Protos. lect.univ.dr. Daniil Stoenescu

Pustnicul din Retezat

Dupã ce se închinã în Biserica lui Dumnezeu si sfintelor moaste ale soldatilor romani crestini, martirizati la mijlocul secolului al Iilea la Ulpia Traiana si dupã ce luã binecuvântare de la bãtrânul egumen al Schitului, Pustnicul plecã însotit de îngeru-i pãzitor pe cãrarea care urca la munte. Mica sihãstrie, ridicatã din lemn de brad si de stejar, pe malul drept al Râului Mare, rãmase în urmã.Era prima zi din Postul Sfintelor Pasti, din anul mântuirii 399.
Cu desaga-i pe umãr, cu crucea la piept si cu toiagul în mânã, Pustnicul pãsea încet, spre Golgota lui si a neamului sãu, rugânduse si bucurându-se de zãpada care, încã învesmânta muntele si care, topitã pe alocurea, fãcea ca iarba crudã sã vesteascã primãvara si, odatã cu ea, sãrbãtoarea Pastilor atât de mult asteptatã.În rugãciunea lui neîncetatã, pustnicul pomeni pe pãrintele Niceta, episcop de Remesiana, unde petrecuse o vreme si unde deprinsese mai bine limba latinã; pomeni pe pãrintii si crestinii din Sardica, unde fusese mai înainte trimis ca sã învete limba greacã, se rugã pentru bãtrânii lui pãrinti trupesti de la Dampsus, care tocmai atunci se osteneau cu ctitorirea Bisericii de piatrã; nu uitã pe egumenul de la Schitul de Lemn dimpreunã cu cei trei frati ucenici si pe episcopul crestinilor din tara Romanã a Ulpiei -Traiana. Îsi aduse aminte si de cei morti, trecuti la Domnul, presbiterul de Dampsus, care l-a botezat, precum si de strãmosii strãmosilor sãi, între care a fost si ultimul Mare Preot dac, rãpus de o sulitã romanã, în anul 106, sub zidurile Sarmisegetuzei, despre care se spune cã ar fi murit asteptându-l pe Hristos.
Îsi aduse aminte cã multi dintre strãmosii sãi daco-romani, asa dupã cum i s-a spus, au primit Botezul crestin, în ascuns, de la un presbiter din Macedonia, în a doua jumãtate a secolului al II-lea, înapa limpede a Lacului Bucura, de sub vârful Retezat. Într-acolo se îndrepta si el acum, spre locul drag al copilãriei sale, spre locul visurilor sale. Ultimul drum l-a fãcut spre Lacul Bucura, însotindu-l în tinerete, pe bunicul sãu, prezbiterul Dacus, care i-a spus cum, în anul 275, pe când el însusi era tânãr, mai multi crestini din tara Romanã a Ulpiei Traiana au mers, dimpreunã cu diaconi, presbiteri si episcop, sã liturghiseascã sus pe munte, întru amintirea Zilei Strãmosilor Crestini care, cei dintâi au primit Botezul crestin, în apele Lacului Bucura, dupã anul 150. Au mers cu totii, aproape trei zile, ajungând, în miezul verii, sus pe munte. Au ridicat o adevãratã tabãrã împrejurul lacului. Noaptea, pe când unii se odihneau, altii se rugau si altii cântau lângã lacul linistit si înstelat, un cutremur a zguduit muntele, iar bãtrânul episcop , doar el singur, a vãzut cum Arhanghelul Mihaiil s-a coborât din cer si cu palosul de foc a tãiat dintr-o loviturã vârful muntelui.Atunci a înteles acel episcop cã acolo se cuvine sã ridice un altar de piatrã si sã liturghiseascã a doua zi.
Pustnicul frãmânta în mintea sa aceste gânduri si amintiri sfinte, iar inima i se aprindea de dor de-a mai ajunge o datã la Lacul Bucura, de a-si spãla din nou fata în apele lui curate, de a-si oglindi ochii în cerul lui înstelat si de a-si uni lacrimile cu lacrimile muntelui, pentru ca apoi, purificat, sã urce si sã I se închine lui Dumnezeu, pe vârful „retezat“ de Arhanghelul Mihaiil si sã caute o fãrâmã din anafora Liturghiilor de demult. Iar dupã aceea, sã se sfârseascã si sã se odihneascã pânã la
Învierea cea de Apoi.
- „Dumnezeule, milostiv fii, mie, pãcãtosului!“
- „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul!“ - zicea Pustnicul mereu, fie mergând, fie sezând si odihnindu-se pe rãdãcina câte unui copac. La astfel de popasuri scotea din desagã file dintr-un manuscris al Sfintei Scripturi, pe carel primise de la presbiterii din Sardica.
Era unul din cele cincizeci de exemplare ale Bibliei, pe care împãratul Constantin cel Mare le ceruse episcopului Eusebiu de Cezareea. Multumea lui Dumnezeu cã unul din acestea l-a putut aduce cu sine, ca niste Noi Table ale Legii, aici, în tara Romanã a Ulpiei -Traiana.
Izvoarele muntelui se rostogoleau grãbite la vale, primele flori de primãvarã rãsãreau în calea lui, pãsãrile cerului lãudau pe Dumnezeu în vãzduh si în copacii pãdurilor, norii se purtau pe deasupra vîrfurilor, iar Pustnicul se simtea aici ca fiind, cu adevãrat într-un paradis pãmântesc. Îsi alesese cãrarea de pe malul stâng al râului Lãpusnic, ce izvora din Bucura.
În noptile încã reci se odihnea putin în scorbura unor copaci bãtrâni. Presimtea si se gândea cã acesta-i va fi ultimul drum în munti, de aceea era linistit cã s-a spovedit si s-a împãrtãsit înainte de plecare, luând cu sine încã o fãrâmã de Cuminecãturã, pentru a se împãrtãsi, în Noaptea Învierii, sus, în Muntii Retezat. Îsi aduse aminte de Moise, omul lui Dumnezeu, cel ce primise în Scriptura cea veche, de sus, Tablele Legii si de urcusul acestuia pe Muntele Nebo, unde si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu,dupã ce a contemplat tara Canaanului. Dupã zile si nopti, dupã sãptãmâni si duminici, dupã popasuri mai lungi sau mai scurte, dupã rugãciuni înlãcrimate si tãceri desãvârsite, dupã contemplatii si uimire, Pustnicul ajunse în Sãptãmâna Patimilor la Lacul Bucura. Se închinã cu semnul sfintei cruci, îsi spãlã fata în apele sfintite ale lacului si rãmase aici pânã în Vinerea Patimilor. Printre lacrimi si suspine, recitise evangheliile Patimilor Domnului. Vineri, pe la ceasul al saselea, aflându-se în rugãciune fierbinte, Pustnicul cãzu în extaz. Îl vãzu pe Hristos rãstignit pe o cruce de piatrã înaltã, deasupra muntelui. Cununa de pe capul Domnului parcã era din ramuri de brad, iar Fata-I seninã strãlucea în luminã, luminã care învãluia si crucea si muntele. Uimit, Pustnicul se prãbusi la picioarele crucii. Atunci vãzu cã din ranele Domnului, Sângele cãdea în apele Lacului. Pânã la ceasul al nouãlea, apele Bucurei se preschimbarã în sânge. Era Sângele Domnului, care va spãla, peste veacuri, pãcatele poporului sãu...
Înainte de a-si reveni întru sine, auzi al optulea cuvânt al Domnului de pe Cruce: „Vino sã iei Luminã!“
Sâmbãtã dimineata, în zorii unei zile senine, începu sã urce poteca care ducea spre Vârful Retezat. Acolo, sus, redescoperi Sfânta Masã de altar din piatrã a Liturghiilor din Zilele Strãmosilor Crestini. Se închinã, se rugã, lãcrimã si se cuminecã cu Sfintele Taine primite la plecarea din Schitul de Lemn. Un nor învãlui muntele, apoi se fãcu senin. De sus, privi, ca Moise, spre tara Romanã a Ulpiei - Traiana. Apoi, cu ultimele lui puteri, îsi fãcu un loc lângã piatra de altar, dând mai multe pietre de o parte. Presimti cã aici îi va fi mormântul. Cu o piatrã mai tare adânci crucea dãltuitã pe Sfânta Masã, iar seara, dupã ce soarele asfinti, se pregãti de Înviere. Îsi aduse aminte de noptile de Înviere de la Dampsus, Ulpia-Traiana, Sardica si Remesiana si de la Schitul de Lemn. Aceasta i se pãru, cu totul, deosebitã. ªtia cã este ultima. La miezul noptii Pustnicul rosti, cu glas mai tare: „Hristos a înviat!“ I se pãru cã pietrele si stâncile, izvoarele si apele, copacii si pãdurile, pãsãrile si animalele, îi rãspund: „Adevãrat a înviat“ Atunci îsi aminti cuvintele Domnului de pe cruce: „Vino sã iei Luminã!“ Deodatã, pe Sfânta Masã, într-o clipitã se pogorî o flacãrã. Pustnicul întelese cã era, deopotrivã, flacãra din vârful sabiei Arhanghelului si Lumina Învierii. Cu mâna-i tremurândã, îsi aprinse lumânarea de cearã din Lumina Sfintei Mese a Liturghiilor de demult.
Cãzu în genunchi, în locul pe care si-l pregãtise, ca mormânt, sub Sfânta Masã. Mâinile, cu fãclia aprinsã, i se sprijineau pe desaga cu manuscrisul Sfintei Scripturi. Buzele-i murmurarã rugãciunea din Emaus: „Doamne, rãmâi cu noi...“. Îndatã îsi dãdu sufletul în bratele Îngerului Învierii trimis de sus.Vântul stinse lumânarea, iar o Mânã nevãzutã trase lespedea cu cruce peste trupul Pustnicului... .

Densus, 5 martie 1999

Trecuse Sãptãmâna Luminatã. În primãvara acelui an, Cuviosul Nicodim se hotãrî sã plece cu câtiva ucenici în tara Hategului „cãutând loc de mãnãstire si de pomenire“. Ajuns în pãrtile Silvasilor poposi în casa cneazului Davidoni pentru o noapte si o zi. Dupã ce a înmânat acestuia o scrisoare din partea lui Mircea cel Bãtrân, care cuprindea rugãmintea domnitorului cãtre cnejii din tara Hategului, si în mod deosebit cãtre cel al Silvasilor, pentru a veni cu tot ce le este la îndemânã în sprijinul si ajutorul Cuviosului, Sfântul Nicodim primi cu bucurie vestea din partea cneazului cã acesta îi va pune la dispozitie mosia sa de la Crucea Prislopului. A doua zi dis-de dimineatã pornirã la drum:Cuviosul Nicodim cu cei patru ucenici, cneazul Davidoni cu câtevadin slugile sale si preotul Ioan din Silvasul de Sus. Încãrcat de gânduri si împovãrat de grija ridicãrii noului locas de închinare lui Dumnezeu, ochii curati ai Cuviosului se bucurau de forma domoalã a dealurilor, de frumusetea pãdurii care abia înverzise si de glasul cucului care, asemeni unui clopotar înainte -mergãtor, vestea naturii venirea pelerinilor. Cãrarea urca lin. Soarele începea sã încãlzeascã, iar pâraiele curgeau linistite la vale. Dupã aproape o orã de drum ajunserã la mosia cneazului. Aceasta se afla într-o vale ascunsã, strãjuitã de sapte coline, în partea de sud-vest a Silvasilor, la o cale de un ceas.
Cneazul înnoi a doua oarã fãgãduinta datã Sfântului cã îi va dãrui aceastã parte de mosie. Pentru o mai bunã încredintare, cele ce hotãrâserã le puserã si în scris, pe o membranã cu sigiliul Sfântului Nicodim si al cneazului Davidoni. Era ajunul zilei de 8 mai 1397. Dupã vederea cu de-amãnuntul împrejurimilor, s-au asezat pe iarba verde pentru a lua un mic prânz din cele pregãtite de familia cneazului. Atunci pãrintele Ioan se hotãrî sã spunã Cuviosului Nicodim si ucenicilor lui cã în partea locului se spune cã aici, la crucea Prislopului, ar mai fi fost cândva, în urmã cu multe sute de ani, un schit sau o sihãstrie cãlugãreascã. Se zice cã în veacul al IV-lea dupã Hristos câtiva dintre ucenicii Pustnicului din Retezat ar fi venit de asemenea în acest loc si ar fi ridicat o bisericã de lemn si si-ar fi sãpat bordeie în pãmânt.
Asezarea cãlugãreascã de aici ar fi dãinuit câteva sute de ani pânã când, în veacul al VII-lea, în vremea nãvãlirii avarilor pãgâni, toti pãrintii si fratii de la Sihãstria de la Crucea Prislopului ar fi fost rãstigniti pe o cruce mare de lemn, dându-si viata pentru Hristos. Biserica le-a fost arsã, iar bordeiele distruse. Sfântul Nicodim asculta cu atentie, minunându-se de spusele pãrintelui Ioan. Atunci a înteles mai bine vedenia avutã cândva la Athos, în care i s-au arãtat mai multi cãlugãri rãstigniti pe cruce, cu cununi strãlucitoare primite de la Hristos, într-un loc ce semãna atât de
bine cu cel în care se afla acum si care-l chemau sã vinã sã le dezgroape crucea. Cneazul însusi întãri cele spuse de pãrintele Ioan.
Dupã-amiazã cneazul Davidoni si pãrintele Ioan îl rugarã pe Cuviosul Nicodim si pe ucenicii lui ca sã se întoarcã cu totii împreunã în Silvas. Dupã ce se sfãtui cu ucenicii, Cuviosul le spuse cã vor rãmâne peste noapte si pentru totdeauna acolo. Faptul se si întâmplã: ajutati de slugile cneazului ucenicii fãcurã în grabã o colibã destul de bine întãritã pentru pãrintele lor si o alta, mai mare pentru ei. Dupã aceea se despãrtirã. Cei din sat plecarã, doar câinele cneazului nu mai vru sã se întoarcã.
Seara era minunatã. Cuviosul se bucura de bucuria ucenicilor care nu se mai sãturau sã contemple dealurile de jur-împrejur si pârâiasul care curgea tãcut. La lumina fãcliilor îsi citiserã rugãciunile de searã, iar pentru cã a doua zi era pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul, Sfântul Nicodim le citi si le traduse din slavonã în românã Marea Cuvântare de la Cinã a Domnului nostru Iisus Hristos. La sfârsit Sfântul le spuse:
- Mâine vom sãvârsi Sfânta Liturghie aici. Între merindele lor le mai rãmãseserã câteva prescuri, putin vin într-un vas, iar între lucrurile de obste aveau un antimis, sfintele vase, câteva icoane, mai multe manuscrise cu Cãrtile Sfinte, un rând de vesminte preotesti si un rând de vesminte diaconesti. Noaptea trecu repede. Frânti de obosealã, ucenicii adormiserã neclintiti. Numai Cuviosul se trezi într-un târziu de miez de noapte si din usa colibei sale privi cum razele de lunã coboarã peste locul
de la crucea Prislopului.
Deodatã vãzu cã din înaltul cerului, pe raze de stele si de lunã, coboarã o ceatã de sfinti cu o Cruce mare ce o purtau pe umeri. Crucea pãrea plinã de piroane si scãldatã, deopotrivã, în sânge si în luminã. De fiecare piron atârna o cununã. Erau martirii de acum aproape sapte sute de ani. Uimit de aceastã arãtare, vãzu mai departe
cum ceata sfintilor martiri si cãlugãri ajunse pânã la locul din dreapta pârâului si acolo, ridicând Crucea de pe umeri, o înfipserã în pãmânt. Dupã ce se închinarã pe rând, sãrutând Crucea, pe aceeasi scarã cereascã s-au ridicat la cer.
Vedenia se sfârsi. Sfântul Nicodim, înmãrmurit, nu îndrãzni sã se apropie , cãzu în genunchi, vãzu Crucea acolo, singurã, fãrã sfinti. Vru sã alerge ca sã i se închine si sã cadã la pãmânt îmbrãtisând-o, dar o luminã de foc învãlui Crucea ca un rug aprins si un glas îi zise:
- Nu te apropia acum, ci mâine dimineatã!
Sfântul dãdu ascultare poruncii de sus. Întelese cã acolo a fost altarul strãvechii biserici de lemn si tot acolo va trebui sã fie si altarul noii biserici de piatrã. Într-un târziu, dupã ce cugetã adânc la cele ce vãzuse, Cuviosul Nicodim atipi. Se trezi înainte de rãsãritul soarelui. Îsi trezi ucenicii si, tãcut, se îndreptã sã se închine crucii, înfiptã pe locul descoperit în vedenia noptii. Locul era, dar Crucea nu mai era. Sau era si nu se vedea. Cãzu în genunchi si acolo îsi fãcu rugãciunile de dimineatã si cele de dinainte de Sfânta Liturghie. Ucenicii înteleserã cã Pãrintele lor va fi avut o descoperire si va fi primit o tainã. Cãutând, gãsirã în grabã în coasta dealului o piatrã mai mare cu o fatã dreaptã pe care toti patru o ridicarã si o aduserã unde stãtea Sfântul, propunându-i sã o accepte ca masã de altar pentru ziua aceea. Sfântul primi.
La ceasul al III-lea începuse Sfânta Liturghie. Sfântul Nicodim slujea dimpreunã cu un diacon, iar ceilalti trei rãspândeau si cântau cântãrile liturgice. Sfântul sluji îngereste. Îsi aduse aminte de Athos, de Macedonia natalã, de Serbia ortodoxã, de Oltenia voievodului Mircea si multumi lui Dumnezeu cã a ajuns si în aceastã parte de
tarã. Pomeni pe vii si pe morti, pe cneazul Davidoni, pe preotul Ioan, iar la morti scoase miride pentru sufletele martirilor de la Crucea Prislopului. Era ziua Sfântului Ioan Evanghelistul. Hotãrî ca hramul bisericii si al mãnãstirii sã fie aceastã zi a ucenicului iubit al Domnului. Sfânta Liturghie ajunse la Heruvic. Sfântul Nicodim se gândi cã niciodatã nu mai sãvârsise Sfânta Liturghie având un numãr atât de mic de frati prezenti. Liturghia continuã, iar Sfântul nu apucã sã-si isprãveascã gândul cã îndatã vãzu, venind dinspre Silvas, pe pãrintele Ioan cu un grup de credinciosi din satele de primprejur unde se rãspândise zvonul despre venirea Sfântului în pãrtile lor, ca si ctitor de nouã mãnãstire. La sfârsit îi binecuvântã si, înainte de a le împãrti anafura, le vorbi în grai românesc, ca unul ce-l deprinsese din casa pãrintilor sãi de aromâni din Macedonia. Mare le fu uimirea când Cuviosul Nicodim si ucenicii lui constatarã cã cei veniti au adus daruri dupã putintã, fãgãduindu-le cã vor reveni sã dea o mânã de ajutor la ridicarea bisericii si a chiliilor.
Îi binecuvântã în mod deosebit pe cneazul Davidoni si pe familia lui, prezicându-le cã din neamul lor, peste zeci si zeci de ani, se va ridica un tânãr vlãstar care se va nevoi si se va mucenici aici la mãnãstire. Era vorba de Sfântul Ioan din neamul Davidestilor, strãstrã-strãnepotul cneazului Davidoni, care-si va sãpa în stâncã chilia de nevointã rãmasã sub numele de „Casa Sfântului“.
Trecurã sãptãmâni si luni. Cuviosul Nicodim spori în lucrarea de ridicare a bisericii de piatrã si a chiliilor de lemn. În acest rãstimp obstea i se înmulti cu tineri frati din satele tãrii Hategului care doreau sã deprindã iscusinta vietii cãlugãresti sub povata Sfântului Nicodim.În timpul sãpãturilor pentru temelia bisericii, ucenicii si mesterii dãdurã peste ruinele vechii biserici, descoperirã vechea masã de altar, care era o piatrã romanã, crucea de lemn, care nu putrezise, pe care au fost martirizati pãrintii de la mãnãstire în urmã cu sapte sute de ani si o criptã în interiorul vechii biserici, fãcutã de crestinii de atunci, care au îngropat, dupã rânduialã, trupurile mucenicilor. Dând doar putin piatra la o parte, Sfântul Nicodim a simtit o mireasmã deosebitã, întelegând cã sunt moaste de sfinti. Atunci i-a venit un gând de sus sã tragã piatra la loc si sã lase pânã la Învierea cea de Apoi trupurile sfintilor asa cum sunt. Iar lemnul crucii l-a rânduit sã fie pus de la masa altarului la cripta mucenicilor, acoperit fiind de lespezi de piatrã.
`Lucrãrile continuarã toatã vara. vara aceea fusese însã una secetoasã, pârâiasul din stânga bisericii abia mai lãsa sã curgã un fir de apã. Atunci, în ziua de 15 August, la Liturghia sãvârsitã de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în vremea Prefacerii, i-a venit un gând în minte Sfântului Nicodim, ca un glas care-i zicea din partea Maicii Domnului si a Sfântului Ioan Evanghelistul:
- Du-te si loveste dupã Liturghie cu toiagul în dealul din partea dreaptã a bisericii. Sfântul Nicodim a fãcut întocmai, dar singur, nevãzut de ucenici sau popor, de atunci iesind de acolo un izvor de apã care curge si astãzi.
*

- Du-te si loveste dupã Liturghie cu toiagul în dealul din partea dreaptã a bisericii. Sfântul Nicodim a fãcut întocmai, dar singur, nevãzut de ucenici sau popor, de atunci iesind de acolo un izvor de apã care curge si astãzi.

Da,e o minune,facuta de Bunul Dumnezeu,chiar de sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.
Am baut apa de la acest izvor,te simti un om purificat.
Iti multumesc frumpos Laura.