotit să-i tratăm cu pogorământ) şi pe preoţii Bisericii barbare (din părţile barbare); aşa că (încât), dacă ei cugetă că se cade să treacă peste (să nesocotească) canonul apostolic cel care (spune) că sub cuvânt de evlavie să nu alungi propria soţie şi să facă peste (mai mult decât) cele ce s-au orânduit, iar din această pricină, înţelegându-se cu pro­priile lor soţii, se îndepărtează (se reţin) de la împreunarea întreolaltă, orânduim ca în nici un chip să nu vieţuiască împreună cu acelea, ca în fe­lul acesta să ne arate dovada desăvârşită a făgăduinţei lor. Dar aceasta le-am făgăduit-o (conceso) lor nu pentru altceva, ci numai pentru îngus­timea judecăţii lor, şi pentru înstrăinarea şi nestatornicia obiceiurilor lor (moravurilor lor).
(5 ap.; 3 sin. I ec; 12, 13, 48 Trul.; 1, 4, 9, 10 Gang.; 4 Cartag.)

CANONUL 31 Trulan (ÎN PARACLISE PARTICULARE SE POATE SLUJI NUMAI CU APROBAREA EPISCOPULUI)
Orânduim ca clericii care liturghisesc sau botează în paraclise care se găsesc înăuntrul caselor, să facă aceasta cu învoirea episcopului din locul acela, aşa că (încât), dacă vreun cleric nu va păzi acest lucru în felul aces­ta (aşa), să se caterisească.
(31 ap.; 18 sin. IV ec; 34, 59 Trul.; 7, 10 sin. VII ec; 6 Gang.; 5 Antioh.; 58 Laod.; 12 sin. I-Il; 10 Cartag.)
CANONUL 32 Trulan (LA SFÂNTA JERTFA VINUL SE AMESTECA CU APĂ)
De vreme ce a venit la cunoştinţa noastră că în ţara armenilor cei ce săvârşesc Jertfa cea nesângeroasă aduc la sfânta masă numai vin, ne-amestecându-1 pe acesta cu apă, întemeindu-se ei pe dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, care, prin tâlcuirea la Evanghelia lui Matei, spune acestea: „Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă, ci vin". Aceasta a făcut-o smulgând din rădăcină o altă erezie vătămătoare, căci de vreme ce sunt unii care folosesc apa la taine, arătând (Iisus) că şi când a aşezat tainele şi când, înviind, a aşternut (a pus) masă simplă şi în afara tainelor, a folosit (după cum) zice: „Din rodul viţei" (Le. 22, 18; Mt. 26, 29); dar viţa naşte (produce) vin, nu apă.
Din aceasta socotesc ei (armenii) că dascălul (învăţătorul) ar răsturna aducerea apei la sfânta jertfă.
Drept aceea, pentru ca să nu mai fie stăpâniţi şi de acum înainte de neştiinţă, descoperim în chip ortodox cugetul Părintelui. Existând doar de demult vătămătoarea erezie a idroparastatilor, care în jertfa lor foloseau numai apă în loc de vin, acest de Dumnezeu purtător bărbat a alcătuit cu­vântul pomenit, surpând învăţătura nelegiuită a unei astfel de erezii, arătând că aceia (idroparastaţii) merg împotriva (se opun) predaniei aposto­lice. Apoi şi Bisericii sale, în care i s-a încredinţat cârmuirea pastorală, i-a predanisit a amesteca vinul cu apă, când ar trebui să se săvârşească Jertfa cea fără de sânge, arătând amestecarea sângelui şi a apei din cinsti­ta coastă a Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Hristos Dumne­zeu, care (sânge) s-a vărsat pentru a da viaţă lumii întregi şi pentru răscumpărarea păcatelor.

Şi încă în fiecare Biserică în care au strălucit luminătorii duhovniceşti stăpâneşte (se ţine) această rânduială dată de Dumnezeu. Căci chiar şi lacob, fratele după trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, ca primul :ăruia i s-a încredinţat scaunul Bisericii ierusalimitenilor, şi Vasile ar­hiepiscopul Cezareei, a cărui faimă s-a răspândit în întreaga lume, şi care îe-au predanisit în scris tainica lucrare sfinţită, astfel a orânduit, ca la lumnezeiasca liturghie, sfântul potir să se plinească din apă şi din vin.
Şi cuvioşii părinţi care s-au adunat la Cartagina atrag lămurit luarea iminte ca la cele sfinte să nu se aducă nimic mai mult decât trupul şi sân­gele Domnului, precum şi însuşi Domnul a predanisit, adică pâine şi vin imestecat cu apă.

Iar dacă vreun episcop sau presbiter nu face (lucrează) după rânduială wedanisită de către apostol, amestecând vinul şi cu apă, ce aduce astfel ertfa cea preacurată, să se caterisească - ca vestind nedesăvârşit taina, şi :a înnoind cele predanisite.
(3, 4 ap.; 81 Trui; 37 Cartag.)


CANONUL 33 Trulan (PREOŢIA NU SE MOŞTENEŞTE)

De vreme ce am cunoscut că în ţara armenilor se rânduiesc (se intro­duc) în cler numai cei de neam preoţesc - cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice —, iar unii dintre ei chiar şi netunşi se aşază cântăreţi şi citeţi ai dumnezeiescului locaş, am chibzuit împreună ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după rându­ielile (normele) ce au fost aşezate în sfintele Canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în cler -, pe aceştia să-i înainteze slujitori bisericeşti, fie că s-au născut din strămoşi preoţi, fie că nu.
Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toţi ca, după rânduială celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvin­tele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se învredni­ceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor.
Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească.
(76 ap.; 14 sin. IV ec; 15 Laod.)
CANONUL 34 Trulan (OSÂNDA CONSPIRAŢIEI SAU A UNELTIRII)
încă şi aceasta orânduieşte lămurit canonul preoţesc, că dacă se opreşte cu totul fărădelegea de moarte a uneltirii (crima conjuraţiei, a con­spiraţiei), sau a ortăcirii (a urzirii, facerii de cete) si de către legile cele din afară (de stat), apoi cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă (întâmple) aceasta în Biserica Iui Dumnezeu. Şi noi ne străduim a păzi ca, dacă ar fi găsiţi unii clerici sau monahi fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcAne (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă (c. 18 IV ec).
(31 ap.; 18 sin. IV ec; 5 Antioh., 10 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)
CANONUL 35 Trulan (PĂSTRAREA BUNURILOR IERARHILOR DEFUNCŢI)
Să nu fie îngăduit nici unui mitropolit (cuiva din toţi mitropoliţii) ca, săvârşindu-se din viaţă un episcop aflat sub scaunul său (sub jurisdicţia sa), să ia sau să-şi însuşească fie lucrurile (bunurile) aceluia, fie ale Bise­ricii lui, ci să stea (acelea) sub paza clerului Bisericii al cărei întâistătător episcop era cel ce s-a săvârşit, până la înaintarea unui alt episcop; afară numai dacă nu au rămas preoţi în Biserica aceea, căci atunci mitropolitul le va păstra pe acestea neîmpuţinate, predându-le pe toate episcopului care va fi hirotonit (rânduit).
(40. ap.; 20, 25 sin. IV ec; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)
CANONUL 36 Trulan (IERARHIA SCAUNELOR PATRIARHALE)
înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi de către cei şase sute treizeci care s-au întrunit în Calcedon, orânduim (hotărâm) ca scau­nul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de întâ­ietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doi­lea după acela (can. 28 sin. IV ec), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi al Antiohiei, şi după acesta acela al cetăţii ierusalimitenilor.
(6, 7 sin. I ec; 3, 2 sin. II ec; 28 sin. IV ec.)
CANONUL 37 Trulan (SILA NU IA PUTEREA EPISCOPALA)
De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare şi din această pricină mai multe cetăţi au ajuns supuse celor fără de lege, aşa că, din această pricină, înaintestătătorul (episcopul) unei astfel de cetăţi să nu fi putut să ocupe propriul său scaun şi să se aşeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoţească, şi ca astfel, după obiceiul care se ţine (este în vigoare) să facă hirotoniile şi să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului - noi păzind preţuirea şi cinstirea preoţiei şi vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericeşti, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniţi şi care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au aşezat în scaunele lor să fie apăraţi (protejaţi, ţinuţi departe) de orice pagubă (prejudiciu), aşa ca ei să facă în mod canonic şi hirotoniile osebiţilor clerici, şi să-şi folosească (să-şi exer­cite) în graniţa proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, şi să fie sta­tornică şi legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărgineşte (răsfrânge) hotarul cârmuirii.
(36. ap.; 15 sin. I ec; 9 sin. III ec; 6, 29 sin. IV ec; 18 Ancira; 17, 18 Antioh.; 1, 2, 3 Chirii Alex.)
CANONUL 38 Trulan (UNITĂŢILE BISERICEŞTI SĂ SE RÂNDUIASCĂ DUPĂ CELE DE OBŞTE (STAT)
Şi noi păzim canonul aşezat de părinţii noştri, cel care rânduieşte ast­fel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte (în viitor), (atunci) şi orânduirea lucrurilor bise­riceşti să urmeze alcătuirile politice (de stat) şi obşteşti (can. 17 sin. IV ea).
(4, 6, 7 sin. I ec; 3 sin. 11 ec; 17, 18, 28 sin. IV ec.)
CANONUL 39 Trulan (AUTOCEFALIA BISERICII DIN CIPRU)
De vreme ce din pricina năvălirilor (împresurărilor) barbarej fratele şi împreună slujitorul nostru Ioan, înaintestătătorul (episcopul) ostrovului (insulei) ciprienilor, ca să se slobozească (elibereze) de rebia păgână şi pen­tru a se supune în chip cinstit sceptrelor preacreştinescului stat (stăpânirii preacreştineşti) - prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu - şi osteneala iubitorului de Hristos şi binecredinciosului nostru împărat s-a mutat (a emigrat) împreună cu poporul său din numitul ostrov în eparhia (mitropolia) de Helespont — socotim (hotărâm) ca să se păzească fără înnoiri întâietăţile date (privilegiile conferite) scaunului mai înainte numitului băr­bat de către sinodul de Dumnezeu purtătorilor părinţi adunaţi mai demult la Efes; ca noul Iustinianopol să aibă dreptul Constantinopolului, şi că preaiubitorul de Dumnezeu episcop, aşezat în acea (cetate), să fie înainte-stătător tuturor celor din eparhia (mitropolia) helespontinenilor, şi după vechea datină să se hirotonească de către propriii săi episcopi. Dar fiindcă şi de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi au judecat (stabilit) să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică, şi episcopul cetăţii cizicienilor, spunân-du-se înaintestătătorului pomenitului Iustinianopol, asemenea tuturor celorlalţi episcopi, de sub numitul de Dumnezeu iubitorul înaintestătătorul (episcopul) Ioan, de către care dacă cere trebuinţa, să se hirotonească şi episcopul cetăţii acesteia a cizicienilor.
(34 ap.; 6, 7 sin. I ec; 3, 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 17, 28 sin. IV ec; 36, 37 Trul; 9 Antioh.)
CANONUL 40 Trulan (VÂRSTA CANONICA PENTRU INTRAREA IN MONAHISM)
De vreme ce a se lipi de Dumnezeu, prin retragerea din zgomotele vieţii, este (un lucru) foarte mântuitor - se cuvine ca noi să nu primim fără ispitire (şi) fără de vreme pe cei care îşi aleg viaţa singuratică (monastică), ci să păzim şi în privinţa lor rânduiala predanisită nouă de către Părinţi, aşa că (încât) atunci se cade a primi mărturisirea (votul) vieţii celei după Dumnezeu, când aceasta este deja statornică şi este făcută cu cunoaştere şi cu judecată, după împlinirea minţii (dezvoltarea deplină a raţiunii).
Să fie aşadar cel ce voieşte să intre sub jugul monahal nu mai mic decât de 10 ani - înaintestătătorul având şi în privinţa ispitirii acestuia să-i spo­rească timpul pentru intrarea (introducerea) şi aşezarea lui în viaţa mona­hală, dacă socoteşte (apreciază) că este mai folositor aceluia. Căci cu toate că Sfântul Vasile cel Mare, în sfintele lui Canoane (can. 18), glăsuieşte că cea care se aduce pe sine de bunăvoie Iui Dumnezeu şi care îmbrăţişează fecioria, dacă a împlinit al şaptesprezecelea an, să se numere în ceată (sta­rea fecioarelor), totuşi urmând noi pildei (rânduielii) celei pentru văduve şi pentru diaconiţe, am stabilit prin asemănare (analogie) zisul an (vârsta arătată) pentru cei ce şi-au ales viaţa monahală. Căci este scris de dum­nezeiescul apostol (I Tim. 5, 9), văduva la 60 de ani să se numere (aleagă) în Biserică, iar sfintele Canoane au predanisit ca diaconiţa să se diaconească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit mai puternică prin harul dumnezeiesc, şi că merge înainte, apoi şi tăria şi rânduiala cre­dincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti.

Pricepând şi noi desăvârşit acest lucru, am orânduit după dreptate să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu degrab, să-I însemnăm cu bine­cuvântarea harului ca printr-o oarecare pecete, şi prin aceasta să-1 în­demnăm pe el, ca să nu fie prea nepăsător, şi să nu zăbovească, şi mai vâr­tos să-1 împingem către alegerea binelui, spre statornicirea într-însul.
(19 sin. I ec; 15 sin. IV ec; 14 Trul.; 6, 44, 106 Cartag.; 5 sin. l-II; 8, 24 Vasile cel Mare)

CANONUL 41 Trulan (NOVICIATUL ŞI ISPITIREA CELOR CE SE CĂLUGĂRESC)
Cei din cetăţi sau sate, voind să se retragă în locuri închise (sihăstrii, claustre), şi să-şi poarte loruşi grija în singurătate, li se cade ca mai întâi să intre în mănăstire şi să se deprindă cu viaţa schimnicească (anahoretică, singuratică), şi vreme de trei ani să se supună în frica lui Dumnezeu, în-tâistătătorului (exarhului) mănăstirii, şi să împlinească ascultarea cea în­tru toate, după cum se cuvine. Şi astfel, mărturisind ei (exprimându-şi dorinţa) despre alegerea unei asemenea vieţi, şi că o îmbrăţişează pe aceasta de bunăvoie din toată inima, să se ispitească (cerceteze) de către înaintestătătorul (episcopul) din acel loc. După aceea, în acest chip să pe­treacă cu stăruinţă timp de un alt an, în afara locului închis, ca mai deplin să se arate scopul lor. Căci atunci vor da (produce) dovadă (încredinţare) că nu vânează măriri deşarte, ci că urmăresc această linişte pentru însuşi binele cel adevărat. Iar după împlinirea unui atâta timp, dacă ar rămâne în aceeaşi alegere, ei să fie închişi, şi să nu le fie îngăduit să se îndepărteze de acest sălaş (adăpost, aşezarea, locuinţa) afară dacă i-ar târî la acest lucru vreun folos obştesc sau vreo trebuinţă obştească, sau vreo altă nevoie, care i-ar sili (pripi) spre moarte, dar şi aceasta (să se facă) cu binecuvân­tarea episcopului din acel Ioc.
Iar cei ce ar încerca să iasă din sălaşul lor, în afara pricinilor pomenite (fără de motivele amintite), mai întâi să fie zăvorâţi fără voia lor în pome­nitele (numitele) locuri închise (claustre), iar după aceea să-i vindece pe ei cu posturi şi cu alte nevoinţe aspre (strâmturi, cazne), ştiind noi, după cum este scris, că „nici unul, punând mâna sa pe plug şi întorcându-se îndărăt (spre cele dinapoi), nu este vrednic (apt) de împărăţia cerurilor" (Le. 9, 62).
(4 sin. IV ec; 4 sin. I-II)
CANONUL 42 Trulan (PUSTNICII SĂ NU UMBLE PRIN LUME)
Orânduim ca cei numiţi pustnici, care sunt îmbrăcaţi în negru şi pur­tând capetele cu plete (nu-şi tund părul) cutreieră cetăţile petrecând printre bărbaţii laici şi printre femei şi defăimând (astfel) făgăduinţa lor proprie (votul), dacă tunzându-şi pletele, aleg (doresc) să primească schima (chipul şi rânduiala) celorlalţi monahi - aceştia să fie aşezaţi în mănăstire şi să se numere printre fraţi. Iar de nu ar alege aceasta, să fie cu desăvârşire goniţi din cetăţi şi să locuiască pustiurile de la care şi-au plăsmuit şi numirile.
(4 sin. IV ec; 4 sin. I-II)

CANONUL 43 Trulan (ORICE PĂCĂTOS SE POATE CĂLUGĂRI)
îi este îngăduit creştinului să-şi aleagă viaţa ascetică şi, părăsind vifo­rul cel prea tulburat al treburilor vieţii, să intre în mănăstire şi să se tun­dă după chipul cel monahal, chiar dacă ar fi fost prins în orice cădere în greşeală. Căci Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-1 scot afară" (In. 6, 37), aşadar, vieţuire monastică zugrăvin-du-ne (înfăţişându-ne) nouă viaţa cea întru pocăinţă, o încuviinţăm (aprobăm) celui ce cu adevărat (în mod sincer) i se hărăzeşte (dedică); şi în nici un chip (fapta vieţii lui de mai înainte) nu-1 împiedică pe el de la împli­nirea (ajungerea) ţintei sale.
(4sin.IVec.;2,4sin.I-II)
CANONUL 44 Trulan (OSÂNDA CĂLUGĂRILOR PENTRU CĂLCAREA CASTITĂŢII)
Monahul prinzându-se (găsindu-se) în desfrâu, sau luându-şi (ducân-du-şi) femeie pentru însoţire în căsătorie, ori pentru împreună vieţuire (fără căsătorie), să se supună după Canoane (pedepselor) pentru cei ce au desfrânat.
(16 sin. IV ec; 19 Ancira; 6, 18, 19 Vasiie cel Mare)
CANONUL 45 Trulan (LUXUL SMINTEŞTE PE CĂLUGĂRIŢE)
De vreme ce am aflat că, în unele mănăstiri de călugăriţe, cele ce vor să se învrednicească acelui sfânt chip (de chipul acela sfânt) mai întâi se îm­bracă de către cei ce le aduc în haină de mătase şi de toate felurile şi chiar cu podoabe împestriţate cu aur şi cu piatră (pietre scumpe) astfel, apropi-indu-se de altar, se dezbracă de veşmântul cel dintru atât de scumpă ma­terie, şi îndată se săvârşeşte (face) asupra lor binecuvântarea cea pentru schimă şi le înveşmânta cu haina cea neagră, - orânduim (hotărâm) ca de acum înainte acest lucru să nu se mai facă; căci nici nu este cuviincios ca aceea care, prin propria sa alegere (hotărâre), cu voia ei lepădând acum (deja) toată desfătarea vieţii şi îmbrăţişând petrecerea (vieţuirea) cea după Dumnezeu, şi întărind-o pe aceasta prin cugetări neclătinate, şi astfel venind la mănăstire - să-i vie din nou aminte printr-o podoabă ca aceasta, stricăcioasă şi trecătoare, cele pe care le-a şi dat uitării (cele cărora le-a şi făcut uitate), iar din aceasta să ajungă (devină) nehotărâtă şi să-şi tulbure sufletul asemenea valurilor care năpădesc (inundă) şi care se întorc în­coace şi încolo, încât ajunge (se întâmplă) ca nici măcar o lacrimă să nu mai poată vărsa, şi să arate prin trup umilinţa cea din inimă. Dar şi de ar scăpa, după cum este firesc, vreo mică lacrimă, ea să fie socotită de către cei ce văd că se întâmplă acest lucru nu atât pentru înclinarea (aplicarea) către ascetica nevoinţă, cât pentru a părăsi lumea şi cele din lume.
(126 Cartag.)
CANONUL 46 Trulan (CĂLUGĂRIŢA SA NU IASĂ SINGURA DIN MĂNĂSTIRE)
Cele ce şi-au ales viaţa ascetică şi sunt aşezate în mănăstire să nu iasă deloc de acolo. Iar dacă le-ar târî (împinge) pe ele spre acest lucru vreo nevoinţă de neînlăturat (inevitabilă, neapărată), să-1 facă cu binecuvânta­rea şi cu învoirea înaintestătătoarei, dar şi atunci nu ele singure de sine, ci cu oarecare bătrâne şi cu cele mai de frunte (proiestoase) din mănăstire, după porunca cârmuitoarei (egumenei), iar a dormi în afară (de mănăs­tire) nu Ie este lor nicidecum îngăduit.
Dar şi bărbaţii care duc viaţă monahală, dacă i-âr apăsa nevoia, să iasă şi ei cu binecuvântarea celui ce i s-a încredinţat conducerea (egumenia), aşa că cei ce calcă rânduiala cea acum orânduită (hotărâtă) de noi, fie că ar fi bărbaţi, fie femei, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) cuvenite.
(47 Trul.)
CANONUL 47 Trulan (NECĂLUGĂRII SĂ NU DOARMĂ ÎN MĂNĂSTIRE)
Să nu doarmă nici femeia în mănăstire bărbătească, nici bărbat în cea femeiască, pentru că se cade să fie credincioşii în afară de orice bănuială şi sminteală, şi să-şi îndrepte viaţa lor spre ceea ce este cu bun chip (bine plă­cut) şi statornic (înaintea) lui Dumnezeu. Iar dacă va face cineva acest lucru, ori de ar fi cleric, ori de ar fi laic, să se afurisească.
(18, 20, 22 sin. VII ec.)


CANONUL 48 Trulan (DIVORŢUL ŞI CELIBATUL EPISCOPILOR ALEŞI DIN CLERUL DE MIR)

Femeia celui ridicat la vrednicia (demnitatea) episcopiei, divorţând mai înainte de bărbatul său, prin înţelegere întreolaltă (reciprocă) după hiro­tonia episcopală asupra lui (ea) să intre într-o mănăstire zidită departe de sălaşul (locuinţa) episcopului şi să aibă parte (beneficieze), îngrijirea (cea) din partea episcopului; iar de s-ar arăta vrednică, să se înainteze şi la treapta (slujba) diaconiţei.

(5, 51 ap.; 3 sin. I ec; 15 sin. IV ec; 12, 14, 30 Trui; 3, 4, 25, 70 Cartag.)

CANONUL 49 Trulan (MĂNĂSTIRILE SĂ NU SE SECULARIZEZE)
Înnoind şi acest sfânt canon, orânduim ca mănăstirile, odată sfinţite (consacrate) cu învoirea episcopului, să rămână pentru totdeauna mă­năstiri, şi bunurile (lucrurile, averile) care atârnă (ţin) de ele (le aparţin lor) să se păstreze (pe seama) mănăstirii şi să nu se mai poată f