Sfantul Ioan de la Prislop

La numai 500 metri de biserica manastirii se afla chilia Sfantului Ioan de la Prislop, sapata de el insusi in stanca dura. Ca sa ajungi acolo trebuie sa strabati un drum anevoios, plin de vine de copaci si ingradit cu o balustrada din tevi. Pentru ca dincolo de ea, de-a lungul drumului serpuitor, se afla o prapastie mortala. Stancile zimtate si dure ale muntilor privesc rece si indiferent spre pelerini, aducandu-le aminte ca o clipa de neatentie poate schimba totul... Chilia este o borta intunecoasa, sobra si rece. De la lumanari aprinse de pelerini e un semiintuneric in care cu greu poti distinge ceva. Blitul aparatului de fotografiat imi descopera insa un mic altar alcatuit din doua icoane, una a sfantului, cealalta a Maicii Domnului, si doua vaze cu flori, care parca se roaga impreuna cu pelerinii. Peretii chiliei sunt umezi, apa se prelinge lasand semne pe negreala pietrelor ca si lacrimile ce sapa santuri pe obrazul indurerat. In acest decor neprietenos nu te-ai astepta sa simti vreo duiosie sau vreo dragoste. Insa frumusetea razbate in afara ca si sufletul pur inchis intr-un trup mutilat. Vibratia sfantului imprimata in acest loc se face simtita si, dintr-o data, incepi sa-i vizualizezi viata, sa-l vezi cum vorbea aici cu Imparatul Cerului, mijlocind in rugaciune pentru noi. Incepi sa vezi fericirea de pe chipul lui, profunzimea trairii sale sufletesti care seamana cu a unui indragostit. Da, a unui indragostit de Dumnezeu, a unui cautator al cararii ce duce spre cer. Ioan a murit pe cand era inca tanar, rapus de un glonte pornit din arma unui vanator de pe versantul celalalt al prapastiei. Fereastra pe care voia sa o sape s-a deschis singura, grabindu-i trecerea intr-o lume mai buna. Din acea zi, raul Silvut, pe malul caruia se afla chilia, a ramas singur si trist. De trei sute de ani incoace murmura povestea Sfantului Ioan de la Prislop pentru cei care vin sa-i aduca omagiu.

SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP
(secolele XV-XVI)

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop-Hunedoara. Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului al XV-lea, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.

Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaş". Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop", scrisă în secolele XVII-XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia" sau „casa sfântului". Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie, 1992, şi se prăznuieşte la 13 septembrie.