"Să ne întristăm nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când suntem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar când suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim. Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Problemele vieţii")

Sfintii Parinti incadreaza tristetea in randul patimilor principale care muncesc si il stapanesc pe om. Spre deosebire de toate celelalte patimi tristetea paralizeaza inima si o face incapabila de a mai simti orice bucurie. Cel stapanit de tristete isi pierde interesul pentru activitati obisnuite, chiar si pentru cele care pana atunci ii erau placute. Aceasta incremenire l-a facut pe Talasie Libianul sa defineasca tristetea ca fiind lipsa placerii - fie a celei dupa Dumnezeu, fie a celei dupa lume", iar Sfantul Ioan Casian spune ca "pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobeste sufleteste, paralizand orice sarguinta si dorinta de mantuire".



Spre deosebire de toate celelalte patimi care prin definitia lor urmari a satisface placerea sufletului, tristetea este singura care refuza sa aduca aceasta placere, ea aducand direct durerea. Astfel scria si Evagrie Ponticul "toti dracii (patimile - n.ns.) fac sufletul iubitor de placeri, numai dracul intristarii nu primeste sa faca aceasta, ...uscand prin intristare orice placere a sufletului".



Tot pentru a arata efectele devastatoare pe care le are tristetea asupra inimii, Sfantul Ioan Casian foloseste urmatoarea comparatie: "ca molia pentru vesminte si cariul pentru lemn, asa este vatamatoare tristetea pentru inima omului". Altfel spus, tristetea mananca inima omului. Nu se poate sa existe om care sa nu fi simtit cum i se topeste inima din cauza durerii provocate de tristete, sa nu fi simtit cum i se rupe sufletul in doua si nimeni nu l-ar mai putea scoate din acea stare. Descartes, descriind tristetea, scrie: "simtind in jurul inimii ca un fel de lanturi care o strang"; caci durerea, asemenea unor lanturi, sufoca inima omului.



Starea omului care e incercat de o astfel de patima este putin placuta. Acum, plecand de la observarea vietii omului, presarata din cand in cand cu bucurii si tristeti, imi pun urmatoarea intrebare: asa trebuie sa se desfa­soare o viata de om, care mai e si crestin? Si cum ramane cu indemnul Sfantului Apostol Pavel: "bucurati-va pururea" (Filip. 4, 4)? E posibil asa ceva? Ce fel de bucurie e aceea?

Sfantul Ioan Casian

Patima tristetii



"Chinurile tristetii sfasietoare" zguduie din temelii intreaga fiinta umana, afectand si paralizand atat puterile sufletesti, cat si pe cele trupesti. Tristetea tulbura pacea inimii, dupa cum spune Sfantul Ioan Casian, caci tristetea e pen­tru inima ce este "molia pentru vesminte si cariul pentru lemn" sau dupa cum spune Evagrie: "vierme al inimii e intristarea care-si mananca mama (sufletul) ce-i da nastere". De aceea inteleptul Solomon a zis: "pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata" (Pilde 4, 23).

Nici mintea nu scapa intreaga caci tristetea ne-o intuneca si "ne-o cufunda in grea deznadejde". Asadar, patima tristetii se manifesta asupra a ceea ce are omul mai de pret, adica inima si mintea sa. Cel cuprins de aceasta patima este descris de Sfantul Ioan Casian ca nemaifiind in stare "sa-si faca rugaciunile in bucuria de pana atunci, ...nici sa mai fie linistit si bun cu fratii nu suporta, si-l face fara rabdare si posac in toate obligatiile de munca sau religioase. Dupa ce a pierdut orice jude­cata sanatoasa, ... il doboara si il prabuseste intr-o disperare dureroasa". Tristetea ii afecteaza omului intreaga sa viata si-l cufunda in deznadejde adanca. Se observa o lipsa de interes in orice directie de activitate, mergand uneori pana la dezinteres de orice preocupare fata de lucrurile sau de persoanele de care este legat prin diferite obligatii.

Tristetea strecoara in sufletul omului nepasare fata de ce se intampla in jurul lui sau chiar fata de ce se intampla cu propria sa per­soana, nepasare la care se adauga neincrederea ca cineva l-ar putea ajuta sa iasa din acea stare. Nepasarea si neincrederea culmineaza in "grea deznadejde", facandu-l pe om sa isi piarda speranta in Dumnezeu si in oameni, chiar si in el insusi. Sub efectul deznadejdii, omul, din dorinta de a iesi din starea in care se afla, se deda altor patimi sau poate ajunge pana la sinucidere.

Tristetea se manifesta ca fiind "morocanoasa, fara rabdare, neindura­toare, pizmasa, de o stearpa amaraciune si de o dureroasa disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea il zdrobese sufleteste, paralizandu-i orice dorinta de man­tuire, caci este fara noima". Ea reuseste sa-i anuleze omului capacitatea de a mai dori ceva, nu numai mantuirea la care se refera in acest text Sfan­tul Ioan Casian, ci orice dorinta de orice natura, mergand chiar pana acolo incat sa ii anuleze si dorinta de a mai trai. Tristetea cand este urmata de deznadejde inseamna moarte spirituala, iar in unele cazuri poate duce si la moarte trupeasca, impingandu-l pe om la suicid, caci, potrivit cuvintelor lui Isus Sirah: "pe multi i-a omorat intristarea" (30, 24).

Jean-Claude Larchet, sintetizand definitiile si descrierile mai multor Sfinti Parinti in legatura cu patima tristetii, scrie: "tristetea apare ca o stare de suflet caracterizata prin lipsa de indrazneala, slabiciune, greutate si durere psihica, deznadejde, stramtorare, apasare a inimii, disperare dure­roasa, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar de spaima".

Toate patimile tin de una sau de alta din cele trei facultati ale sufletu­lui. Sfantul Ioan Casian foloseste si el aceasta impartire a sufletului in trei puteri: rationala (care tine de ratiune), irascibila (care tine de vointa) si poftitoare sau concupiscenta (care tine de sentiment). Ultimele doua puteri, pe care omul le are in comun cu animalele alcatuiesc partea irationala a sufletului. Sfantul Ioan Casian foloseste aceasta clasificare "pe care o invatase de la Evagrie" in mod cat se poate de explicit in ultima convor­bire, incercand sa arate de care putere a sufletului tin principalele patimi: "daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la vicii ca: glo­ria desarta, trufia, pizma, mandria, infumurarea, sfada, erezia. Daca va fi ranita vointa, va produce: furie, nerabdare, tristete, nepasare, lasitate, cru­zime. Iar daca va strica partea sentimentelor, va zamisli: lacomia, desfra­narea, arghirofilia, avaritia si poftele vatamatoare si pamantesti". Triste­tea e "intotdeauna o reactie patologica a facultatii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului, sau a amandurora impreuna", deci este o urmare a infectarii partii irationale a sufletului. Trebuie spus ca pana a ajunge patima, tristetea e in primul rand un afect natural. In rai omul nu cunostea tristetea, insa dupa caderea lui Adam, ea se salasluieste in firea umana. Dar aceasta tristete nu face parte din patimile condamnate de Sfintii Parinti, caci patimile sunt cu totul straine de firea umana, ci ea se incadreaza in "randul celor numite de Sfintii Parinti "afecte firesti si neprihanite", adica stari care au aparut in firea omeneasca in urma pacatului originar, dar care, cu toate ca sunt marturii ale caderii sale din starea de desavarsire initiala, nu sunt rele". Aceasta tristete, care face parte dintre afectele firesti sau naturale poate deveni, dupa cum tinde omul ori spre Dumnezeu, ori spre placerile lumesti, virtute sau patima. Omul poate si are datoria de a transforma acest afect natural in acea virtute pe care Sfantul Apostol Pavel o numeste "intristarea cea dupa Dumnezeu" (II Cor. 7, 10). Omul are in firea sa intristarea pentru plangerea propriilor pacate. Insa in chip paradoxal, ceea ce era menit sa fie o virtute ajunge o patima, caci omul foloseste aceasta intristare pentru a-si deplange, de exemplu, pierderea unor bunuri materiale sau faptul ca nu si-a putut impli­ni o placere. Astfel omul imprima tristetii "porniri contrare firii" sale si transforma acest afect firesc intr-o patima cu urmari dintre cele mai zgu­duitoare pentru fiinta umana.

Despre tristete

Când duhul rau al mâhnirii pune stapânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare si suparare, neputând sa se roage cu staruinta cuvenita si neputând sa se îndeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blândete in comunicare cu fratii obstii, capatând o repulsie fata de tot ce-l înconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mâhnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blândete la întrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerându-i vinovati de tulburarea sa si nu întelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla în interiorul sau.
„Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.”
Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si înalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savârseasca o rugaciune curata, înflacarata.
Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mâhnirii.
Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel împatimit este cercetat si stapânit de tristete.
Cine iubeste pacea, aceluia îi este aproape imposibil sa se întristeze, iar cel care uraste pacea întotdeauna este trist.
Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.

Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim

DESPRE NECAZURI SI TRISTETI

Haide, deci, sa scuturam praful acestei tristeti! Tristetea aceasta va fi usor de rabdat, numai sa nu ne lasam cu nici un pret în voia ei, ca sa fim aruncati în prapastie; dimpotriva, sa ne sîrguim sa ne venim în fire si sa ne gîndim la cele ce trebuie sa facem. Multe din necazurile ce se ivesc par grele si de nerabdat înainte de a fi cercetate bine; dar, daca le pui în cumpana judecatii, vei vedea ca sînt cu mult mai usoare decît banuiai. Nadajduiesc ca acest lucru sa se întîmple si acum. Sus inima, deci! Sa nu apuci pe drumul gresit si necugetat al celor mai multi dintre oameni, care cad zdrobiti de dureri, si astfel înversuneaza pe vrajmas si mai mult împotriva lor. [...]
Într-adevar, nenorocirile sau pedepsele aduse peste noi de Dumnezeu în viata aceasta taie o mare parte din chinurile de dincolo. În privinta aceasta gasesti multe marturii în dumnezeiestile Scripturi. Vorbind cu ucenicii Sai, Hristos le-a spus pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar: fiind rugat Avraam de bogat sa-i îngaduie lui Lazar sa-i stropeasca putin cu vîrful degetului limba lui aprinsa, Avraam i-a raspuns: „Fiule, adu-ti aminte ca ai luat cele bune în viata ta, iar Lazar, pe cele rele; acum însa el aici se mîngîie, iar tu te chinuiesti” (Luca 16:25). Iar Pavel (si, cînd spun Pavel, spun tot poruncile lui Hristos, caci Hristos misca sufletul acela fericit), scriind Corintenilor despre cel care facuse desfrînare, porunceste sa fie dat Satanei spre pieirea trupului, ca sa i se mîntuie sufletul în ziua Domnului nostru Iisus Hristos (1 Corinteni 5:5). Iarasi, cînd vorbeste catre cei care se împartasesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine, spune: ,,Din pricina aceasta sînt între voi multi neputinciosi si bolnavi si multi au murit. Caci, daca ne-am judeca pe noi, n-am mai fi judecati de Domnul; dar, fiind judecati de Domnul, sîntem pedepsiti ca sa nu fim osînditi împreuna cu lumea” (1 Corinteni 11:30-32). [...]

Sfîntul Ioan Gura de Aur