DIALOGUL IV (Convorbirea a patra)
Scrisorile stareţilor moldoveni - schimonahului Vasilie şi schiarhimandritului Paisie Velicicovschi
despre lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus
Preotul. Numeroase mărturii, aduse de Dv. în ultima convorbire, ale marilor Părinţi ai Bisericii din
vechime şi ale Cuviosului Serafim de Sarov, lămuresc pe deplin şi amănunţit învăţătura Bisericii
Ortodoxe despre lucrarea minţii şi despre rugăciunea lui Iisus. Ele au completat cele ce aţi spus Dv.
în ultimele convorbiri şi ne-au dat un tablou complet şi limpede al rugăciunii lucrătoare sau
ostenitoare. Mie îmi sunt lămurite pe deplin acum, însemnătatea, sensul, importanţa şi necesitatea
lucrării lăuntrice de rugăciune pentru un creştin. Anume, prin această lucrare, având în inimă o
necurmată aducere aminte de rugăciune despre Domnul Iisus Hristos şi mereu alergând la ajutorul
Lui, creştinul îşi păzeşte curăţia vieţii sale celei duhovniceşti dinlăuntru, de întinarea cugetelor celor
deşarte şi păcătoase şi mişcarea necurmată a patimilor. El îşi lucrează acea osteneală lăuntrică
necesară, fără de care şi viaţa lui cea de dinafară, purtarea lui nu poate fi creştină, după cum învaţă
despre acest lucru Sfântul Isichie, presbiterul din Ierusalim: "Dacă înlăuntrul inimii omul nu va face
voia lui Dumnezeu şi nu va păzi poruncile lui, apoi el şi în afară nu va putea face acest lucru." După
toate cele ce le-am ascultat, pentru mine; astfel, apare problema unei vieţi creştine şi eu limpede văd
acel neajuns de la temelie, care face viaţa religioasă a societăţii noastre creştine atât de lipsită de
roade; neajunsul acesta constă în slăbiciunea luptei noastre lăuntrice pentru curăţia şi buna
orânduire a vieţii din inima noastră, sau altfel spus, în nepăsarea noastră faţă de starea ei
duhovnicească (a inimii). De aici, anume din acest punct, trebuie să înceapă renaşterea noastră
religioasă, dacă noi într-adevăr o voim. Spuneţi-mi dacă eu am înţeles drept, însemnătatea
rugăciunii lui Iisus?
Monahul. Mi se pare că aveţi dreptate. 326
Preotul. Revenind la conţinutul convorbirilor noastre anterioare, eu vreau să vă atrag atenţia asupra
faptului, că noi până acum, aproape în întregime ne-am ocupat numai de cercetarea şi de studierea
rugăciunii lucrătoare şi ostenitoare. Noi prea puţin ne atingem de rugăciunea contemplativă şi până
acum nimic n-am vorbit despre acele primejdii care se ivesc în timpul unei lucrări greşite a
rugăciunii lui Iisus. De aceea, eu vreau din nou să vă rog, spuneţi-mi mai amănunţit, pe cât acest
lucru e cu putinţă, ce este rugăciunea contemplativă şi în ce se cuprinde deosebirea şi de cea
lucrătoare, de asemenea şi ce este "înşelarea", în ce constă, de unde vine şi cum să se păzească de ea
un lucrător al rugăciunii lui Iisus?
Monahul. Eu în mai multe rânduri v-am spus că în lucrarea rugăciunii lui Iisus se cere un progres şi
o continuitate riguroasă. Sporirea în rugăciune se face pe cale organică, pe nesimţite, după cum
creşte organismul omenesc, după cum se dezvoltă o plantă. Toate la timpul lor. Nu trebuie de sărit
înainte. Şi pe lângă acestea, trecerea de la rugăciunea cea lucrătoare la cea contemplativă nu
depinde de eforturile omului, ci de voinţa lui Dumnezeu. Deşi în rugăciunea cea lucrătoare reuşita
depinde de harul lui Dumnezeu, dar totuşi aici au mare însemnătate şi eforturile omului. Iar mai
departe, întru sporirea rugăciunii, Însuşi Dumnezeu îl duce pe om parcă de mână şi căutarea cea de
capul nostru a rugăciunii mai înalte fiind prematură şi păcătoasă, cuprinde în sine o mare primejdie
pentru viaţa noastră cea duhovnicească. Afară de aceasta, în rugăciune ca şi în alt oarecare proces
organic, nu sunt limite bruşte, fixe, între momentele răzleţe ale creşterii. Noi deosebim pe un copil
de un tânăr, însă nu putem arăta momentul când copilul a devenit adolescent. La fel e şi în
rugăciune. Noi cunoaştem rugăciunea cea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea minţii din inimă,
rugăciunea cea de sine mişcătoare, rugăciunea cea văzătoare sau contemplativă, rugăciunea curată,
rugăciunea cea duhovnicească, rugăciunea care trece dincolo de hotarele conştiinţei, însă noi nu
putem exact să le separăm una de alta. Trecerea de la una la alta se petrece pe nesimţite, organic. Vă
aduceţi aminte de cuvintele Sf. Isaac Sirul, despre faptul în ce sens larg întrebuinţează Sf. Părinţi
însăşi denumirea rugăciunii. Iată de ce, în toate convorbirile noastre, eu am în vedere mai întâi de
toate să vă întăresc în gândul că e necesar cât mai tare să ne statornicim în rugăciunea Iucrătoare, să
sporim în nevoinţa luării aminte, pocăinţii, zdrobirii, evlaviei, învingerii cugetelor. Dacă rugăciunea
Dv. cea lucrătoare va merge bine, se va pătrunde în sfârşit de o credinţă fierbinte, de o căldură a
rugăciunii, de o zdrobire sinceră şi Dv. de la sine, după mila lui Dumnezeu, vi se va deschide
drumul spre rugăciunea cea contemplativă şi prin încercare veţi cunoaşte în ce constă şi ea. Iar o
petrecere dreaptă şi plină de răbdare în rugăciunea lucrătoare, însoţită de stările ridicate ale duhului,
singur de la sine vă va da o astfel de bucurie şi o astfel de mulţumire, că nu veţi mai dori nimic mai
mult şi nici nu veţi îndrăzni să cereţi mai mult, ci îi veţi mulţumi pentru ceea ce aveţi de la El.
Preotul. Eu, cu toată inima, am priceput şi mi-am însuşit această învăţătură a Dv., părinte dragă, şi
întotdeauna îmi voi aminti-o şi mă voi ţine de ea; şi eu deloc nu năzuiesc înainte de vreme şi de
capuI meu să mă sui pe treptele cele mai înalte ale nevoinţei de rugăciune, ci ţin minte cuvintele
Sfinţilor Părinţi şi nevoitori, precum şi cuvintele Sfinţiei voastre, despre faptul că dacă noi n-avem
idee despre stările de rugăciune cele mai înalte, apoi nu pricepem nici de starea noastră proprie Şi
foarte uşor ne putem închipui că am ajuns deja la limitele posibile ale rugăciunii şi astfel, să cădem
în mulţumire de sine şi trufie. Ca să scap de acest lucru, eu aş fi vrut să ştiu ce nu-i ajunge încă unui 327
ostenitor al rugăciunii celei lucrătoare şi cum e acea rugăciune înaltă, contemplativă, la care au
ajuns cei ce au sporit. Eu caut acestea nu dintr-un îndemn al mândriei, ca să mă sui la latura
lucrurilor ce nu pot fi atinse, ci numai pentru ca mai lesne să-mi dau seama de starea mea actuală de
rugăciune.
Monahul. Tocmai acest răspuns nădăjduiam eu să-l aud de la Dv. Deci, dacă astfel stau lucrurile,
apoi eu sunt gata să vorbesc cu Dv. despre lucrurile de care numai ce m-aţi întrebat. Însă în loc de a
vorbi cu Dv. despre aceste lucruri cu cuvintele mele proprii, eu vă propun să ascultaţi ce au scris
despre rugăciune stareţii moldoveni - schimonahul Vasile, stareţul şi mai marele schitului de la
Poiana Mărului şi schiarhimandritul Paisie (Velicicovschi) stareţul mănăstirii Neamţul. Aceşti
stareţi au trăit în secolul al XVIII-lea. Amândoi ei erau originari din Rusia. Stareţul Vasile a fost
povăţuitorul şi prietenul stareţului Paisie. Ei amândoi au deprins învăţătura Sfinţilor Părinţi despre
lucrarea minţii şi rugăciunea lui Iisus prin lucrare, din propria încercare şi scriu despre acest lucru
nu numai după cele ce au învăţat din cărţi, ci bizuindu-se şi pe încercarea lor personală. De aceea
toate cuvintele lor se deosebesc printr-o limpezime, preciziune şi exactitate. Despre aceşti stareţi,
mai ales despre Paisie Velicicovschi, Dv. desigur că aţi auzit deja. Cel din urmă dintre ei, care a
adunat în jurul său până la o mie de fraţi la mănăstirea Neamţului, care a creat o şcoală numeroasă
de ucenici de ai săi, care a înnoit prin traducerile sale literatura ascetică patristică, a avut în secolul
al XVIII şi al XIX-lea o mare înrâurire asupra monahismului ortodox, mai ales în Rusia, care nu şia pierdut însemnătatea sa nici azi, lucru despre care acum nu voi mai vorbi pe larg.
Stareţul Vasile a scris predosloviile la cărţile despre lucrarea minţii ale Sf. Grigorie Sinaitul, Sf.
Filotei Sinaitul, Sf. Isichie Ierusalimeanul, Şi Sf. Nil Sorschi. În aceste predoslovii el arată că numai
pravila de rugăciune de dinafară, cântarea de tropare şi canoane şi cântarea de psalmi nu e de ajuns
şi este neapărată nevoie de lucrarea lăuntrică a rugăciunii şi de lupta cu cugetele şi cu patimile, prin
chemarea necurmată a numelui Domnului Iisus Hristos. O astfel de lucrare lăuntrică nu trebuie
socotită drept o îndeletnicire numai a acelora care au ajuns la o înaltă treaptă de desăvârşire
duhovnicească şi care s-au curăţit de patimi; ea este neapărat trebuincioasă şi celor începători, pe
care-i ajută să-şi cunoască întocmirea lor lăuntrică şi lipsurile lor şi să învingă cugetele şi patimile.
Totodată, stareţul Vasile respinge şi feluritele obiecţiuni care se ridică împotriva lucrării minţii şi
demonstrează că anume ea îi ajută nevoitorului să deosebească lucrarea înşelării şi să fugă de ea. El
se atinge şi de rugăciunea cea contemplativă, descriind unele stări ale ei.
În toate cele patru predoslovii el vorbeşte despre unul şi acelaş lucru, însă lămureşte subiectul ce şi
l-a propus din toate punctele de vedere, astfel că toate predosloviile se completează una pe alta. Din
operele stareţului Paisie, eu voi aduce numai "Capetele despre rugăciunea minţii" scrise împotriva
hulitorilor lucrării minţii. Făcând cunoştinţă cu scrierile lor, Dv. veţi găsi în ele răspunsurile şi la
întrebările ce vă interesează, iar dacă ceva vi se va părea nelămurit, sau se vor ivi alte întrebări noi,
apoi vom încerca să cercetăm şi să lămurim toate acestea în convorbirea noastră de data viitoare. Eu
nădăjduiesc că planul propus de mine va fi pentru Dv. şi folositor şi interesant şi de aceea, vă rog să
ascultaţi dintâi predosloviile stareţului Vasile, traduse de pe limba slavă în cea rusă contemporană,
începând cu predoslovia la cartea Sf. Grigorie Sinaitul. 328
Predoslovia sau îndrumarea celor ce doresc să citească pe cel dintre sfinţi părintele nostru Grigorie
Sinaitul şi să nu păcătuiască împotriva înţelesului ei
Mulţi citind această sfântă carte a Sf. Grigorie Sinaitul şi necunoscând din încercare lucrarea minţii,
păcătuiesc împotriva minţii celei sănătoase, socotind că lucrarea minţii li se potriveşte numai
bărbaţilor celor nepătimaşi şi sfinţi.
Din această pricină, ţinându-se după obiceiul de dinafară, numai de cântarea de psalmi, tropare şi
canoane, se complac numai în această lucrare a rugăciunii de dinafară. Ei nu înţeleg că această
rugăciune, prin cântare, ne este lăsată nouă de Sf. Părinţi numai pentru un timp, din pricina
neputinţii şi prunciei minţii noastre, ca noi deprinzându-ne încetul cu încetul să ne ridicăm la treapta
lucrării minţii, dar nu ca până la sfârşitul nostru să petrecem în rugăciunea cântată. Căci ce este mai
- copilăros decât faptul (Grigorie Sinaitul, cap.19) că noi, rostind cu gura rugăciunea noastră cea de
dinafară, ne lăsăm ademeniţi de o părere plină de bucurie, gândind despre noi că facem ceva mare,
măgulindu-ne numai prin cantitate şi hrănind prin aceasta pe fariseul cel dinlăuntru.
Depărtându-ne de la o astfel de neputinţă, într-adevăr pruncească, ca nişte prunci de la pieptul cel
hrănitor de lapte, Sf. Părinţi ne arată grosimea acestei lucrări, asemănând cântarea cea glăsuită cu
limba cu cântarea păgânilor. Căci se cuvine, zice Sf. Macarie Egipteanul (Cap. 6), după felul nostru
de viaţă, şi cântarea noastră să fie îngerească, iar nu trupească, ca să nu zic păgânească. Iar dacă şi
ne este îngăduit să cântăm cu glasul, apoi e pentru lenevia şi necunoaşterea noastră, cu scopul ca noi
să ne ridicăm până la adevărata rugăciune. Iar care e rodul de la o astfel de rugăciune de dinafară,
ne-a arătat Sf. Simeon Noul Teolog, în al doilea fel de luare aminte zicând: "Al doilea chip de luare
aminte şi de rugăciune e astfel: când cineva îşi adună mintea sa în sine, abătând-o de la toate cele
simţite şi păzeşte simţurile sale şi îşi adună toate cugetele sale, ca să nu vagabondeze prin lucrurile
deşarte ale lumii acesteia - şi, ba îşi cercetează cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii
rostite de el, altă dată îşi adună în sine toate cugetele sale robite de diavol şi transformate în viclene
şi deşarte; iar altădată, cu multă osteneală şi silinţă, din nou îşi vine în sine însăşi, fiind cuprins şi
învins de vreo patimă oarecare.
Şi având această luptă şi război înlăuntrul său, nu poate fi niciodată în pace, sau să găsească tihnă să
se ocupe de lucrarea virtuţilor şi să primească cununa dreptăţii. Căci unul ca acesta este asemenea
celui ce face război cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric. El aude glasurile vrăjmaşilor şi primeşte
rane de la ei, însă nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum şi de ce îl înving. Pentru că
întunericul care se află în mintea lui şi furtuna pe care o are în cugete îi pricinuiesc această pagubă.
Şi el deloc nu poate să scape de vrăjmaşii săi de gând, ca să nu-l zdrobească. El suferă de osteneli,
însă se lipseşte de răsplată, căci e furat de slava cea deşartă, fără să-şi dea seama de acest lucru; el
socoteşte despre sine că este cu luare aminte; de multe ori din mândrie îi dispreţuieşte pe alţii şi-i
defaimă şi se socoate pe sine vrednic, după cum i se năluceşte lui, să fie păstor de oi şi să le
îndrumeze asemănându-se unui orb, care încearcă să-i aducă pe alţi orbi." Până aci vorbeşte Sfântul
Simeon. 329
Însă cum putem, prin simţurile cele de dinafară să ne păzim mintea, sau să o adunăm pe ea de la
cele ce după firea lor singure se risipesc şi se răspândesc asupra lucrurilor simţite: văzul, privind
cele frumoase sau urâte; auzul, ascultând cele plăcute sau potrivnice; mirosul, simţind cele cu bună
mireasmă sau cele cu duhoare; gustul, gustând cele dulci sau cele amare; pipăirea, atingându-se de
cele bune sau rele şi prin aceasta, asemenea frunzelor de vânt, tremurând şi clătinându-se; iar
mintea, singură, tulburându-se de toate acestea şi cugetând despre lucrările lor, poate oare cândva să
fie slobodă de cugetele cele de-a dreapta şi de-a stânga? Nicidecum şi niciodată.
Iar dacă simţurile de dinafară deloc nu pot îngrădi mintea de cugete, apoi desigur, că se iveşte
nevoia ca mintea să fugă de simţiri în ceasul rugăciunii înlăuntru, spre inimă, şi să stea acolo surdă
şi mută la toate cugetele. Căci dacă cineva, numai în chipul de dinafară, se va depărta de văz, de auz
şi de grăire, apoi capătă o linişte oarecare de patimi şi de cugetele cele rele; însă într-o măsură mult
mai mare ea se va îndulci şi de odihna de cugetele cele rele, când va depărta mintea sa de la cele
cinci simţuri, de dinafară, închizând-o în cămara cea de dinlăuntru şi firească, sau în pustie, şi va
gusta din bucuria cea duhovnicească, care-i vine de la rugăciunea minţii şi de la luarea aminte din
inimă.
Ca o sabie cu două tăişuri, ori încotro îi întoarsă taie cu ascuţişul său, tot ce întâlneşte, aşa şi
rugăciunea lui Iisus Hristos, întoarsă uneori spre cugetele cele rele şi patimi, iar altele ori pentru
păcate, sau prin aducerea aminte de moarte, de judecată şi de chinurile cele veşnice, este pusă în
mişcare. Iar dacă cineva (Isaac Sirul şi Nil Sorschi), în afară de rugăciunea minţii, prin rugăciune
cântată şi prin simţurile de dinafară cu vorbirea împotrivă, va vrea să îndepărteze momeala
vrăjmaşului şi să stea împotriva vreunei patimi oarecare sau unui cuget viclean, acela în curând e
învins de mai multe ori: căci dracii, învingându-l pe el, care se împotriveşte, şi rugându-i-se lui din
nou, fiind parcă învinşi de împotrivirea lui, îşi bat joc de el şi-l împing cu gândurile lui spre slava
cea deşartă şi trufie, numindu-l învăţător şi păstor de oi.
Şi ştiind acest lucru, Sf. Isichie zice: "Nu poate mintea noastră să învingă nălucirea drăcească
singură de la sine şi nici să nădăjduiască acest lucru cândva; căci dracii, fiind vicleni în chip
făţarnic, se supun şi se prefac învinşi, poticnindu-te pe tine cu slava cea deşartă, pe de altă parte. Şi
nu pot suferi ca tu, măcar un ceas, să te înţetepţeşti prin chemarea lui Iisus Hristos". Şi din nou:
"Fereşte-te ca să nu te înalţi asemenea Iui Israel din vechime, şi vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de
gând. Acela fiind izbăvit de Dumnezeul tuturor, de egipteni, s-a gândit să-şi facă spre ajutor un idol
de ţărână. Iar sub idolul de ţărână înţelege mintea noastră neputincioasă, care atât timp cât roagă pe
Iisus Hristos împotriva duhurilor celor viclene, uşor le izgoneşte şi printr-o iscusinţă, meşteşugită
învinge puterile cele oştitoare ale vrăjmaşului. Iar când el fără de pricepere, se va bizui numai pe
sine, atunci asemenea celui aşa zis cu aripi iuţi, se sfarmă şi cade cu o cădere care te face să te
miri". Până aici Sfântul Isichie. 1
1 Pentru a lămuri citatul de mai sus de la schimonahul Vasile, începând cu cuvintele: "Însă cum
putem prin simţurile cele dinafară să păzim mintea", aducem traducerea prescurtată a acestui loc de
către Episcopul Teofan Zăvorâtul. 330
"Cum se poate păzi mintea nerisipită numai prin îngrădirea simţurilor de dinafară, când cugetele
singur de la sine se împrăştie şi se risipesc asupra lucrurilor simţite? Dacă nu se poate, apoi mintea
are nevoie, în ceasul rugăciunii, să fugă înlăuntrul inimii şi să stea acolo surdă şi mută pentru toate
cugetele. Cine se depărtează numai pe dinafară de văz, de auz, şi de grăire, acela capătă puţin folos.
Închide-ţi mintea ta în cămara cea de dinlăuntrul inimii - şi atunci te vei îndulci din odihnă de
cugetele cele rele şi vei gusta din bucuria cea duhovnicească adusă de rugăciunea minţii şi de luarea
aminte din inimă". Sf. Isichie zicea: "Nu poate mintea noastră singură de la sine să învingă
nălucirea cea drăceaseă, ba nici să nu nădăjduiască acest lucru cineva. De aceea păzeşte-te ca să nu
te înalţi asemenea lui Israel cel din vechime - şi vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Acela
fiind izbăvit de egipteni de către Dumnezeul tuturor, s-a gândit să aibă drept ajutor un idol de
ţărână. Sub idolul de ţărână se înţelege mintea noastră cea neputineioasă, care atât timp cât îl roagă
pe Iisus Hristos împotriva duhurilor celor viclene, îl izgoneşte cu uşurinţă, iar când se bizuie fără de
pricepere pe sine, apoi aude cu o cădere, care te face să te miri şi se sfărâmă". Episcopul Teofan:
"Scrieri despre viaţa cea duhovnicească", 1882, pag.184 -188.
Din cele spuse, se cunoaşte îndeajuns puterea şi măsura lucrării minţii, adică a rugăciunii şi a
cântării. Să nu socoţi însă, cititorule binecredincios, că Sf. Părinţi, depărtându-se de la cântarea
multă de dinafară şi poruncind a ne deprinde cu lucrarea minţii, aduc o ştirbire psalmilor şi
canoanelor. Să nu fie: căci de la Duhul Sfânt sunt predate toate acestea Sf. Biserici în care toate
lucrările sfinţite se încununează cu hirotonia şi cuprind în sine întreaga taină a iconomiei lui
Dumnezeu Cuvântul, chiar până la a doua Lui venire şi totodată şi a învierii noastre. Şi nu e nimic
omenesc în rânduielile Bisericii, ci totul e lucrarea harului lui Dumnezeu, care nu creşte din
vrednicia noastră şi nici nu se împuţinează de păcatele noastre. Însă la noi e vorba nu de rânduielile
sfintei noastre Biserici, ci de pravila deosebită şi de felul de viaţă a fiecăruia dintre monahi, adică
despre rugăciunea minţii care prin stăruinţa şi prin dreptatea inimii atrage, de obicei, harul Sfântului
Duh, iar nu prin cuvintele psalmilor, în afară de luarea aminte din minte, ci cântate numai cu gura şi
cu limba. Cum a zis Apostolul: "Vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte decât zece mii cu
limba". Căci trebuie dintâi prin aceste cuvinte, cinci la număr, să ne curăţim mintea şi inima zicând
neîncetat întru adâncul inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!", şi astfel să ne ridicăm la
cântarea cea cu mintea. Pentru că fiecare începător şi pătimaş poate lucra această rugăciune cu
mintea, în paza inimii iar a o cânta deloc nu poate până ce nu se va curăţi mai întâi prin rugăciunea
minţii. De aceea, Sf. Grigorie Sinaitul, cercetând şi desluşind vieţile şi scrierile şi iscusinţa
duhovnicească a tuturor sfinţilor mai mult decât toţi, pînă în amănunţime cu Duhul Sfânt care era
întru el rânduieşte să avem toată silinţa pentru rugăciune. La fel şi Sf. Simeon, arhiepiscopul
Tesalonicului, având acelaşi duh şi dar, porunceşte şi-i sfătuieşte pe arhierei, preoţi, monahi şi pe
toţi mirenii în orice vreme şi în orice ceas, să rostească şi să respire această sfinţită rugăciune; căci
nu este, zice el împreună cu Apostolul, nici în cer nici în pământ, altă armă mai puternică, decât
numele lui Iisus Hristos.
Să-ţi fie cunoscut, bunule râvnitor al acestei lucrări sfinţite a minţii, şi faptul că nu numai în
pustietate sau într-o sihăstrie însingurată, ci şi în chiar cele mai mari lavre ce se aflau în mijlocul 331
oraşelor erau învăţători şi numeroşi lucrători ai acestei lucrări sfinţite a minţii. Şi e vrednic de
mirare, cum sfinţitul Patriarh Fotie, fiind ridicat ca patriarh de la dregătoria de senator, nefiind
monah a deprins această lucrare a minţii şi într-un post aşa de înalt, şi-a sporit într-atâta încât faţa
lui strălucea asemenea unui al doilea Moise, de harul Sfântului Duh ce petrecea întru el, zice Sf.
Simeon Tesaloniceanul. Şi mărturiseşte despre el şi faptul că prin iscusinţa sa întru tot înleleaptă,
filosofică, a scris şi o carte despre această lucrare a minţii. Zice de asemenea, că şi Ioan Gură de
Aur, Ignatie şi Calist, sfinţii Patriarhi ai Ţarigradului au scris cărţile sale despre aceeaşi lucrare
lăuntrică. Şi încă ce nu-ţi ajunge, cititorule iubitor de Hristos, că lăsând orice îndoială, să începi a te
deprinde cu luarea aminte a minţii? Dacă vei zice: N-am viaţă însingurată - iată pildă pentru tine -
Sfântul Patriarh Calist, care a învăţat lucrarea minţii în Marea Lavră din Athos, trecând prin slujba
de bucătar. Dacă te îndoieşti, pentru că te afli în cea mai adâncă pustie, iată a doua pildă pentru tine
- Sfântul Patriarh Fotie, care a învălat meşteşugul luării aminte din inimă deja în rangul de patriarh.
Dacă sub pretextul ascultării te leneveşti să te apropii de trezvirea minţii, apoi pentru aceasta eşti
vrednic de batjocură; fiindcă nici pustiu, nici viaţa cea însingurată, nu aduc o sporire în această
lucrare, în aşa măsură ca ascultarea cea cu pricepere, zice Sf. Grigorie Sinaitul. Sau eşti furat încă şi
din partea dreaptă, cum că n-ai povăţuitor pentru această lucrare: Însuşi Domnul îţi porunceşte să te
înveţi din Scriptură, zicând: "Cercetaţi Scripturile şi în ele veţi afla viaţa cea de veci". Sau eşti
momit din partea cea de-a stânga, tulburându-te că nu-ţi găseşti un loc liniştit; şi aceasta te respinge
Petru Damaschinul zicând: "Începutul mântuirii pentru om, este să-şi părăsească toate vrerile şi
înţelegerile sale şi să împlinească toate vrerile şi toate înţelegerile Iui Dumnezeu; şi atunci, în lumea
întreagă, nu se va afla lucru, sau început, sau loc, care ar putea să-l împiedice". În sfârşit, dacă
născocind o pricină încă şi mai binecuvântată, te poticneşti de cuvintele repetate ale Sf. Grigorie
Sinaitul, care vorbeşte mult de înşelarea ce se poate întâmpla în această lucrare, apoi pe tine te
îndreaptă acelaşi sfânt, zicând: "Noi nu trebuie să ne temem sau să ne îndoim, chemând pe
Dumnezeu. Iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-li-se mintea, apoi să ştii că au suferit acest lucru
de la rânduiala de sine şi de la îngâmfare". Iar cine caută pe Dumnezeu în ascultare, cu întrebare şi
cu smerită cugetare, acela cu Harul lui Hristos niciodată nu va suferi vătămare. Căci cine trăieşte
drept şi vieţuieşte fără de prihană şi se depărtează de plăcerea de sine şi îngâmfare, pe acela, după
cum zic Sfinţii Părinţi, nu-l poate vătăma toată ceata dracilor, deşi ar ridica împotriva lui ispite
nenumărate. Iar cei care umblă încrezuţi în sine şi din voia lor, aceia cad în înşelare. Iar dacă unii,
poticnindu-se de piatra Sf. Scripturi primesc arătările căii către înşelăciune, ce ni se dau drept prilej
de oprire a lucrării minţii, apoi unii ca aceştia să ştie că ei răstoarnă "cele de sus jos şi cele de jos
sus". Nu spre a opri lucrarea minţii, ci ferindu-ne de înşelare, ne arată Sf. Părinţi pricinile de pe
urma cărora ne vine înşelarea.
La fel şi acest Sfânt Grigorie Sinaitul, poruncind celui ce deprinde rugăciunea să nu se teamă şi să
nu se îndoiască, arată două pricini ale înşelării: rânduiala de sine şi îngâmfarea. Şi Sf. Părinţi dorind
să ne păzească nevătămaţi de ele, ne poruncesc să cercetăm Sfânta Scriptură, învăţându-ne de la ea,
având fratele pe un frate drept sfătuitor bun, după cum zice Petru Damaschinul. Dacă nu se poate
găsi un stareţ încercat în cuvânt şi în faptă, după pilda Sf. Părinţi, cunoscând bine Scripturile
patristice, apoi petrecând în singurătate, în liniştire, din răsputeri să ne silim să avem povăţuire 332
duhovnicească din învăţăturile şi poveţele Sfinţilor Părinţi, întrebând de orice lucru şi de orice
virtute. O astfel de măsură şi de rânduială, trebuie să o păzim şi noi, citind Scripturile, iar să nu ne
abatem de la învăţătura şi povăţuirea lor, după cum unii, necunoscând lucrarea minţii, din încercare,
şi socotindu-se pe sine că au darul desluşirii, din trei pricini sau motive se abat sau, mai bine zis, se
depărtează pe sine de la deprinderile acestei lucrări sfinţite. Mai întâi ei socot că această lucrare se
potriveşte numai bărbaţilor nepătimaşi şi sfinţi iar nu şi celor pătimaşi. Al doilea arată desăvârşita
(absoluta) împuţinare a povăţuitorilor şi învăţătorilor pentru o astfel de vieţuire şi cale. Al treilea -
înşelarea, care urmează acestei lucrări.
Cea dintâi dintre aceste pricini sau motive nu e bună de nimic şi n-are dreptate, pentru că cea dintâi
treaptă pentru monahii începători e ca să se împuţineze patimile prin trezvirea minţii şi paza inimii,
adică prin rugăciunea minţii, cuvenită celor lucrători. A doua - e absurdă şi neîntemeiată pentru că,
în lipsa povăţuitorului şi învăţătorului, Scriptura ne este învăţător, după cum s-a spus mai sus. Iar a
treia e de sine înşelătoare, căci citind Scriptura despre înşelare, tot prin această Scriptură se
împiedică, judecând strâmb despre ea, în loc să socoate Scriptura ca o prevenire spre a cunoaşte
înşelarea, ei născocesc şi află pricină de a se abate de la lucrarea minţii. Asemenea unei căpetenii de
oştire, care, primind ştire că vrăjmaşul i-a întins o cursă în care, plănuind cu vicleşug şi printr-o
lovitură din ascuns să-l învingă, nefiind în stare a se lupta cu el în chip descoperit, el fiind
nechibzuit, în loc să preîntâmpine vicleşugul vrăjmaşului şi să capete victoria printr-o lovitură
neaşteptată asupra pândei lor, se teme de frică "unde nu era nici o frică" şi o ia la fugă, acoperinduse pe veci cu ruşine înaintea împăratului şi a dregătorilor lui.
Dacă tu te înfricoşezi de această lucrare şi învăţătură numai din evlavie şi din simplitatea inimii tale,
apoi eu încă şi mai mult mă tem împreună cu tine, însă nu bizuindu-mă pe basme deşarte, după care
a te teme de lup înseamnă să nu te duci în pădure. Şi de Dumnezeu trebuie să ne temem, însă să nu
fugim de El şi să nu ne lepădăm de El din pricina acestei frici. Într-adevăr, această lucrare cere
multă frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă cercetare a Sf. Scripturi şi sfatul fraţilor celor
de un duh cu tine, însă nu fugă şi refuz şi cu atât mai mult, nu obrăznicie şi rânduială de sine. Căci
cel obraznic şi încrezut în sine, s-a spus, tinzând spre cele ce sunt mai presus de vrednicia şi
întocmirea lui, tinde înainte de vreme să ajungă la rugăciunea văzătoare. Şi încă: "Dacă cineva
visează cu părerea sa să ajungă la ceva înalt, fiind cuprins de o dorinţă satanică dar nu adevărată, pe
unul ca acesta satana foarte uşor îl încurcă în mrejele sale ca pe o slugă a sa. Şi de ce să tindem noi
spre o sporire înaltă în sfinţita rugăciune a minţii de care, după cuvântul Sfântului Isaac, abia de se
învredniceşte unul din zece mii?
E destul, e destul pentru noi, pătimaşii şi neputincioşii, să cunoaştem măcar urma liniştirii din
minte, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare cu ajutorul căreia momelile vrăjmaşilor şi cugetele
cele rele sunt izgonite de la inimă şi care este adevărata lucrare a monahilor celor începători şi
pătimaşi, prin care ei se suie, dacă voieşte .Dumnezeu, spre rugăciunea cea văzătoare şi
duhovnicească.
Şi nu trebuie să ne târguim, că puţini se învrednicesc de rugăciunea cea văzătoare; căci nu e
nedreptate la Dumnezeu. Numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care ne duce la această
sfinţită rugăciune, adică să ne împotrivim momelilor, patimilor şi cugetelor celor rele cu rugăciunea 333
cea lucrătoare. Şi astfel de ne vom sfârşi noi pe calea sfinţilor, ne vom învrednici şi de soarta lor,
deşi nici n-aţi ajuns la desăvârşire, zice Sfântul Isaac şi mulţi sfinţi.
Şi încă iarăşi e vrednic de mirare şi de groază şi faptul că unii care cunosc Scriptura n-o cercetează
iar alţii, fără să ştie şi fără să întrebe, se obrăznicesc cu mintea lor asupra acestei luări aminte a
minţii şi pe lângă aceasta zic, că a sta cu luare aminte şi a face rugăciunea, trebuie în partea cea
poftitoare (doritoare): "Căci aceasta, zic ei, este lăuntrul pântecelui şi al inimii". Însă nu trebuie
lucrate în această parte nici rugăciunea şi luarea aminte, ba chiar nici căldura aceea care vine din
partea cea poftitoare în timpul rugăciunii la inimă, nici într-un caz nu trebuie primit. Iar lăuntrul
pântecelui după Sfântul Teofilact, se numeşte inima însăşi şi ea nu e la buric, nici în mijlocul
pieptului, ci sub sânul stâng îşi are locul său. Căci astfel sunt împărţite cele trei puteri ale sufletului:
cea cuvântătoare în piept; cea a iuţimii (a furiei) sau a râvnei în inimă; iar cea poftitoare (a
dorinţelor) în pântece, lângă buric, unde şi diavolul poate pătrunde lesne, după Iov: tulburând-o şi
aprinzând-o ca lipitoarea şi broaştele într-un lac cu apă stătută, şi având drept hrană şi desfătare
dulceaţa poftei. De aceea, zice Grigorie Sinaitul: "Nu e mică osteneala de a pătrunde adevărul
limpede şi a fi curat de cele ce sunt împotriva harului, căci sub chipul de adevăr, diavolul are
obiceiul, mai ales la cei începători, să-şi arate înşelarea sa, transformând parcă cele viclene ale sale
în cele duhovniceşti; zugrăvind una în locul alteia, înlăuntrul pântecului celui firesc, prefăcându-le
în chip nălucitor cum vrea şi în loc de căldură îşi aduce arderea sa, în locul veseliei o bucurie lipsită
de înţeles şi o dulceală însoţită de umezeală". (scurgere de bale, n. tr.).
E de folos ca lucrătorul să ştie că arsura sau căldura vine din pântece spre inimă, uneori singur de la
sine, fireşte în afară de cugetele cele desfrânate. Şi aceasta nu e de la înşelare, ci de la fire, zice
Sfântul Calist Patriarhul. Iar dacă cineva primeşte acest lucru drept o manifestare a harului, iar nu a
firii, apoi acest lucru; fără îndoială, e înşelare. Iar cum se petrec toate acestea, cel ce se nevoieşte nu
trebuie să ia aminte, ci să le respingă. Iar uneori, diavolul amestecând arderea sa cu pofta noastră,
târăşte mintea spre gândurile cele de curvie. Şi aceasta, fără de îndoială, este o înşelare. Iar dacă tot
trupul se încălzeşte şi mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă ar fi lipit se acoperă în adâncul
inimii, începând şi sfârşind rugăciunea în inimă: acest lucru e, fără de îndoială, de har, iar nu de la
înşelare. Însă, pentru unii nevoitori, nu e mică piedică în această sfinţită lucrare şi neputinţă
trupească; nefiind în stare să suporte, în măsura şi greutatea cuvenită, ostenelile şi posturile
suprafireşti pe care le-au avut sfinţii, ei socot că e cu neputinţă, fără de acestea, să înceapă nevoinţa
lucrării rninţii. Şi aducând o astfel de lucrare a lor la măsura cuvenită, Vasile cel Mare învaţă aşa:
înfrânarea, zice el, se hotărăşte fiecăruia după puterea trupului lui. Şi de aceea, eu socot, că e frumos
să luăm seama, că nimicind puterea trupului prin înfrânarea cea peste măsură, să nu ajungă trupul
slab şi neînstare să lucreze faptele cele bune. Căci trupul trebuie să-l avem lucrător, dar nu slăbit
prin fel de fel de depăşire de măsură. Dacă ar fi fost bine ca omul să fie slăbănogit cu trupul şi să
stea întins ca un mort, abia răsuflând, apoi, desigur că Dumnezeu de la început ne-ar fi lăsat (făcut)
astfel. Iar dacă el nu ne-a făcut astfel; apoi greşesc aceia care cele făcute bune nu le păstrează astfel
cum sunt. Şi de aceea, nevoitorul să se îngrijească numai de una: care nu şi-a găsit răutatea, din
pricina leneviei, loc în suflet, n-a slăbit între ceva trezvirea şi suirea stăruitoare a gândului către
Dumnezeu, nu s-a întunecat cumva simţirea cea duhovnicească şi luminarea sufletului ce vine de la 334
ea? Căci dacă binele cel spus creşte, apoi şi patimile, trupul nu vor avea timp să se răzvrătească,
când sufletul se îndeletniceşte cu cele de sus şi nu lasă timp trupului ca să fie înviforat de patimi. Cu
o astfel de întocmire a sufletului, cel ce primeşte hrană cu nimic nu se deosebeşte de cel ce nu
mănâncă; ci nu numai postul, ei şi o viaţă cumpătată nu-i aprinde pofta. Şi Sfântul Isaac, potrivit cu
aceasta, a zis: Dacă vei sili trupul cel neputincios peste măsura puterilor lui, apoi vei pricinui
sufletului tulburare peste măsura puterilor lui, tulburare peste tulburare. Şi Sf. Ioan Scărarul zice:
Am văzut pe acest vrăjmaş (pântecele) odihnindu-se şi dând minţii trezvie. Şi încă: l-am văzut
istovit de post şi producând scurgere, ca să nu nădăjduim în noi înşine, ci spre Dumnezeu cel viu.
Cu aceasta se potriveşte şi istorioara despre care Cuviosul Sf. Nicon aminteşte, că deja în timpurile
noastre (adică ale Sf. Nicon), a fost găsit în pustietate un bătrân care, treizeci de ani, n-a văzut faţă
de om, pâine n-a mâncat, afară de rădăcini şi care a mărturisit că tot tirnpul acesta a fost înviforat de
dracul curviei. Şi Părinţii au judecat că pricina unei astfel de luptă n-a fost nici trufia, nici hrana, ci
faptul că bătrânul nu era deprins cu trezvia minţii şi cu lupta împotriva ispitelor vrăjmaşului. Cu
acest prilej, Sf. Maxim a zis: dă-i trupului tău după puterea lui şi întreaga ta nevoinţă întoarce-o spre
lucrarea minţii. Şi încă Sfântul Diadoh zice: postul are lauda după sine, iar nu după Dumnezeu; căci
el este o unealtă care bine-i întocmeşte spre întreaga înţelepciune (curăţia minţii) pe cei ce doresc.
Pe aceea, nevoitorii bunei credinţe nu se euvine să aibă o părere mai înaltă despre ei. Ci întru
credinţa lui Dumnezeu să aştepte sfârşitul gândirii noastre. Căci şi mânuitorii oricărui meşteşug, nu
de la unealtă sunt lăudaţi pentru bunul sfârşit al lucrării, ci aşteaptă împlinirea şi numai ea arată
vrednicia meşteşugului.
Având o astfel de orânduire pentru întrebuinţarea hranei, nu-ţi pune toată stăruinţa şi nădejdea
numai în post, ci postind după măsura şi puterea ta, tinde spre lucrarea minţii. Şi dacă ai putere
îndeajuns ca să te hrăneşti numai cu pâine şi cu apă, e bine. Căci spus este, că celelalte mâncări nu
întăresc astfel trupul, ca pâinea şi apa. Însă să nu socoţi că faci o mare faptă bună postind astfel, ci
aşteptând să câştigi cu postul întreaga înţelepciune (curăţie).
Şi un astfel de post va fi chibzuit, a zis Sfântul Dorotei. Iar dacă eşti neputincios, îţi porunceşte
Sfântul Grigorie Sinaitul, dacă vrei să ai mântuirea, să mănînci pâine şi apă, sau să bei vin trei sau
patru pahare pe zi şi din celelalte mâncări care se vor întâmpla, să guşti din toate câte puţin, fără să
te saturi, ca prin gustarea din toate să scapi din îngâmfare şi totodată să nu te îngreţoşezi de făpturile
lui Dumnezeu, cele foarte bune, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Astfel e judecata celor cu
bună pricepere. Iar dacă, gustând din toate mâncărurile şi bând câte puţin vin, te îndoieşti de
mântuirea ta, apoi aceasta este necredinţă şi neputinţă a cugetului. Măsura de a lua mâncarea e fără
de păcat şi după Dumnezeu e aşezată în trei rânduieli: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânare
este când, în timpul mâncării; se simte încă foame; îndestulare, când nu e nici foame nici îngreuiere;
săturare, când este puţină îngreuiere. Iar dacă mănâncă şi după săturare, apoi acest lucru este uşa
îndrăcirii pântecelui, prin care intră curvia. Iar tu, cercetând toate acestea, cele ce se potrivesc cu
puterea ta, fără să depăşeşti cele rânduite; iar cei desăvârşiţi mai au şi osebirea aceea, după Apostol,
ca să se sature şi să flămânzească şi în toate să fie puternici. 335
Toate acestea, o râvnitorule al luării aminte din minte, îţi sunt arătate din cuvintele autentice ale
marilor şi sfinţiţi Părinii şi în ce constă măsura înfrânării şi a unui post chibzuit, şi cum să sporeşti
în luarea aminte.
Predoslovia la capetele Fericitului Filotei Sinaitul
"Lupta noastră nu este împotriva trupului şi sângelui, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor, şi
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri".
Ostaşii unui împărat pământesc poartă sabie, fiind gata şi şi iscusiţi pentru a lupta cu vrăjmaşii; însă
o astfel de sabie poartă şi cei ce nu sunt ostaşi, numai din obişnuinţă, iar nu ca să se pregătească de
luptă şi neştiind chiar cum trebuie să se lupte împotriva vrăjmaşilor. Cele spuse sunt cu totul
asemănătoare cu războiul nostru cel duhovnicesc, despre care va fi acum cuvântul. Căci tot cel ce se
leapădă acum de lume şi ajunge monah, primeşte odată cu aceasta şi sabia duhului, ca un ostaş al lui
Hristos şi iese la luptă împotriva duhurilor răutăţii. Deci lui îi sunt adresate cuvintele din ceasul
tunderii: "Primeşte, frate, sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, purtându-I pe buzele tale,
în minte şi în inimă şi neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!"
Dar, o timpurile noastre! Cât de mulţi nu zic deja - toţi poartă această sabie numai din obişnuinţă,
dar nu pentru că le e trebuincioasă pentru luptă. Fără să se deprindă cum trebuie să o mânuiască pe
ea în faţa vrăjmaşilor şi să-i ardă cu ea o flacără, o întrebuinţează prost, grosolan şi fără folos, adică
citind pentru o "Slavă" din Psaltire, o aţă (un şirag de sută de boabe de la mătănii, n. tr.), iar pentru
o catismă, trei, reduc numai la aceasta rugăciunea lor cea de dinafară. Iar mulţi, părăsind cu
desăvârşire acest grai al lui Dumnezeu, sau mai bine zis această armă înflăcărată care păzeşte poarta
inimii, se mulţumesc numai cu o cântare de psalmi, canoane şi tropare predate de Biserică, socotind
că această rugăciune din cinci cuvinte, e rânduită drept pravilă numai monahilor simpli şi
necărturari. Respingând şi îndreptând o astfel de părere greşită a lor, Sf. Simeon, arhiepiscopul
Tesalonicului, învaţă şi pune lege tuturor arhiereilor, arhimandriţilor, egumenilor, ieromonahilor,
preoţilor, diaconilor, monahilor şi oamenilor mireni de orice rang şi îndeletnicire, în loc de orice
pravilă să îndeplinească, ca răsuflarea şi viaţa lor, această sfântă rugăciune a lui Iisus, în minte, pe
buze, în orice ceas şi loc, chiar dacă ei nu pot cunoaşte lucrarea ei meşteşugită, căci acest lucru e,
după cuvintele lui, numai al monahilor, care s-au lepădat de lume. Iar dacă Vasile cel Mare
porunceşte unui monah neînvăţat să-şi facă pravila prin rugăciunea lui Iisus, mărginindu-se numai
la rostirea ei numerică şi nu meşteşugit, apoi acest lucru trebuie de înţeles că el rânduieşte acest
lucru atât celor neînvăţaţi cât şi celor din lume, ca ei toţi, după măsura puterilor lor să
slavoslovească pe Dumnezeu, însă să nu petreacă în trândăvie.
Cine-şi poartă sabia sa, sau cuvântul, cu pricepere, cu luare aminte lăuntrică, acela cunoaşte vremea
când să-şi întoarcă privirile sale către vrăjmaş şi să se roage împotriva momelilor celor rele şi
patimilor cugetelor, sau pentru păcatele sale. Iar uneori din oarecare împrejurări, sau din neluare
aminte, va aluneca cu cuvântul sau cu mânia, iar uneori şi cu pofta, sau slavă deşartă, sau cu părerea
şi altele şi din această pricină va fi mustrat de conştiinţa sa, apoi nesuferind mustrările ei, se 336
întoarce către Dumnezeu, căindu-se şi rugându-se din minte şi din inimă, căutând iertare. Întreaga
pravilă a acestuia se cuprinde numai în pocăinţă şi în luare aminte din inimă, după pilda văduvii
aceleia care nu se depărta de judeeător zi şi noapte, cerând izbândirea potrivnicului său. Şi aceasta
este rânduiala lucrării minţii, ce li se potriveşte celor pătimaşi; deci nimeni să nu se tulbure de
cuvântul acesta, că cei înviforaţi de astfel de păcate pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să deprindă
lucrarea minţii.
Să-ţi închipui cinci stări care lucrează din patimă: a) căzând în mânie şi supărare, să rămâi mereu
purtînd răutate asupra celui ce te-a supărat; b) fiind întristat, să ţii minte răul timp de mai multe zile;
c) a te mânia numai o săptămână; d) numai o singură zi să ţii minte şi e) vrăjmăşind, supărând,
tulburând şi tulburându-se, în acelaşi ceas să se schimbe. Iată câte întocmiri felurite sunt, însă ele
toate sunt supuse iadului (sub iad), până când lucrează patima, după cum a spus Sfântul Dorotei şi
unii ca aceştia nu trebuie să se atingă de lucrarea minţii, căci ei sunt asemenea unui om, care fiind
rănit de săgeata vrăjmaşului; o ia cu mâinile sale şi-şi străpunge cu ea inima sa; despre ei a zis Ioan
Teologul: tot cel ce face păcat este de la diavolul (I, Ioan, 3,8).
Şi iarăşi alte cinci stări: a) a celui ce e batjocorit şi care se mâhneşte nu pentru că a suferit batjocură,
ci pentru că n-a răbdat-o; b) a celui care se învaţă răbdare mereu, însă la urma urmelor se lasă biruit
de momeală; c) care nu vrea să răspundă cu rău pentru rău, ci e târât de puterea obişnuinţei; d) care
se stăruie, nici să nu vorbească de rău, ci se mâhneşte pentru supărarea primită, se ocăreşte pe sine
şi se căieşte de aceasta şi e) care nu se mâhneşte pentru supărarea primită, dar nici nu se bucură de
ea. Aceştia toţi sunt din cei ce se impotrivesc patimilor, fiindcă în chip voit, se luptă cu patima şi nu
voiesc să-i facă hatârul ei, ci se întristează şi se nevoiesc. Unii ca aceştia se aseamănă celui ce se
află sub ploaia de săgeţi a vrăjmaşului, însă nu e rănit, zice acelaşi Sfânt Dorotei. Ei, în tot cazul,
pot şi trebuie să se deprindă cu lucrarea minţii pentru că ei se curăţă prin harul lui Hristos cel de
toate zilele, prin rugăciunea minţii şi prin pocăinţa cea de fiecare ceas şi despre ei a zis văzătorul de
taine: dacă vom spune că n-avem păcat, apoi ne înşelăm pe noi înşine; şi dacă mărturisim păcatele
noastre, credincios este şi drept, ca să ne lase nouă şi să ne curăţească pe noi de orice nedreptate (I
Ioan l, 8, 9).
Se ştie şi acest lucru, că această sfinţită rugăciune a lui Iisus, pentru mulţi, în vechime şi acum, era o
piatră de poticnire şi sminteală. Şi deşi mulţi, poate chiar toţi, se roagă cu această rugăciune, simplu
şi pe dinafară şi nimeni nu se ridică împotriva acestui lucru, însă lucrarea ei meşteşugită, adică paza
inimii cu mintea în rugăciune, puţini cine o cunoaşte. Chiar lui Sf. Grigorie Sinaitul i se împotriveau
de la început cei mai cuvântători Părinţi ai Muntelui Athos, el a început să-i înveţe la această
lucrare, apoi ce să mai vorbim de monahii cei ce s-au împrietenit cu lumea? Totuşi, cel ce voieşte
să-şi mântuiască sufletul său trebuie să se supună Sfintelor Scripturi şi învăţăturii Sfinţilor Părinţi,
iar nu oamenilor trupeşti. Căci doar nu într-un ungheruş oarecare, ci în mijlocul cetăţii împărăteşti a
înflorit aceaslă sfinţită lucrare a minţii şi nu numai la monahii cei simpli, ci chiar înşişi Patriarhii de
Constantinopol erau lucrătorii şi învăţătorii ei. Am în vedere pe Ioan Gură de Aur, Fotie, Calist,
care au fost unul după altul urmaşi ai scaunului patriarhal, despre care scrie Sfântul Simeon
Tesaloniceanul, că şi-au întocmit cărţi întregi numai despre această lucrare a rugăciunii minţii,
pătrunse de o adîncă înţelepciune şi meşteşugire. Însă nu trebuie să ne mire faptul că, acum, despre 337
această învăţătură şi Scriptură, printre monahi nu se rosteşte nici un cuvânt. Căci doar fiecare
poate, dacă vrea numai, monahul sau mireanul, să cânte psalmii şi canoanele predate Sfintei Biserici
de către Sfinţii Părinli, pentru rugăciunea cea de obşte; însă a-l numi pe Iisus Hristos Domn cu
mintea, nimeni nu poate decât numai priri Duhul Sfânt, după Apostol. De aceea Sfinţii Părinţi, fiind
lucrători şi învăţători ai lucrării minţii, aseamănă lucrarea cântării cea de dinafară cu un copil mic,
iar rugăciunea minţii cu un bărbat desăvârşit. Şi după cum un copil nu e nimic să ceară ca el, după o
vreme vrea să fie bărbat şi bătrân, aşa pentru cântarea şi rugăciunea cea de dinafară, care ne este
dată de la Dumnezeu după neputinţele prunciei noastre, nu e ocară şi defăimare dacă cineva îşi
întoarce toată stăruinţa spre rugăciunea minţii şi cântă foarte puţin psalmi, canoane şi tropare,
nădăjduind să câştige prin rugăciunea minţii, cântarea cea din minte, de la care iarăşi se suie la
rugăciunea cea văzătoare, faţă de care cântarea se pare un copil înaintea unui bărbat desăvârşit; şi
iarăşi, lăsând ceva timp şi cântării (cu gura, n. tr.), mai mult se roagă; ba unul ca acesta nici nu
poate din nou să cânte mult; căci cei ce cântă pe dinafară şi nu pătrund cu simţire ceea ce cântă,
aceia pot cânta mult, zice Sf. Grigorie Sinaitul. Din această pricină, el aseamănă cântarea cu
luceafărul, steaua dimineţii, iar rugăciunea minţii, cu soarele. Şi după cum luceafărul e văzut numai
un ceas sau două iar soarele străluceşte toată ziua, la fel să înţelegem lucrurile şi în ce priveşte
cântarea şi rugăciunea. Şi nu-mi spune mie, că mulţi dintre sfinţi se ţineau de cântare multă, ci
pricepe şi crezi, că aceeaşi Părinţi ne porunceau neapărat, de la cântare să ne suim la rugăciune.
Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Grigorie Sinaitul, care de la început, fiindcă nu cunoştea ceva
mai bun se ţinea numai de cântare; iar fiind povăţuit de un Critean a înlocuit cântarea cea multă cu
rugăciunea minţii şi, cunoscând din încercate că de la cântare nu e spor aşa de repede şi de uşor ca
de la rugăciune, a poruncit tuturor să aibe grijă de rugăciune, iar de cântat să se cânte puţin din
pricina trândăviei.
Mai departe şi tu, fără nici o îndoială, fă la fel ca să nu-ţi fie spus şi ţie, pentru împotrivirea ta, cu
cuvintele Apostolului, care zice: "Dorinţa inimii mele şi rugămintea mea către Domnul este, ca
Israil să se mântuiască. Căci le mărturisea că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu cu pricepere.
Căci ei, nepricepând dreptatea dumnezeiască şi silindu-se să-şi întemeieze dreptatea lor înşişi, nu sau supus dreptăţii dumnezeieşti. (Rom.10,1-3). Deci, ce zice Scriptura? Aproape de tine este
cuvântul, pe buzele tale şi în inima ta; dacă vei mărturisi cu gura ta pe Iisus Domn, apoi te vei
mântui; căci, oricine cheamă numele lui Domnului se va mântui. Însă toate acestea: cuvântul,
mărturisirea, şi chemarea trebuie înţelese ca o petrecere înlăuntrul tău a lui Hristos care S-a sălăşluit
întru tine, prin Sfântul Botez. Şi tu trebuie neîncetat să chemi şi să zici, şi să-I mărturiseşti, uneori
cu inima, uneori cu gura, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!"
Deci, fii cu luare aminte omule la tine şi la îndărătnicia ta, ca să nu trimeată Domnul peste tine,
pentru aceasta duhul împietririi; să nu vezi cu ochii şi să nu auzi cu urechile, după cum mărturiseşte,
împotriva ta, Sfânta Scriptură, la fel cum a mărturisit Ilie împotriva lui Israil înaintea lui Dumnezeu,
Căruia şi tu te împotriveşti. Deci, nu nădăjdui şi nu crede că vei reuşi să ajungi la ceva duhovnicesc,
dacă nu te vei supune, ca să chemi pe Iisus Hristos asupra oricărui cuget rău şi asupra puterii
vrăjmaşului, după cum zice Sfântul Isichie: "Nu vei afla armă mai tare asupra vrăjmaşilor nici în
cer, nici pe pământ, afară de numele lui Hristos. Şi-ţi este cu neputinţă să scapi de a fi adăpat de 338
cugetele cele rele, sau să încetezi de a mânca pîine de tărâţe, până când nu vei râvni să guşti din
pîinea cea curată, care s-a coborât din cer, căci cei care gustă din ea nu vor flămânzi în veac,
căpătând veselie şi bucurie, dar nu frică sau o mângâiere lipsită de înţeles, sau ceea ce e tot una, o
părere de sine plină de bucurie. Căci, după cum legea, nefiind în stare singură să-l facă pe om fără
de păcat, îi trimetea pe toţi spre Hristos şi ea singură tindea spre El, micşorându-şi parcă prin
aceasta însemnătatea sa, tot aşa şi cântarea cea din afară, comunicându-i lucrătorului învăţătura cea
începătoare, îl lasă pe seama lui Hristos, adică rugăciunii lui Iisus din minte, fiindcă ea singură navea putere să-l ridice la lucrarea cea duhovnicească, deşi, în acest timp, aceeaşi cântare, din pricina
rugăciunii, se scurtează şi rămâne pe planul al doilea. Dar dacă nu toţi vor să se întoarcă de la
cântare la Hristos, apoi nici nu e vina cântării, după cum nici nu e vina legii, că se împotrivesc
Iudeii, ci vina, pentru acest lucru, e numai a minţii lor celei trupeşti şi a necunoaşterii puterii ce e
ascunsă în Sfânta Scriptură. Căci ei socot, că a întinde melodii (versuri) dulci şi a turna cu limba
cuvinte frumoase, aceasta este începutul şi sfârşitul rugăciunii. Ei n-au înţeles cele spuse de
Domnul: "Că cel ce crede întru Mine, din pântecele lui vor curge râuri de apă vie." Tot cel ce se
botează primeşte această apă de sus, tainic în adâncul inimii sale, şi despre ea se scrie în viaţa Sf.
Ignatie Teoforul, când cei necredincioşi i-au spintecat inima lui zicând: "Cum îl poartă pe
Dumnezeul său în inima sa?" Şi-au găsit înlăuntrul inimii cuvinte scrise cu aur: Iisus Hristos. Iar
acesta a fost semn spre ruşinea celor necredincioşi şi pentru a-i încredinţa pe cei credincioşi că
fiecare, la Sfântul Botez, primeşte înlăuntrul său pe Hristos. De aceea, cei mai desăvârşiţi şi cei mai
adânci în darurile duhovniceşti, dintre Sfinţii Părinţi, mai înainte de toate, ne poruncesc să ne
curăţim de patimile minţii şi chemarea numelui lui Iisus Hristos, din inimă asupra oricărui cuget
rău, asupra oricărei fapte şi momeli a vrăjmaşului; şi aceasta este rugă rostită cu simţire, iar nu
numai din obişnuinţă, pe care nu e păcat să o numim moartă. Punându-ne un început tare pentru o
astfel de luare aminte cu pricepere şi pentru rugăciune, fericiţii Părinţi ne învaţă să petrecem în ea
până la moarte, luptându-ne cu vrăjmaşii şi cu patimile noastre, şi deşi nu primim în fiecare zi câte o
mie de răni, noi niciodată nu trebuie să curmăm această lucrare purtătoare de viaţă, adică chemarea
lui Iisus Hristos, care petrece în inimile noastre, după cum s-a spus despre acest lucru mai sus.
Şi astfel, dacă Dumnezeu va întrezări în aceasta folosul nostru, apoi îl ridică pe care vrea şi îl
cunoaşte printr-un astfel de început bun şi spre rugăciunea minţii cea văzătoare. Iar unii, pe care
trebuie să-i numim uşurateci ca minte auzind că prin această rugăciune lucrătoare a minţii se ajunge
la o sporire cât mai grabnică, se silesc, înainte de vreme să ajungă la rugăciunea cea văzătoare,
socotind că ea se află în mâna celor ce o doresc. Iar alţii, înştiinţând că de rugăciunea cea văzătoare
nu se învrednicesc toţi, ci numai foarte puţini slăbesc iar uneori cu desăvârşire nu se îngrijesc de
rugăciunea minţii cea lucrătoare fără de care nimeni nu poate scăpa de lucrarea patimilor şi de
primirea cugetelor cele viclene, pentru care vor fi cercetaţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la
înfricoşata Judecată. Unii ca aceştia trebuie să înţeleagă că noi nu vom fi osândiţi deloc pentru
rugăciunea cea văzătoare, dacă nu ne vom învrednici de ea, pentru neputinţa noastră; iar pentru paza
minţii şi a inimii, cu care se poate sta împotriva diavolului şi cugetelor celor rele, biruindu-le pe ele
nu cu puterea noastră, ci cu numele cel înfricoşat al lui Hristos, noi va trebui să dăm răspuns lui
Dumnezeu, căci purtându-L pe Hristos înlăuntrul nostru, după darul Sfântului Botez nu putem, sau 339
mai bine zis, nu vrem să ne învăţăm cum să-L chemăm e EI într-ajutor în ceasul de război şi anume
pentru aceasta ne ceartă Apostolul zicând: "Au nu ştiţi că Iisus Hristos este învoi?" Căci încă tot
neîncercaţi sunteţi; nu sunteţi învăţaţi să lucraţi numele lui Hristos cu mintea în inimă? Şi deşi mulţi
dintre cei din vechime, iar nu numai din cei de azi, au murit fără să se învrednicească de rugăciunea
cea văzătoare în timpul vieţii, aceasta nu trebuie să ne producă îndoială; căci nedreptatea n-are loc
la Dumnezeu şi El, în orice caz, pentru ostenelile cu care s-au ostenit mergând pe calea rugăciunii
celei lucrătoare, cea adevărată a Părinţilor, le dă lor, în ceasul morţii sau după moarte, lucrarea
rugăciunii celei văzătoare, cu care ei ca o flacără de foc, trec vămile văzduhului după cuvântul Sf.
Isichie, şi primesc ei soarta lor ca acei dintre Sfinţi care, după Apostol, neprimind nici făgăduinţa, sau ostenit toată viaţa lor întru nădejde.
Înşiruind toate acestea cu arătarea mărturiilor din Sfânta Scriptură despre rugăciunea minţii, singură
lucrătoare şi cuvenită celor pătrunşi încă, vom spune de nevoie şi despre înşelarea care se poate
petrece aci. Mai întâi de toate, zice Sf. Patriarh Calist, vine o căldură de la rinichi încingându-i pe ei
şi ea pare înşelare însă aceasta nu e înşela re, ci o lucrare firească născută de osebirea voinţei. Iar
dacă cineva socoate că această căldură e de la har, apoi acest lucru e într-adevăr înşelare. Însă
oricare ar fi ea (căldura), cel ce se nevoieşte nu trebuie s-o primească, ci s-o alunge. Vine şi o altă
căldură de la inimă, şi dacă mintea se coboară în cugetele curviei, apoi aceasta, fără îndoială este o
înşelare. Iar dacă tot trupul se încălzeşte de la inimă, iar mintea e curată şi fără de patimi şi parcă s-a
lipit de adâncul inimii cel mai dinăuntru, apoi acest lucru e într-adevăr lucrarea harului, iar nu a
înşelării.
Văzând acestea, trebuie de la început să deprindem mintea, în ceasul rugăciunii, să stea în partea de
sus a inimii şi să privească în adâncul ei, dar să nu fie la jumătatea dintr-o parte, sau la capătul
(sfârşitul) de jos. Pricina pentru care trebuie făcut astfel este următoarea: când mintea stă în susul
inimii şi când lucrează rugăciunea înlăuntrul ei, atunci ea, ca un împărat ce şade pe o înălţime
priveşte cu totul liber asupra tuturor cugetelor cele rele care se târăsc jos şi le sfarmă pe ele din
piatra numelui lui Hristos, ca pe alţi prunci din Babilon. Pe lângă acestea, fiind atât de îndepărtată
(mintea, n. tr.) de pântece, în orice caz poate scăpa de arderea pofticioasă care se află în firea
noastră, prin fărădelegea lui Adam. Iar dacă cineva începe să lucreze luarea aminte din timpul
rugăciunii la jumătatea inimii din piept, apoi din pricina împuţinării căldurii din inimă, sau din
neputinţa minţii şi slăbirea vederii, din pricina lucrării dese a rugăciunii sau din pricina războiului
ridicat de vrăjmaş, mintea, singur de la sine, cade spre pântece şi se amestecă cu căldura poftei, deşi
fără voie, din pricina apropierii de ea, când se face rugăciunea la jumătatea inimii. Iar unii, dintr-o
nechibzuinţă naivă, sau mai bine zis neştiind ce este susul sau josul inimii şi ce este jumătatea şi
capătul ei, încep să facă rugăciunea de jos, la capătul inimii, lângă pântece şi, astfel, atingându-se cu
mintea parte de inimă, parte de pântece, din vina lor proprie provoacă înşelarea, ca îmblânzitorul de
şerpi: căci e cu neputinţă să scape de împărtăşire cu vrăjmaşul aceia care ţin luarea aminte în felul
acesta.
Iar alţii, suferind o nepricepere desăvârşită şi de grosolănie, chiar nici nu cunosc locul inimii, care
se află sub sânul şi coasta stângă, ei aşezând-o la mijlocul buricului din pântece, îndrăznesc, vai de
înşelările lor, acolo să facă rugăciunea cu mintea. Învăţându-ne din pildele acestea trebuie, după340
cum s-a spus, să săvârşim luarea aminte şi rugăciunea cu mintea înlăuntrul inimii mai sus de piept,
iar nu la jumătatea pieptului, şi cu atât mai mult, nu de jos de la pântece.
De asemenea, e de neapărată nevoie să cunoaştem cu simţirea minţii şi căldura din rugăciune, care
se revarsă în inimă de la Dumnezeu, ca un mir binemirositor, prin Sfântul Botez şi care a pătruns în
noi prin căderea strămoşilor în păcat şi care e stârnită de diavol.
Cea dintâi căldură înce e cu rugăciunea numai în inimă şi sfârşeşte cu rugăciunea tot în inimă, dând
sufletului certitudine şi roduri duhovniceşti. Iar a doua are începutul şi sfârşitul în rărunchi, aducând
în suflet asprime, răceală şi tulburare. A treia, ivindu-se din amestecarea cu aprinderea poftei,
aprinde inima şi mădularele cu o plăcere de desfrâu, robind mintea în cugetele cele întinate şi
momind spre împreunarea curviei, lucru pe care fiecare lucrător sârguitor îl poate vedea şi cunoaşte
repede. Şi deşi vrăjmaşul, zice Grigorie Sinaitul, înlăuntrul pântecelui încearcă, după dorinţa sa în
aparenţă să ne înfăţişeze cele duhovniceşti, în locul căldurii celei duhovniceşti aducând aprinderea
sa în locul veseliei, stârnind o bucurie lipsită de sens şi o dulceaţă cu scurgeri şi îndeamnă să
primeşti înşelarea drept har adevărat, însă vremea, încercarea şi simţirea ne învaţă să-l recunoaştem
(pe vrăjmaş).
Dacă înşelarea se cunoaşte cu timpul, încercarea şi simţirea, apoi nu trebuie să ne înfricoşăm sau să
ne îndoim, chemând pe Dumnezeu, zice acelaşi Sfânt; iar dacă unii s-au şi rătăcit, vătămându-şi
mintea, apoi să ştii, că ei au suferit acest lucru din îngâmfare şi din rânduială de sine. Nu pentru
înfricoşarea sau pentru a ne izgoni pe noi de la sfinţita lucrare a rugăciunii din minte au scris Sf.
Părinţi despre înşelare, care-i atinge pe lucrători sub felurite chipuri şi prilejuri, ci pentru a ne
preveni pe noi şi pentru a recunoaşte înşelarea şi lucrarea cea cu vicleşug a satanii şi pentru aceasta
poruncesc tuturor celor ce se luptă cu patimile, să se ţină de calea cea împărătească, pe care nu poţi
cădea petrecând în pustie câte doi sau câte trei, unde un frate având drept sfătuitor bun un alt frate şi
cercetând zi şi noapte Sfânta Scriptură pot, cu harul lui Hristos, neîncetat să deprindă această
lucrare a minţii.
Unora însă, dintre cei mulţi, nu se ştie de unde, le-a venit în cap, cum că monahilor de azi nu li se
mai dau acum lucrările Sf. Duh ca şi celor de mai înainte; au trecut acum, zic ei, acele timpuri. Însă
acest lucru e numai o poticnire a celor ce vorbesc astfel; căci aşa au zis Sf. Părinţi despre semnele şi
minunile pentru care se petrece o oarecare împuţinare de credinţă, după cuvântul lui Hristos:
"Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut", iar nu despre încetarea lucrărilor Sf. Duh. Aceste daruri,
fără de îndoială, se dau oricărui credincios în Sf. Botez şi petrec în noi fără să fie nimicite, chiar
dacă noi nici nu le simţim, fiind omorâţi de păcate. Şi prin păzirea poruncilor şi chemarea lui Iisus
Hristos, ce se petrece în inimile noastre, no