DIALOGUL I (Convorbirea întâia)
Ce e rugăciunea lui Iisus după forma şi conţinutul ei, despre perioada ei de lucrare cea dintâi
sau ostenitoare, despre condiţiile necesare unei cuvenite
lucrări a rugăciunii şi despre roadele ei
Preotul: Cuvintele Dv. cele din urmă parcă descopăr taina rugăciunii lui Iisus. Dacă această
rugăciune, după cum spuneţi, întipăreşte în inimă o pomenire de rugăciuni a Domnului nostru Iisus
Hristos şi uneşte cu El inima noastră şi ajunge ca un paznic al inimii de toate mişcările necurate şi
păcătoase, iar, prin aceasta, orânduieşte întreaga viaţă a creştinului, apoi acest lucru e cel mai de
seamă şi cel mai trebuincios, în lucrarea de trăire creştină. Cele mai vaste cunoştinţe teologice,
cunoaşterea literaturii patristice şi a cărţilor de ritual, dacă toate acestea rămân numai un avut al
minţii şi memoriei şi nu ajung până în adâncul inimii, nu cârmuiesc viaţa omului şi toate faptele lui,
apoi toate acestea rămân o comoară moartă şi nefolosită. Şi desigur, în acest caz, rugăciunea lui
Iisus devine mai însemnată şi mai trebuincioasă decât acele cunoştinţe teoretice. Acest fapt stârneşte
în mine un anumit interes faţă de această rugăciune. Şi eu vă rog să mă iertaţi, dacă, punându-vă
întrebările mele, voi vorbi despre lucruri, parcă limpezi şi lesne de priceput, care nu cer nici o
lămurire şi sunt cunoscute tuturor; însă eu voi face acest lucru numai pentru ca, în această problemă
atât de importantă şi peste măsură de interesantă, să nu scap din vedere nici un amănunt, cu atât mai
mult, că eu v-am prevenit deja de necunoaşterea mea totală în această problemă.
Deci, întrebarea mea cei dintâi ar fi următoarea: ce nevoie e de rugăciunea lui Iisus, când Biserica
Ortodoxă are o mulţime neuumărată de rugăciuni pentru folosinţa casnică şi bisericească, întocmite
din inspiraţia Sf. Duh de scriitorii de cântări, sfinţi după viaţă şi eminenţi după daruri - Ioan
Damaschin, Cosma Maiumul, Roman Dulce cântătorul, Andrei Criteanul, Iosif scriitorul de cântări
şi alţii, precum şi de sfinţii Părinţi cei Mari - Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul şi
alţii, şi, afară de aceasta, date nouă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Preacurata Sa Maică? În
toate rugăciunile acestea, tropare, canoane şi stihiri, e un cuprins atât de adânc, mişcător şi felurit,
încât în ele se poate oglindi orice sentiment religios omenesc, dispoziţie, trebuinţă, nevoie, orice
necaz şi orice bucurie, orice rugăminte şi orice mulţumire; ele pot învăţa, înţelepţi, hrăni, încălzi,
mângâia, lumina, însufleţi, îndrepta şi îndruma orice suflet. Deci, de ce în loc să ne folosim de
această felurită bogăţie duhovnicească a Bisericii, să ne mărginim la rugăciunea de pocăinţă a
vameşului, ca şi cum întreaga viaţă religioasă s-ar reduce numai la pocăinţă? Iertaţi-mă pentru
întrebarea mea poate că naivă, însă să nu vă daţi în lături de a mă lămuri. 215
Monahul: În ce priveşte cuvintele Dv. despre reducerea tuturor rugăciunilor numai la rugăciunea
de pocăinţă a vameşului, apoi chiar dacă acest lucru ar fi aşa, în aceasta n-ar fi nimic de sminteală şi
potrivnic Evangheliei. Căci pocăinţa e temelie întregii vieţi creştine. Cine va învăţa pocăinţa, acela
va învăţa viaţa creştină. Iisus Hristos şi-a început propovăduirea Sa prin predicarea pocăinţei. "De
atunci a început Iisus să propovăduiască şi să zică: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor
(Matei 4,17). Fericirile, prin care a început Iisus Hristos predica Sa de pe munte, îi fericesc mai întâi
pe cei amărâţi şi pe cei ce plâng. Însă acum nu e vorba despre aceasta. Întrebarea Dv. vine de la o
neînţelegere vădită. Se vede, că Dv. socotiţi că prin rugăciunea lui Iisus se propune să înlocuim
toate rugăciunile şi cântările, casnice şi bisenceşti, ce le avem astăzi.
Cu desăvârşire nu. Nimeni nu îndrăzneşte să facă acest lucru. Tot ce avem în Biserică are o origine
dumnezeiască, e rânduit pentru mântuirea noastră şi nu poate fi înlocuit nicidecum! Rugăciunea lui
Iisus nu înlocuieşte nimic şi urmăreşte numai să ajute aceeaşi lucrare a mântuirii pentru care sunt
toate în Biserică. "Să nu socoţi, scrie unul din lucrătorii şi povăţuitorii rugăciunii lui Iisus, că
îndemnând a învăţa lucrarea minţii, Sf. Părinţi aduc vreo ştirbire Psalmilor şi canoanelor. Să nu faci
aceasta! Căci toate acestea sunt date Bisericii de Duhul Sfânt. Şi toate slujbele ei cuprind în sine
întreaga taină a iconomiei Dumnezeu-Cuvântului până la a doua Lui venire şi până la învierea
noastră. Şi în aşezămintele bisericeşti nu e nimic omenesc, ci totul e lucrarea Harului dumnezeiesc
care nu sporeşte în urma vredniciei noastre şi nici nu se împuţinează de păcatele noastre. (Viaţa şi
scrierile stareţului moldovenesc Paisie Velicicovschi, Ed. 1847, pag.107).
"Biserica lui Hristos", scrie un alt lucrător al rugăciunii lui Iisus, "zidită pe temelia Apostolilor şi
Proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos", (Efes, 2, 20) va sta neclintită
până la sfârşitul veacului, pe temelia sa cea veşnică, Care este Iisus Hristos. Totul din ea, ce este
întemeiat de Duhul Sfânt, trebuie împlinit de noi fără de nici o împotrivire, ca o lucrare a lui
Dumnezeu aşezată pentru a noastră mântuire. Deci vorba este nu despre îndepărtarea sau înlocuirea
unor oarecare aşezăminte bisericeşti, ci despre un anumit ajutor prin lucrarea rugăciunii, care
statornicind şi întărind unirea lăuntrică, din inimă, prin rugăciune; cu Domnul Iisus Hristos, nu
numai că nu pune piedică rugăciunii noastre casnice sau bisericeşti, ba încă o ajută ca să fie mult
mai adunată, adâncită şi lucrătoare. E drept, că celor neştiutori de carte, Tipicul le propune să
înlocuiască rugăciunile, pe care nu le pot spune, prin rugăciunea lui Iisus, însă acest lucru e cerut de
o nevoie vădită, de neputinţa lor de a se folosi de cărţile de ritual.
Pustnicii şi sihaştrii, prin rugăciunile lui Iisus, înlocuiesc toate slujbele bisericeşti, în parte tot din
acest motiv, în parte din pricina caracterului anumit al nevoinţelor lor duhovniceşti.
Preotul: Vă mulţumesc pentru această lămurire. Să fiţi aşa de bun să-mi daţi o definiţie precisă ce
numiţi Dv. rugăciunea lui Iisus. Doar fiecare rugăciune, adresată Domnului Iisus Hristos poate fi
numită rugăciunea lui Iisus, iar rugăciuni de acest fel sunt o mulţime. Aş vrea să ştiu cum se rosteşte
drept rugăciunea lui Iisus?
Monahul: Noi numim rugăciune a lui Iisus, nu altceva decât o chemare evlavioasă al numelui
mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos - în orice timp, la orice îndeletnicire şi în orice loc. De
obicei, rugăciunea aceasta se spune prin următoarele cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)". Mai pe scurt se poate spune aşa: 216
"Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". În această formă ea corespunde întocmai cuvintelor Sf.
Ap. Pavel: "Vreau să zic cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba" (I, Cor. 14, 19). Se
poate spune şi mai scurt: "Doamne, miluieşte!"
Preotul: Cum se explică că în rugăciunea de a ne milui, nu ne adresăm Prea Sfintei Treimi, nu lui
Dumnezeu-Tatăl şi nici Sfântului Duh, ci Fiului lui Dumnezeu?
Monahul: Ştiţi, desigur, că noi ne adresăm cu rugăciuni Prea Sfintei Treimi ("Prea Sfântă Treime,
miluieşte-ne pre noi ..."), şi lui Dumnezeu-Tatăl ("Tatăl nostru") şi Sfântului Duh ("Împărate
Ceresc"). Însă în cazul de faţă noi ne adresăm Fiului lui Dumnezeu. Pricina acestui lucru e limpede.
Noi ne adresăm Fiului lui Dumnezeu, desigur, nu pentru că Fiul lui Dumnezeu ar avea o întâietate
în uniunea treimică a Dumnezeirii, ci pentru că El ne-a câştigat pe noi lui Dumnezeu şi Tatăl prin
Cinstit Sângele său şi este Mântuitorul şi Împăciuitorul nostru cu dragostea cea dumnezeiască.
El a primit, în ipostaza Sa Dumnezeiască, firea noastră, ne-a răscumpărat de păcatele noastre, prin
viaţa, moartea şi învierea Sa, a suferit pentru noi osânda care era de neînlăturat asupra noastră,
pentru păcatele noastre cele strămoşeşti şi ale noastre personale. Şi de aceea, pentru buna dreptate,
trebuie să ne rugăm Lui, ca unui Mântuitor al nostru; numai prin El, rugăciunile noastre îşi capătă
puterea lor şi avem apropiere de Tatăl cel ceresc: "Dacă veţi cere ceva de la Tatăl, întru numele
Meu va da vouă." (Ioan, 14 -13).
Fără nici o îndoială, că şi oricare altă rugăciune adresată Domnului Iisus Hristos, alcătuită de Sf.
Părinţi, e insuflată de Dumnezeu, e dumnezeiască şi plină de putere harică, pe măsura comportării
noastre cuvenite, însă fiind mai mult sau mai puţin complicată n-are acea îndemânare uşoară, ca s-o
poţi spune mereu, în orice timp, la orice îndeletnicire şi în orice loc. Totuşi, fiind scurtă şi simplă,
rugăciunea lui Iisus cuprinde totul ce aparţine Fiului lui Dumnezeu, atât după iconomia mântuirii
noastre cât şi după starea Sa ipostatică Dumnezeiască. Mărturisindu-L pe El Domn şi Fiu al lui
Dumnezeu, noi Îl recunoaştem Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh; iar
numindu-L Iisus Hristos şi cerându-I "Miluieşte-ne pre noi", mărturisim taina iconomiei, pe care El
a binevoit să o săvârşească "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire"; noi îl recunoaştem pe
El drept Mântuitorul nostru şi că numai El ne poate mântui. Însă după câte ştim în aceasta se şi
cuprinde miezul credinţei noastre creştine, a Evangheliei şi a întregii învăţături a lui Hristos. Sf.
Ioan Teologul, încheindu-şi Evanghelia sa, zice: "Iar acestea s-au scris, ca să credeţi, că Iisus este
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând viaţă să aveţi întru numele Lui" (Ioan, 20,21). Într-un cuvânt
- rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu Fiul lui Dumnezeu în chipul cel mai strâns şi în El ne face părtaşi
ai vieţii cele de veci. După cuvântul aceluiaşi Apostol: "În acela viaţa era" (Ioan 1, 4).
Preotul: Cuvintele Dv. m-au lămurit deocamdată îndeajuns în ce priveşte rugăciunea lui Iisus, şi
acum vom trece la întrebarea cea mai de seamă: care este însemnătatea rugăciunii lui Iisus pentru
viaţa duhovniceaseă a creştinului şi cum trebuie făcută această rugăciune.
Monahul: Noi, în parte, n-am atins această problemă. Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu,. o vom
cerceta mai adânc şi mai amănunţit. Rugăciunea noastră poate fi de trei feluri. Ne loveşte vreo
nenorocire, boală, necaz mare, sau încurcături grele de ale vieţii, când noi nu vedem nici o ieşire
spre bine, şi atunci, sufletul nostru, chiar la oamenii cei nepăsători faţă de religie, de la sine se
deschide pentru o rugăciune fierbinte către Dumnezeu pentru ajutor. Sau ne vine o bucurie 217
neaşteptată, se petrece o cotitură prielnică în boala unei fiinţe dragi, sau se găseşte o ieşire dintr-o
situaţie, din care părea că nu mai scapi, şi inima noastră din nou se aprinde, de la sine, într-o
rugăciune de mulţumire Domnului. Şi într-un caz şi în altul, rugăciunea se aprinde în sufletul nostru
fără voia noastră şi e sinceră şi fierbinte. Acesta este unul din felurile rugăciunii noastre. Însă trece
momentul, care a stârnit această izbucnire de rugăciune a inimii noastre, şi noi, din nou, ne putem
scufunda în nepăsarea şi răceala noastră obişnuită faţă de rugăciune.
Este o altă rugăciune, care e făcută mereu după o anumită rânduială. Dimineaţa şi seara, noi ne
facem o anumită pravilă de rugăciune, citim rugăciunea înainte şi după masă, în zilele de sărbătoare
ne ducem la slujbele de la biserică.
Facem acest lucru sau pentru că găsim în el o mulţumire sufletească, sau din simţul datoriei, sau din
obişnuinţă. Făcându-ne rugăciunea, noi uneori retrăim acele sentimente religioase şi stări sufleteşti
despre care se vorbeşte în rugăciunea citită sau ascultată, iar uneori rămânem cu totul nepăsători,
fără nici o luare aminte, adânciţi în gândurile noastre proprii. Desigur, ştiţi cât de puţin e legată
această rugăciune casnică sau bisericească a noastră de felul nostru de viaţă, de gusturile noastre, ba
chiar de felul nostru de a gândi.
Citind, însă nu totdeauna cu luare aminte, rugăciunile noastre cele de dimineaţă sau de seară,
ducându-ne la privighere sau Liturghie, noi socotim că ne-am făcut datoria faţă de Dumnezeu "am
dat lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" şi de acum suntem cu o inimă curăţită, fără să ne
mai aducem aminte de Dumnezeu şi ne dedăm numai treburilor şi nevoilor lumeşti, vorbelor fără
nici un rost, osândirii aproapelui, clevetirii şi distracţiilor, fără să ne gândim că ar trebui să ne
potrivim viaţa noastră cu voia lui Dumnezeu. Astfel, între rugăciune şi viaţă nu e nici o legătură.
Între ele e o deosebire oarecare. Rugăciunea nu numai că înrâureşte viaţa noastră, nu numai că ne-o
îndrumează, ba suntem gata să socotim că o astfel de înrâurire şi o astfel de îndrumare nici nu
trebuie să fie, căci astfel viaţa ar deveni searbădă dacă ne-am gândi mereu la Dumnezeu. Însă o
astfel de ruptură între rugăciune şi viaţă nu corespunde deloc duhului creştinătăţii. Creştinismul cere
unitatea şi integritatea credinţei şi a vieţii. Iar în noi roiesc gânduri, că ceea ce căpătăm (dacă
căpătăm numai) în rugăciunea noastră casnică sau de la biserică irosim prin felul nostru de viaţă şi
prin obişnuinţele noastre. Şi de aceea nu vedem în noi nici un rod duhovnicesc, nici o creştere
duhovnicească, nici o sporire şi îmbunătăţire în viaţa noastră duhovnicească, - ba chiar rugăciunea
însăşi se transformă într-o îndeletnicire formală, plictisitoare.
Preotul: Ceea ce spuneţi Dv, e foarte drept şi e un mare răspuns al vieţii noastre din lume, şi eu, ca
un preot de mir, pot să confirm adevărul celor spuse de Dv. Ba voi spune chiar mai mult - noi
înşine, păstorii, adesea păcătuim prin a despica viaţa în două jumătăţi - duhovnicească şi lumească,
cu alte cuvinte slujim în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Însă care e ieşirea din această
stare de lucruri?
Monahul: Ieşire este. Ea se cuprinde în următoarele: trebuie ca în inima noastră să se alcătuiască
oarecare legătură duhovnicească de nedespărţit necurmată de rugăciune cu Dumnezeu, să se
statornicească o unire de nedespărţit, prin rugăciune cu Domnul Iisus Hristos, şi de acolo în inimă ar
ieşi o putere care ar mişca şi ar îndrepta întreaga noastră viaţă lăuntrică şi de dinafară potrivit cu
duhul şi poruncile Sf. Evanghelii. 218
Preotul: Însă cum putem închega în inima noastră o astfel de legătură, după cum spuneţi, cu
Domnul, sau o petrecere necurmată împreună cu El prin rugăciune?
Monahul: La această întrebare Biserica răspunde cu învăţătura sa despre rugăciunea lui Iisus făcută
cu mintea în inimă. Greşala toată a noastră a tuturor e că noi nu ne folosim de rugăciune ca de o
putere duhovnicească de totdeauna, care îndrumează viaţa noastră duhovnicească. Eu spun acest
lucru nu numai despre rugăciunea lui Iisus, ci şi despre oricare rugăciune a noastră. Noi privim
rugăciunea numai ca un bir oarecare datorat lui Dumnezeu. Am plătit acest bir, am citit sau am
ascultat rugăciunile rânduite, înseamnă că am îndeplinit totul ce se cere de la mine. Acum pot trăi şi
lucra, cum îmi place. Va veni postul, mă voi pocăi, şi o iau iarăşi de la capăt. Noi nu privim
rugăciunea ca pe o însoţitoare (tovarăşă) şi o sprijinitoare a bunului mers al vieţii noastre creştine,
celei dinlăuntru şi celei dinafară; nu o privim astfel, desigur, pentru că n-avem nici o grijă de a ne
orândui viaţa noastră creştinească. Iar ca viaţa noastră să fie orânduită creştineşte, apoi se cere ca
mai întâi de toate inima noastră să fie orânduită creştineşte, căci din ea ţâşnesc toate izvoarele vieţii
noastre celei duhovniceşti. Tocmai ca să ajungi la această dreaptă aşezare sau orânduire a inimii, ne
ajută rugăciunea lui Iisus, care prinzând rădăcini în inimă începe să cârmuiască de acolo întreaga
noastră viaţă. Aici anume se şi descoperă al treilea fel de rugăciune, ca o lucrare lăuntrică de
rugăciune necurmată, care are ca scop, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întipărească în inima noastră
pomenirea de necurmată rugăciune a Domnului Iisus Hristos, cu ajutorul căruia se înving toate
mişcările necurate ale inimii şi se statorniceşte, în inimă, o viaţă duhovnicească creştină adevărată.
Această însemnătate a rugăciunii lui Iisus nu este ceva nou - ea totdeauna a fost cunoscută în
Biserica Ortodoxă.
Şi deşi toate rugăciunile noastre pot avea aceeaşi însemnătate ca şi rugăciunea lui Iisus, însă n-au
aceeaşi înlesnire. Rugăciunea lui Iisus, fiind scurtă şi putând fi folosită în orice îndeletnicire, în
orice loc şi în orice timp, precum şi după însuşi cuprinsul ei are în această privinţă o anumită
întâietate, întrebuinţarea ei e consfinţită chiar de Evanghelie: aduceţi-vă aminte de femeia
hananeiancă, de orbii din Ierihon şi alte cazuri. Şi de aceea, ea, în acest scop, a fost întrebuinţată în
Biserica Ortodoxă, în toate timpurile şi pretutindeni, şi era recomandată de Sf. Părinţi şi de
nevoitori. Se întrebuinţau, e drept, în timpurile de mai înainte şi alte rugăciuni scurte, care arătau
una sau alta din stările de suflet creştin şi care erau îndreptate spre aceeaşi ţintă. Rostindu-le des,
tare, sau fără de glas în inimă, credincioşii menţineau în sine amintirea necurmată de Dumnezeu şi o
comuniune evlavioasă de rugăciune cu El. Sf. Casian zice că, în Egipt, pe timpurile lui, rugăciunea
scurtă, obişnuită era versetul 2 al Psalmului 69: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte;
Doamne, ca să-mi ajuţi mie, grăbeşte"! Despre Sf. Ioanichie cel Mare se scrie, în viaţa lui, că
totdeauna spunea printre citirea psalmilor o astfel de rugăciune: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea
mea este Fiul, acoperitorul meu este Duhul Sfânt". Altul oarecare îşi avea drept rugăciune
necurmată aceste cuvinte: "Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurat, miluieşte-mă"!
Altora le plăceau alte rugăciuni scurte. Însă, după cum s-a spus, din timpurile cele mai vechi foarte
mulţi alegeau rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul", care mai târziu a ajuns la o întrebuinţare obştească şi chiar şi în Tipicul bisericesc.
Despre ea ne vorbesc Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Isaac Sirul, Sf. Isichie, Sfinţii 219
Varsanufie şi Ioan, Sf. Ioan Scărarul. Sf. Ioan Gură de Aur zice despre ea aşa: "Vă rog, fraţilor,
niciodată să nu călcaţi şi să nu dispreţuiţi rânduiala acestei rugăciuni. Un monah e dator - fie de
mănâncă, sau bea, că şade sau slujeşte, sau călătoreşte, sau orice altceva ar face - să strige neîncetat:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă! Pentru că numele Domnului nostru
Iisus Hristos, coborând înlăuntrul inimii, să-l smerească pe balaurul care se află acolo, iar pe suflet
să-l mântuiască şi să-i dea viaţă. Prin urmare, tu să petreci pururea cu numele Domnului Iisus,
pentru ca inima ta să-L înghită pe Domnul, iar Domnul pe inima ta şi aceşti doi una vor ajunge", şi
în alt loc: "Nu vă despărţiţi inima de Dumnezeu, dar petreceţi cu E1, şi inima păziţi-o cu pomenirea
Domnului nostru Iisus Hristos până când numele Domnului se va înrădăcina înlăuntrul inimii şi ea
nu va mai cugeta la nimic altceva, pentru ca să se slăvească Hristos în voi"!
La fel scrie şi Sf. Ioan Scărarul: "Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta".
În Pravila lui Pahomie cel Mare, dată lui de către un înger, alături de alte rugăciuni sunt arătate şi o
sută de rugăciuni de ale lui Iisus. Sf. Ignatie Teoforul, bărbat apostolic, pe care în pruncia lui,
Domnul Iisus Hristos l-a pus drept pildă de smerenie ucenicilor săi, a primit denumirea de "Teofor"
- purtător de Dumnezeu - pentru că, după spusele lui chiar, el pururea purta în inima sa numele
Domnului Iisus Hristos.
Şi Dv. singuri bine ştiţi cât de multe minuni au săvârşit cu numele sfânt al lui Iisus Hristos şi cât de
mulţi au suferit pentru acest nume Sfinţii Apostoli şi ucenicii lui Hristos. .
Preotul: Dv. aţi spus, părinte, citind cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur că el, cu îndemnul său despre
rugăciunea lui Iisus, se adresa monahilor. Poate că această lucrare duhovnicească a rugăciunii lui
Iisus e atât de înaltă şi de grea şi cere o astfel de înstrăinare de toate cele lumeşti, că mirenii (laicii)
nici nu trebuie să se îndeletnicească cu ea, ci numai monahii?
Monahul: Deloc nu. Lucrarea rugăciunii lui Iisus e mântuitoare pentru toţi. Ascultaţi ce spune
despre acest lucru Episcopul rus ortodox Justin: "Orice creştin adevărat trebuie să ţină minte
totdeauna şi să nu uite niciodată că are nevoie să se unească cu Domnul Iisus Hristos cu toată fiinţa
lui - trebuie să-I facă loc Mântuitorului, ca să se sălăşluiască în mintea şi în inima noastră, că îi este
de trebuinţă să înceapă să trăiască viaţa Lui preasfântă. El a primit trupul nostru, iar noi trebuie să
primim şi trupul şi prea Sfântul Său Duh; să le primim şi să le păstrăm pentru totdeauna. Numai o
astfel de unire cu Domnul nostru ne va aduce acea pace şi acea bunăvoire, acea lumină şi acea viaţă
pe care le-am pierdut în Adam cel dintâi şi care ni se întorc prin persoana lui Adam celui de al
doilea, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar ca să ajungi la o astfel de unire cu Domnul, după
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, mijlocul cel mai bun şi mai plin de nădejde este rugăciunea
lui Iisus, care se face cu mintea şi care se spune astfel; "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă"! Dar oare este obligatorie rugăciunea lui Iisus şi pentru mireni, sau numai
pentru călugări? Negreşit că este obligatorie pentru că orice creştin, aşa cum s-a spus la începutul
acestui cuvânt de învăţătură, are nevoie să se unească cu Domnul în inimă, iar pentru această unire,
drept cel mai bun mijloc slujeşte rugăciunea lui Iisus". (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q
183). 220
Sf. Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, porunceşte şi-i îndeamnă pe arhierei, preoţi şi toţi monahii
şi mirenii, în orice vreme şi clipă să rostească această sfântă rugăciune, având-o ca pe o răsuflare a
vieţii.
La Sf. Grigore Palama citim: "Nimeni să nu creadă, fraţii mei creştini, că numai feţele chipului
sfinţit şi monahii ar avea în datoria lor să se roage neîncetat, iar nu şi mirenii. Nu, nu, noi creştinii
avem toţi datoria să petrecem necurmat în rugăciune. Şi Grigorie Teologul îi învaţă pe toţi creştinii,
spunându-le că mai des li se cuvine să pomenească, în rugăciune, numele lui Dumnezeu, decât să
sorbim aerul cu răsuflarea. Iar odată cu acestea, se cuvine să avem în vedere şi mijlocul prin care se
face rugăciunea, cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat - şi anume, cum să ne rugăm cu mintea.
Fiindcă atunci când lucrăm cu mâinile şi când umblăm şi când mâncăm şi când bem, totdeauna
putem să ne rugăm cu mintea. Cu trupul vom lucra, dar cu duhul ne vom ruga ..." (Sbornic, Q 52).
Prea sfinţitul Episcop Ignatie, în volumul 11 al operelor sale, la pag. 257, zice: "Prin hotărârea
Sfintei Biserici, e hotărât tuturor celor ce nu ştiu carte şi nici Sfintele Scripturi pe dinafară, să
înlocuim rugăciunea cu cântarea de psalmi prin rugăciunea lui Iisus". Şi în alt loc: "Toţi creştinii pot
şi trebuie să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus pentru a se pocăi şi a chema pe Domnul întrajutor, să se îndeletnicească cu frica de Dumnezeu şi cu credinţa, cu cea mai mare luare aminte la
gândurile şi cuvintele rugăciunii, cu zdrobirea duhului.
Acelaşi lucru îi spune şi Episcopul Teofan Zăvorâtul şi toţi ceilalţi povăţuitori ai rugăciunii lui Iisus.
Bineînţeles, monahii au înlesnirile lor, în lucrarea rugăciunii lui Iisus - viaţa lor însingurată,
înstrăinarea lor de grijile lumeşti, mediul prielnic rugăciunii, îndrumare încercată. Însă şi printre
mireni, cu toată grija lor lumească, se pot vedea, deşi rar, cazuri de sporire înaltă în rugăciunea lui
Iisus, lucru despre care puteţi citi în scrisorile stareţului de la Optina, Ieroschimonahului Ambrozie
(Colecţia de scrisori, vol. 11, Scrisoarea No. 399, pag. 119).
Despre pildele cum îşi făceau mirenii rugăciunea lui Iisus, pe timpul lui, vorbeşte şi Episcopul
Ignatie Breanceaninov (Opere, vol. 1, pag. 207). Dar şi noi am putea arăta cazuri asemănătoare. Noi
însă nu putem să nu amintim, că povăţuitorii rugăciunii lui Iisus fac deosebire între începători şi
mireni pe de o parte şi cei ce au sporit mai mult pe de altă parte, şi destul de aspru ne opresc de la
năzuinţa cea din capul nostru, trufaşă şi înainte de vreme spre treptele cele mai înalte ale rugăciunii.
Nu însă am sărit puţin înainte, însă deoarece am început, apoi o voi spune. Acelaşi episcop Ignatie
scrie: "Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus trece prin două vîrste principale sau două perioade. În
perioada cea dintâi, rugătorul este nevoit să se roage numai prin propriile sale puteri; fără îndoială
că harul lui Dumnezeu lucrează împreună cu cel ce se roagă, dar nu-şi vădeşte prezenţa. În perioada
cea de-a doua, darul lui Dumnezeu îşi arată prezenţa şi lucrarea Lui, într-un chip simţit, unind
mintea cu inima, dându-i putinţă să se roage, neîmpărţit, sau, ceea ce este totuna, fără risipire, cu
aprindere şi cu plâns în inimă. Atât în prima stare cât şi în cea de-a doua, sufletul şi scopul
rugăciunii trebuie să fie pocăinţa. Iar la pocăinţă, pe care o aducem numai cu propriile noastre
silinţe, Dumnezeu ne adaugă, în dar, la vreme potrivită, pocăinţa harică." (Sbornicul despre
rugăciunea lui Iisus, QQ 191, 192,193,194).
Rugăciunea din perioada cea dintâi se numeşte lucrătoare sau ostenitoare şi de pocăinţă; rugăciunea
din a doua perioadă - harică, de sine mişcătoare, rămânând totodată şi de pocăinţă, cum trebuie să221
rămână totdeauna. Spre îndeletnicirea cu rugăciunea de felul întâi şi pentru a spori în ea, Sf. Părinţi
îi cheamă pe toţi creştinii. Însă ei opresc strict pe cei începători să se silească să pătrundă cu mintea,
înainte de vreme, în sanctuarul inimii, pentru o rugăciune harică, până când aceasta încă nu ne este
dăruită de Dumnezeu. Când va veni vremea, Domnul Însuşi îl va ridica acolo pe lucrătorul
rugăciunii. "Harul lui Dumnezeu", scrie Ep. Ignatie, "singur de la sine, la un anumit timp, după
bunăvoirea sa, îl mută pe nevoitorul rugăciunii de la felul cel dintâi al rugăciunii la cel de-al doilea.
Dacă Dumnezeu va binevoi să-l lase pe nevoitor la rugăciunea începătoare a pocăinţei, apoi el să
rămână în ea, să nu caute altă stare mai înaltă, să n-o caute, fiind ferm încredinţat că ea nu se câştigă
prin silinţă omenească, ci se dăruieşte de Dumnezeu. Petrecerea în pocăinţă este o arvună a
mântuirii. Să fim mulţumiţi cu această stare; nu vom căuta o stare mai înaltă. O astfel de căutare
este un semn sigur al trufiei şi părerii de sine; o astfel de stare nu aduce la sporire, ci la poticniri şi
la pierzare. Pentru ca să ne agonisim rugăciunea inimii, trebuie o pregătire însemnată" (Opere, Ep.
Ignatie, vol.11, pag. 257).
Eu mă tem, că am atins înainte de vreme problema treptelor rugăciunii lui Iisus şi prin aceasta am
călcat ordinea convorbirii noastre. Vă rog să mă iertaţi pentru aceasta. Însă pe de altă parte, această
prevenire vă va uşura priceperea mersului de mai departe a rugăciunii lui Iisus. În legătură cu cele
spuse, trebuie să mai adaug câteva cuvinte. Să nu socoteşti că treptele rugăciunii lui Iisus e ceva ce
s-a rânduit în chip meşteşugit. Aceasta este o proprietate a oricărei creşteri organice fireşti.
Rugăciunea este o lucrare a vieţii; ea e înăbuşită nu printr-o discuţie abstractă, ci prin încercarea
vieţii şi prin osteneală. Cunoscând o stare de rugăciune din încercare, cel care se roagă trece la
următoarea, la cea mai înaltă, numai dacă pentru aceasta va fi voia lui Dumnezeu, iar nu după silinţa
proprie. În această lucrare e cu neputinţă să sari peste o treaptă intermediară, sau să iei treptele de-andărătul. E la fel ca într-o creştere fizică, omul trece, pe nesimţite, de la pruncie la copilărie, de la
copilărie la adolescenţă şi aşa mai departe. Ajungând la treapta cea mai înaltă, el se simte deja altfel,
nu pe treapta inferioară. Adolescentul nu mai e copil, şi niciodată nu se va mai întoarce nici la
copilărie, nici la pruncie. Însă şi pentru copil nu e nimic supărător, pentru că nu e adolescent; încă
nu i-a venit vremea. La fel şi în viaţa cea duhovnicească sunt treptele sale duhovniceşti, care trebuie
suite la vreme, şi nu e nimic supărător de a sta pe felurite trepte. Şi nimeni nu se poate plânge, că el
n-a ajuns acolo unde a ajuns altul. Fiecare trebuie să-şi primească vârsta sa, cu smerenie, fără vreo
pretenţie trufaşă şi înainte de vreme la o vârstă mai mare, care la urma urmei nici nu-i după puterile
lui.
Preotul: Cuvintele Dv. despre vârstele din rugăciunea lui Iisus, pe mine, într-adevăr, m-au interesat.
Nu puteţi să-mi spuneti despre aceasta ceva mai amănunţit? Ce fel de vârste sunt acestea? Prin ce se
deosebesc? Dacă se poate afla numărul lor? Care e ordinea lor? Cum trebuie să te sui pe ele?
Monahul: Aveţi puţină răbdare, părinte. Despre toate veţi afla la vremea lor. Să ţineţi minte numai
că despre vârstele din lucrarea rugăciunii trebuie să ştii nu numai pentru a-ţi satisface curiozitatea
minţii, căci aşa nu va fi de nici un folos; ci ele trebuie cunoscute prin încercare proprie şi prin
osteneala rugăciunii, după cum îi dă Dumnezeu fiecăruia. Însă să revenim şi să continuăm
convorbirea noastră. Vom privi mai de aproape rânduiala rugăciunii lui Iisus, condiţiile lucrării
celei binefăcătoare din noi, şi acele roade duhovniceşti pe care ea le poate aduce chiar de la 222
începutul lucrării sale drepte. După cuvintele Ep. Teofan, rugăciunea lui Iisus este mai înainte de
toate o rugăciune ca şi toate celelalte rugăciuni. Tot aşa ea nu poate fi făcută în afară de legătura cu
trupul nostru. La fel e însoţită de semnul crucii, de închinăciuni până la brâu şi mătănii. Buzele
noastre şi limba rostesc cuvintele rugăciunii, mintea noastră, care e adunată în cap, ia aminte la
cuvintele rugăciunii, inima noastră simte aceste cuvinte şi le dă răspuns. Dintr-o unire dreaptă
(potrivită) a tuturor acestor elemente, se capătă o rugăciune dreaptă.
Episcopul Teofan arată de la început condiţiile în care trebuie să se lucreze orice rugăciune a
noastră, nu numai cea a lui Iisus. El zice: "Trebuie să ne rugăm nu numai cu cuvântul, ci şi cu
mintea; şi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, pentru ca astfel mintea să vadă limpede şi să înţeleagă
ceea ce se rosteşte prin cuvânt, iar inima să simtă ce cugetă, în vremea aceasta, mintea. Toate
acestea, îmbinate laolaltă, întemeiază rugăciunea cea adevărată, şi dacă, în rugăciunea ta, lipseşte
ceva din toate acestea, atunci să ştii că nu este o rugăciune desăvârşită, sau nu este deloc o
rugăciune. Datorită nepocăinţei noastre, se întâmplă uneori ca limba să rostească cuvintele sfinte ale
rugăciunii, iar mintea rătăcită cine ştie unde; iar alteori se întâmplă chiar ca mintea să înţeleagă
cuvintele rugăciunii, dar inima să nu le răspundă cu simţirea ei.
Rugăciunea deplină şi adevărată se săvârşeşte atunci, când, împreună cu cuvântul rugăciunii, se
adună întreolaltă şi simţirea ei. Cum să deprindem o astfel de rugăciune? Chiar înainte de a începe
rugăciunea, aşază-te în prezenţa lui Dumnezeu, ca să-L recunoşti şi să-L simţi cu o frică plină de
evlavie, şi aprindeţi în inimă o credinţă vie, că Dumnezeu te vede şi te aude, că El nu se întoarce de
la cei ce se roagă, ci priveşte binevoitor spre ei şi spre tine în ceasul rugăciunii acesteia, şi
înaripează-te cu nădejdea, că El e gata să împlinească şi într-adevăr va împlini cererea ta, dacă ea e
de folos pentru sufletul tău. Orânduindu-te astfel, rosteşte-ţi rugăciunile tale, adâncindu-le cu toată
umilinţa şi îngrijindu-te, în fel şi în chip, ca ele să purceadă din inimă, ca şi cum ar fi ale tale
proprii. Nu îngădui luării tale aminte să se abată şi gândurilor tale să zboare în altă parte. Când îţi
vei da seama că s-a petrecut acest lucru, întoarce-ţi gândurile înlăuntru şi începe-ţi iarăşi rugăciunile
de la locul unde ţi s-a abătut luarea aminte. Nu-ţi îngădui să te grăbeşti la rostirea rugăciunilor, ci
du-le până la capăt; pe toate, cu evlavie şi cu răbdare, ca pe un lucru sfânt." (Războiul nevăzut,
pag.1444).
Această rânduială pentru toate rugăciunile se aplică şi la rugăciunea lui Iisus, care, ca şi celelalte
rugăciuni, poate fi făcută drept sau greşit. Gura poate rosti cuvintele lui Iisus, iar luarea aminte la
rugăciune poate să lipsească, mintea poate să rătăcească cine ştie unde sau să se întineze cu gânduri
străine de rugăciune. Se mai poate ca mintea să fie în locul ei şi să ia aminte la cuvintele rugăciunii,
iar inima să rămână rece. Pentru ca rugăciunea lui Iisus să fie dreaptă, se cere ca în timpul când o
rostim, mintea să ia aminte la cuvintele rugăciunii, iar inima să simtă această rugăciune. Aceste
lucruri se cer ca rugăciunea lui Iisus să fie lucrată drept.
Acum să trecem la alte lucruri răzleţe, parţiale, de care depinde lucrarea ei binefăcătoare, în noi. Ce
anume se cere de la noi, pentru ca rugăciunea lui Iisus să aducă un rod bun în inimile noastre? Noi
am amintit deja că rugăciunea lui Iisus, pe orice treaptă s-ar afla, neapărat trebuie să fie venită cu
simţământul de pocăinţă. Acest lucru îl cere chiar conţinutul ei. Doar noi cerem în ea să fim
"miluiţi". Despre necesitatea simţământului de pocăinţă în viaţă, toţi povăţuitorii rugăciunii lui Iisus 223
spun: "Nu poţi petrece în pace, cu Dumnezeu, fără o neîntreruptă pocăinţă." Apostolul Ioan pune
următoarea condiţie de pace cu Dumnezeu: "Dacă inima noastră nu ne socoate vinovaţi" (I, Ioan, 3,
21 ). Dacă nu avem nimic pe conştiinţă putem avea îndrăzneală şi intrare la Dumnezeu, în
simţământul păcii, dar dacă avem, atunci pacea se nimiceşte. Se întâmplă să avem uneori ceva pe
conştiinţă, din cauză că ne dăm seama de un păcat oarecare. Dar, după acelaşi Apostol, noi
niciodată nu suntem fără de păcat şi asta este atât de hotărât încât cel ce gândeşte şi simte altfel este
mincinos (I Ioan, 1, 8). Urmează atunci că nu este clipă în care cineva să nu aibă ceva pe conştiinţă,
cu voie sau fără voie, şi de aceea nu este clipă în care să nu se tulbure pacea lui Dumnezeu. De aici
urmează că e cu totul de trebuinţă să ne curăţim pururea conştiinţa ca să fim împăcaţi cu Dumnezeu.
Iar conştiinţa se curăţă prin pocăinţă; prin urmare trebuie să ne căim neîncetat. Căci pocăinţa spală
orice spurcăciune din suflet şi-l face curat (I Ioan,1, 9). Această pocăinţă nu stă numai în cuvintele:
iartă-mă, Doamne! miluieşte-mă, Doamne; ci odată cu ele sunt de neînlăturat toate acţiunile, care
condiţionează lăsarea păcatelor, adică să recunoşti că-ţi sunt hotărât necurate gândul, privirea,
cuvântul, sminteala sau altceva, să-ţi recunoşti vinovăţia şi săvârşirea lor, şi să nu cauţi să răspunzi
printr-o îndreptare, ci să te rogi, să ţi se ierte greşelile pentru Domnul, până când se va împăca
duhul. Cât despre păcatele mari, acestea trebuie imediat mărturisite părintelui duhovnicesc, care să-
ţi dea dezlegare de ele, fiindcă acestea nu pot împăca duhul printr-o simplă pocăinţă zilnică. În
chipul acesta, datoria unei neîncetate pocăinţe este totuna cu datoria de a ţine conştiinţa curată şi
fără urmă de învinuire (Sbornic Q 156).
"Apropiindu-ne de rugăciune", scrie un alt povăţuitor al rugăciunii lui Iisus, "trebuie să-L rugăm pe
Domnul ca să ne dea să ne vedem starea noastră păcătoasă, nenorocită şi neputinţa noastră absolută
în a lucra binele, ca să ne dea să avem o inimă zdrobită şi îndurerată şi să simţim nevoia de ajutorul
Lui cel dumnezeiesc şi atotputernic, pe care să-l şi cerem printr-o rugăciune necurmată."
"Rugăciunea lui Iisus", continuă el, neapărat trebuie să fie scufundată în simţăminte de pocăinţă;
această stare nu trebuie curmată o viaţă întreagă, după cum învaţă despre acest lucru toţi Sfinţii
Părinţi. Îndeletnicindu-ne cu rugăciunea trebuie să ne curăţim inima de păcate şi de împătimirile
pământeşti, şi prin aceasta, să ne pregătim ca să-L primim pe Domnul Iisus, într-o rugăciune curată,
cerească, nerăspândită, unde se şi petrece împăcarea noastră şi împărtăşirea duhovnicească cu El. Şi
numai aici şi anume într-o inimă curată, în cea mai adâncă şi mai sinceră smerenie, unită cu
dragostea faţă de aproapele, se şi pot întocmi şi pot lucra măsurile cele mai înalte ale adevăratei
rugăciuni din inimă, care ne uneşte pe noi cu Dumnezeu, şi ne dă să gustăm în El, din viaţa cea
veşnică.".
Acelaşi lucru îl scrie despre necesitatea duhului de pocăinţă în timpul lucrării rugăciunii lui Iisus şi
Ep. Ignatie Breanceaninov: "Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie luată de la început, iar nu de la
mijloc sau de la sfârşit. O încep de la mijloc acei care, fără nici o pregătire, se silesc să se suie cu
mintea în templul inimii şi de acolo să înalţe rugăciunea. De la sfârşit încep cei care, de îndată,
caută să afle în sine dulceaţa harică a rugăciunii şi celelalte lucrări harice ale ei. Însă trebuie luată de
la început, adică să faci rugăciunea cu luare aminte şi cu evlavie, cu scop de a te pocăi, îngrijindu-te
numai ca aceste trei lucruri să fie de faţă laolaltă în rugăciune" (Opere, vol. 1, pag. 223). 224
În alt loc, Ep. Ignatie scrie: "de la orice pas greşit, de la orice rătăcire sau înşelare şi amăgire, de la
orice simţământ fals şi nesănătos, de la începutul lucrării rugăciunii lui Iisus, ne scapă numai un
singur lucru - pocăinţa sau plânsul.
Când ne îndeletnicim cu rugăciunea lui Iisus şi în genere cu rugăciunea, apoi suntem păziţi pe
deplin şi cu toată siguranţa de acel fel de smerenie, care se numeşte plâns. Plânsul este simţământul
pocăinţii din inimă, întristării mântuitoare pentru păcătoşenie şi neputinţele felurite şi multe la
număr ale omului. Plânsul este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, pe care Dumnezeu nu o va
urgisi, adică nu o va lăsa în stăpânirea şi batjocura dracilor, după cum le este lăsată o inimă trufaşă,
plină de părerea de sine, de încrederea în sine şi slavă deşartă. Plânsul este singura jertfă, pe care o
primeşte Dumnezeu de la Duhul omenesc cel căzut, până la înoirea duhului omenesc de către Duhul
cel Sfânt al lui Dumnezeu. Deci să ne fie rugăciunea noastră pătrunsă de simţământul pocăinţii, să
fie ea însoţită de plâns şi înşelarea niciodată nu va izbuti asupra noastră" (Opere, vol. 1, pag. 226).
Încă cu mai multă insistenţă cere de la ucenicii săi, simţământul de pocăinţă şi îndurerarea inimii, în
timpul când se lucrează rugăciunea, marele stareţ moldovean schiarhimandritul Paisie
Velicicovschi. El insistă ca ei să-şi petreacă osteneala de rugăciune cu o "inimă înfrântă". El le
aminteşte cuvintele Sf: Ioan Scărarul, care zicea: "Dacă noi vom duce o viaţă chiar înaltă, dar nu ne
vom agonisi o inimă îndurerată, apoi toate acestea sunt o prefăcătorie şi o deşertăciune." Şi Sf.
Grigorie Sinaitul zice: "Îndurerarea inimii şi smerenia şi osteneala ascultării, după măsurile
fiecăruia, cu neprihănirea inimii săvârşesc lucrarea adevărului." Şi tot el din nou: "Orice lucrare
trupească şi duhovnicească, căreia îi lipseşte osteneala inimii, nu aduce vreodată rod celui ce o
săvârşeşte, căci Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu sila şi numai cei ce se silesc o ajung, după cum a
spus Domnul. Deci, chiar de s-ar fi ostenit cineva mulţi ani fără durere, sau se osteneşte, însă nu se
îngrijeşte de pocăinţă, acela e străin de curăţie, şi nu e părtaş Duhului Sfânt." Şi încă: "Cine se
osteneşte cu nepăsare şi lenevie, deşi s-ar părea că lucrează mult, nu capătă nici un rod, că cei ce
păşesc pe o cale lipsită de dureri, cad din pricina trândăviei în griji nefolositoare şi se întunecă".
Acelaşi lucru îl spune şi Sf. Simeon Noul Teolog: "Cine nu urmează patimilor lui Hristos prin
pocăinţă, lacrimi, smerenie, ascultare şi răbdare, dar mai ales prin sărăcie şi necazuri, defăimare şi
batjocură, şi nu ajunge părtaş la moartea Lui cea de batjocură, acela nu poate fi părtaş la Învierea
Lui cea duhovnicească de aici şi nu poate primi harul Sf. Duh, căci dumnezeiescul Pavel zice:
"dacă pătimim împreună cu El, apoi ne vom şi preaslăvi împreună cu El. Căci fără de pocăinţă şi
fără de lacrimi, după cum am spus, nimic din cele spuse nu poate fi cândva şi nu va fi nici în noi
nici în alţii." Tot el, în alt loc, zice: "Nimeni nu poate dovedi din dumnezeieştile Scripturi, că ar
putea să se cureţe de patimi, fără de lacrimi şi fără o umilinţă de totdeauna, şi că cineva ar fi putut
ajunge la sfinţenie, sau să primească pe Duhul Sfânt, sau să-L vadă pe Dumnezeu, sau să-L simtă
înlăuntru, în inima sa, fără o pocăinţă şi umilinţă de mai înainte, căci numai pe măsura lacrimilor,
întristării şi pocăinţii, toate acestea pot aprinde focul cel dumnezeiesc al umilinţii." Şi din nou zice:
"Păziţi-vă ca să nu-L pierdeţi pe Hristos, voi, şi să nu plecaţi din viaţa aceasta, cu mâinile goale şi
atunci veţi plânge şi vă veţi boci."
Citind aceste cuvinte ale Sf. Părinţi, stareţul Paisie, cu lacrimi, îi îndeamnă pe fraţi să împlinească
poruncile lui Hristos şi să-şi câştige o inimă înfrântă şi smerită. 225
Având o inimă ce se pocăieşte, cel ce se apropie spre lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să se
îngrijească, ca şi viaţa lui să fie potrivită cu această sfântă lucrare şi să nu-i vorbească nimic
împotrivă. Aceasta este o a doua condiţie ca rugăciunea lui Iisus să fie făcută drept. Sfântul Macarie
cel Mare scrie: "Pe cât de mari şi negrăite sunt bunătăţile făgăduite de Dumnezeu, pe atât de multe
se şi cer, osteneli şi nevoinţe, lucrate din nădejde şi cu dragoste. Şi acest lucru e limpede din
următoarele: "De voieşte cineva să-Mi urmeze, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi
urmeze." (Matei 16, 24). Şi încă: "De nu va urî cineva pe tată şi pe mamă, şi pe frate şi pe nevastă,
şi pe copii, până şi sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu" (Luc.14, 26). Însă cea mai mare parte
dintre oameni sunt atât de nepricepuţi, că doresc să primească împărăţia, să moştenească viaţa cea
de veci, să împărăţească veşnic împreună cu Hristos (lucru foarte mare şi mai presus de orice
pricepere), însă trăiesc după poftele lor, le urmează lor, mai bine zis, urmează aceluia care seamănă
în el astfel de gânduri deşarte şi vădit vătămătoare: (Cuv. Macarie Egipt. Cuv. IV, Cap. 22). "Cine se
sileşte pe sine din răsputeri, numai şi numai pentru rugăciune, însă nu se osteneşte pentru a-şi
câştiga smerenie, dragoste, blândeţe şi întreaga ceată a celorlalte virtuţi, nu le adânceşte în sine în
chip silit", scrie acelaşi Sf. Macarie "acela poate să ajungă numai până acolo, că uneori, în urma
cererii lor, se atrage de el harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, din bunătatea Sa firească,
dăruieşte cu iubire de oameni, celor ce cer, lucrul pe care îl vor ei. Însă, dacă cel ce primeşte nu se
deprinde cu celelalte virtuţi pomenite de noi şi nu se obişnuieşte cu ele, apoi, sau ne lipseşte de
harul primit, sau înălţându-se, cade în trufie, sau, rămânând pe o treaptă mai de jos, nu mai sporeşte
şi nu creşte. Tron şi odihnă, aşa să zicem, pentru Sf. Duh, sunt: smerenie, dragoste, blândeţe şi,
treptat-treptat, toate poruncile lui Hristos." (Sf. Macarie cel Mare).
Acelaşi Sf. Macarie scrie: "Dacă ne vom împodobi cu smerită cugetare, cu simplitatea sufletului şi
cu bunătate, apoi numai forma rugăciunii nu ne va aduce nici un folos." Şi nu numai despre
lucrurile cele bune de dinafară trebuie să se îngrijească un lucrător al rugăciunii lui Iisus, ci şi
pentru ca să ajungă la curăţia dinlăuntrul inimii. "Cum poate să zică cineva despre sine: fiindcă
postesc, petrec în pustiu, îmi împart avutul, apoi sunt sfânt? Însă oare poate fi sfânt acela care nu şia curăţit pe omul său cel dinlăuntru? Şi nu numai prin oprirea de la rău se ajunge la curăţie, ci
curăţia cea adevărată se stinge numai prin nimicirea răului din conştiinţa sa. Deci intră, oricine ai fi
tu, la sufletul tău, care e un captiv de război şi un rob al păcatului, şi cercetează-ţi până în străfund,
gândurile tale şi adâncimea cugetelor tale o urmăreşte, Şi vei vedea pe balaurul ce se târăşte şi se
cuibăreşte în sânurile sufletului tău, care te-a omorât pe tine, prin otrăvirea unor părţi din sufletul
tău. Căci inima este o beznă nemăsurată: dacă tu îl vei omorî pe acest balaur, apoi atunci să te lauzi,
înaintea lui Dumnezeu, cu curăţia ta. Iar de nu, apoi smereşte-te ca un neputincios şi păcătos,
rugându-te lui Dumnezeu pentru cele ascunse ale tale." (Cuv. Macarie cel Mare, Cuv.1 Cap.1).
"Mai înainte de celelalte virtuţi, simplitatea atât de inimă cât şi în vorbe, dragostea unuia faţă de
altul, şi bucuria şi smerenia, să fie, neapărat, pusă drept o temelie în Frăţime, ca să nu zădărnicim
osteneala noastră înălţându-ne unul în faţa altuia şi cârtind unul asupra altuia." (Cuv. Macarie cel
Mare).
Cel ce doreşte să se apropie de Domnul şi să se învrednicească de viaţa cea de veci, şi să ajungă
casă lui Dumnezeu şi vrednic de Duhul Sfânt, ca să facă, fără de prihană şi curat, rodurile după226
poruncile Domnului, trebuie să înceapă astfel. Întâi, să creadă, cu tărie, în Domnul, şi să se lase în
seama cuvintelor din poruncile Lui, şi în toate să se lepede de lume, ca mintea să nu se lege de
vreunul din lucrurile cele văzute, şi pururea să petreacă, fără de şovăială, în rugăciuni şi să nu
deznădăjduiască în aşteptare, că Domnul va căuta spre el şi îi va ajuta oricând. Pe urmă, mereu să se
îndemne pe sine spre orice lucru bun şi spre toate poruncile Domnului, deşi păcatul, ce petrece în
inimă, n-ar dori acest lucru. Adică să te sileşti spre smerenie, în faţa tuturor oamenilor, să te socoţi
mai rău şi mai mic decât toţi, fără a-ţi căuta cinste sau laudă, sau slavă, după cum cere, acest lucru
Evanghelia, ci pururea să ai înaintea ochilor numai pe Domnul şi poruncile Lui şi să te sileşti să-I
placi numai Lui. La fel să te sileşti spre blândeţe; deşi inima s-ar împotrivi acestui lucru. De
asemenea să fii milostiv, binevoitor, compătimitor, bun, silindu-te spre acestea pe cât e cu putinţă.
Şi să ai mereu înaintea ochilor tăi şi smerenia şi viaţa şi purtarea Domnului, ţinându-le pururea
minte, fără uitare, ca pe o icoană şi o pildă pentru tine. Şi din răsputeri să te sileşti să petreci
necurmat în rugăciune, mereu crezând şi cerând ca Domnul să vină şi să facă locaş în el şi să-l
povăţuiască şi să-l întărească întru toate poruncile Sale, şi cu sufletul lui să ajungă casă pentru Iisus
Hristos. Şi astfel lucrând acum toate din silă şi împotriva voii inimii, el se va obişnui pe urmă cu
orice lucru bun, cu pomenirea de totdeuna a Domnului, cu aşteptarea de totdeauna a marelui său
Har şi a dragostei. Şi atunci Dumnezeu, văzând o astfel de osteneală a lui şi o silire spre bine, îi va
da lui adevărata rugăciune a lui Hristos, îi va da un adânc de îndurerare, o adevărată iubire de
oameni, şi ca să zicem mai simplu, îi va da lui toate roadele duhovniceşti. (Cuv. Macarie cel Mare,
Cuv. 1, Cap.13).
Noi am arătat calităţile pe care trebuie să le întărească în sine un lucrător al rugăciunii lui Iisus, însă
trebuie să mai arătăm şi lucrurile cu care el trebuie să se lupte înlăuntrul său; acestea sunt:
răspândirea luării aminte, greutatea cu care se adună în cuvintele rugăciunii, rătăcirea gândurilor,
precum şi cugetele străine ce pătrund mereu în cap. Toate acestea la cei începători se înving nu prin
puterile proprii, ci prin smerita scăpare sub acoperământul lui Dumnezeu, prin lucrarea rugăciunii
lui Iisus. Pe măsură ce această rugăciune se întăreşte tot mai mult şi mai mult în inimă, şi cu cât
simţământul de "stare" înaintea lui Dumnezeu devine tot mai viu şi mai adânc, cu atât rugăciunea
ajunge mai curată şi mai slobodă de răspândire şi cugete.
La Ep. Ignatie Branceaninov găsim, următoarea lămurire despre împărţirea cugetelor după originea
lor: "Cel ce a păşit cu mintea la nevoinţa rugăciunii, trebuie să se lepede mereu şi mereu se va
lepăda atât de toate cugetele şi simţirile firii căzute, precum şi de toate cugetele şi simţirile aduse de
duhurile cele căzute, oricât de frumoase la chip ar fi şi unele şi altele din cugete şi simţiri; el trebuie
să meargă mereu pe acea cale strâmtă a rugăciunii, ce se face cu cea mai mare luare aminte, fără să
se abată la stânga sau la dreapta. Abaterea spre stânga eu o numesc părăsirea rugăciunii de către
minte, ca să stea de vorbă cu cugetele cele deşarte şi păcătoase; iar abaterea spre dreapta, eu numesc
părăsirea rugăciunii de către minte ca să stea de vorbă cu cugetele care par bune. Patru feluri de
cugete şi simţiri lucrează asupra celui ce se roagă; unele răsar din harul lui Dumnezeu, sădit în
fiecare creştin ortodox, prin Sf. Botez, altele ne sunt propuse de Îngerul-Păzitor, altele se ivesc din
firea cea căzută, în sfârşit, altele sunt aduse de duhurile cele căzute. Cugetele celor două feluri
dintâi; mai drept, amintirile şi simţirile sporesc rugăciunea, o înviorează, întăresc luarea aminte şi 227
simţământul de pocăinţă, aduc umilinţa, plânsul din inimă, lacrimile, dezvăluiesc înaintea privirilor
celui ce se roagă, cât e de mare păcătoşenia lui şi adâncimea căderii omului, îi aduc aminte de
moarte, de care nu poate scăpa nimeni, ca ceasul ei, care nu ne este cunoscut, de nefăţarnica şi
înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, de munca cea veşnică, care e aşa de cumplită încât întrece
orice pricepere omenească. În cugetele şi simţirile firii căzute, binele e amestecat cu răul, iar în cele
drăceşti răul adesea e acoperit prin bine, lucrând uneori şi ca rău descoperit. Cugetele şi simţirile
celor două feluri de pe urmă lucrează împreună din pricina legăturii şi părtăşiei duhurilor căzute cu
firea omenească cea căzută, şi cel dintâi rod al lucrării lor e îngâmfarea, iar în rugăciune,
răspândirea. Dracii, aducând înţelesuri care par duhovniceşti şi înalte, ne abat, prin ele, de la
rugăciune, stârnesc o bucurie plină de slavă deşartă, o îndulcire, o mulţumire de sine, pentru că a-i fi
descoperit cea mai tainică învăţătură creştină. După teologia şi filozofia drăcească pătrund în suflet
cugete şi năluciri deşarte şi înfricoşate, care răpesc, nimicesc rugăciunea, destramă buna aşezare a
sufletului. După roade se cunosc şi simţirile care par numai bune." (Opere, vol.1, pag. 211).
Mă veţi întreba - dacă se observă în această perioadă de la început vreun fel de roade ale acestei
lucrări? Fără îndoială că se observă, dacă cineva îndeplineşte cu stăruinţă condiţiile de mai sus,
adică dacă se roagă cu luare aminte, cu evlavie şi cu un simţământ de pocăinţă.
Ep. Teofan socoteşte drept cel mai însemnat rod al lucrării de rugăciune - nu dulceaţa, ci frica de
Dumnezeu şi zdrobirea (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, 226).
Episcopul Ignatie astfel vorbeşte despre roadele rugăciunii: "Cele dintâi roade ale rugăciunii le
căpătăm aflând noi luarea aminte şi smerenia. Aceste roade se arată înaintea celorlalte, în orice
rugăciune săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărui lucrare stă mai
presus decât cântarea de psalmi şi decât celelalte rugăciuni grăite. Din luare aminte se naşte
umilinţa; iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc născându-se una pe alta;
ele aduc rugăciunii o adâncime, dând, cu încetul, viaţă inimii, ele îi aduc curăţenie, înlăturând
răspândirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui
Dumnezeu (Sbornicul despre rugăciunea Iui Iisus, Q 74).
Acelaşi lucru îI spune şi Episcopul Teofan: "Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă
şi căldura. Aceasta este o lucrare firească. Oricine poate ajunge aici. Şi oricine poate face această
rugăciune, nu numai monahul ci şi mireanul." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 77).
La Ep. Ignatie citim, mai departe, următoarele cuvinte despre roadele rugăciunii, atunci când
rămânem statornici în ea: "Să ne rugăm neîncetat, cu răbdare, insistent. Dumnezeu, la vremea sa, va
da rugăciunea harică curată acelui care se roagă fără lenevire şi neîncetat cu rugăciunea sa
păcătoasă, care nu părăseşte, din pricina puţinătăţii de duh, nevoinţa rugăciunii, atunci când
rugăciunea nu i se dăruieşte un timp mai îndelungat. O pildă de reuşita rugăciunii insistente a lui
Iisus o vedem în Evanghelie. Când Domnul, urmat de ucenici şi de o mulţime de popor, ieşea din
Ierihon, atunci orbul Bartimeu, care şedea lângă cale şi cerşea milostenie, aflând că Domnul trece
alături, a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, milueşte-mă! Îl opreau să strige, însă el mai vârtos
striga. Urmarea acestui strigăt neîncetat a fost vindecarea orbului de către Domnul. Aşa să strigăm
şi noi cu toate cugetele şi simţirile păcătoase ce se ridică din firea noastră cea căzută şi sunt aduse şi
de diavol, ca să ne împiedice strigătul nostru de rugăciune - şi fără de îndoială vom căpăta milă." 228
"Din rugăciunea cea neîncetată, nevoitorul ajunge la sărăcia cea duhovnicească: învăţând să ceară
necontenit ajutorul lui Dumnezeu, pe nesimţite îşi nimiceşte încrederea în sine; încât, dacă face ceva
bun, nu vrednicia lui va vedea el, în această faptă, ci mila lui Dumnezeu, pe care neîncetat i-o cere
Celui Prea Înalt. Rugăciunea cea necurmată duce pe om la dobândirea credinţei, pentru că el
neconteni se roagă, începe să simtă neîncetat prezenţa lui Dumnezeu. Simţirea aceasta poate creşte
încet-încet şi în aşa măsură se poate întări, încât ochiul minţii să poată vedea mai limpede pe
Dumnezeu, în Pronia Lui, decât cum vede ochiul simţit lucrurile materiale ale lumii; iar inima poate
ajunge să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Cel ce Îl vede în chipul acesta pe Dumnezeu şi Îi simte
prezenţa, nu poate să nu creadă în El, cu o credinţă vie, care se adevereşte prin fapte. Rugăciunea
neîncetată nimiceşte viclenia prin nădejdea în Dumnezeu, călăuzeşte duhul către sfânta simplitate
dezobişnuind mintea de gândurile cele cu multe şi felurite chipuri, de încolţirea acelor începuturi de
gând, cu privinţă la noi înşine şi la aproapele, păstrându-ne pururea mintea la sărăcie şi smerenia
înţelesurilor ce alcătuiesc dumnezeiasca învăţătură. Cel ce se roagă neîncetat, se dezvaţă treptat de
deprinderea de a visa şi de a se împrăştia cu mintea; el se leapădă de grija de cele multe şi deşarte,
cu atât mai mult cu cât învăţătura cea sfântă şi smerită i se va adânci în suflet şi se va înrădăcina
într-însul. În sfârşit, el poate ajunge către starea de pruncie, cea poruncită de cuvântul Evangheliei,
sau să se facă nebun întru Hristos, adică să arunce înţelepciunea lumii, cea cu nume mincinos,
primind de la Dumnezeu o înţelepciune duhovnicească mai presus de fire. Prin rugăciunea
neîncetată, se spulberă duhul iscodirii, al fricii, al neîncrederii. Toţi oamenii încep să pară mai buni;
iar dintr-un asemenea zălog, pe care ţi l-ai pus în inimă, faţă de oameni, se naşte dragostea pentru ei.
Cel ce se roagă neîncetat întru Domnul, Îl cunoaşte pe Domnul ca pe Domnul, dobândeşte frica Lui
Dumnezeu, cu frică şi curăţenie intră întru curata dragoste dumnezeiască. Iubirea lui Dumnezeu îşi
umple astfel biserica cu darurile Duhului." (Sbornicul despre rugăciunea lui Iisus, Q 38).
"Rodul rugăciunii e o privire din ce în ce mai largă la greşelile sale şi la păcătoşenia sa, din care
pricină sporeşte umilinţa şi se preface în plâns. Plâns e numită o umilinţă prea îmbelşugată, însoţită
de îndurerarea unei inimi zdrobite şi smerite, care izvorăşte din adâncul inimii şi cuprinde sufletul.
Pe urmă vin simţirile prezenţei lui Dumnezeu, amintirea vie a morţii, frica de judecată şi de osândă.
Toate aceste roade ale rugăciunii sunt însoţite de plâns şi, la vremea sa, sunt umbrite de o simţire
sfântă, duhovnicească a fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu e o simţire cu totul nouă. Din
îndemnurile acestei lucrări minunate încep să se topească patimile, mintea şi inima încep să fie
atrase către o îndeletnicire neîncetată cu rugăciunea. După o sporire oarecare, vine simţirea liniştii,
smereniei şi dragostei faţă de Dumnezeu şi aproapele, fără osebirea celor buni de cei răi, răbdarea
necazurilor, ca unor îngăduiri şi lecuiri din partea lui Dumnezeu, de care are neapărat nevoie
păcătoşenia noastră. Dragostea de Dumnezeu şi aproapele, care vine treptat din frica de Dumnezeu,
e pe deplin duhovnicească, nelămurit de sfântă, subţire, smerită, se osebeşte cu o osebire nesfârşită
de dragostea omenească cea din starea ei obişnuită; nu poate fi asemănată cu nici un fel de dragoste,
care se mişcă în firea cea căzută, oricât de dreaptă şi sfântă ar fi această dragoste firească. E
îngăduită legea firii, care lucrează în timp; însă legea cea veşnică, legea cea duhovnicească e cu atât
mai presus de ea, cu cât Sfântul Duh e mai presus de duhul omului. Despre roadele de mai departe
şi despre urmările rugăciunii celei cu numele cel Prea Sfânt al Domnului Iisus, mă opresc de a mai 229
vorbi, încheie Ep. Ignatie cuvintele sale: "fericita încercare să mă înveţe şi pe mine şi pe alţii aceste
lucruri." (Opere, pag. 290 - 291).
Astfel sunt roadele rugăciunii lui Iisus, ce se dăruiesc de Dumnezeu şi se câştigă treptat de lucrătorii
ei stăruitori, după mărturisirea încercaţilor ei povăţuitori.
Cu acestea vom încheia convorbirea noastră cea dintâi despre rugăciunea lui Iisus, şi data viitoare
vom continua convorbirea noastră atât despre rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, cât şi despre
rugăciunea lui Iisus, de sine mişcătoare şi despre acele greutăţi şi greşeli care se întâmplă în timpul
acestei lucrări cu mintea (sau a minţii).