Părintele Teofan, de la Mănăstirea Cetățuia din Iași: Viața unui sfânt (II)

Părintele Teofan de la Mănăstirea Cetățuia din Iași a fost ani la rând “mama” bună a tuturor celor care ajungeau în fața lui să își spună păsul. Unii primeau răspuns chiar în aceeași zi la problemele pe care i le încredințau. Boli, pagube, dușmănii, dureri. Toate treceau dacă erau spuse părintelui la sfântul altar, iar în locul lor, venea cea mai dulce mângâiere. Părintele Teofan a ajutat mulți tineri să urmeze o școală, le-a cumpărat haine și cărți, iar ucenicilor preoți le-a dăruit primul veșmânt, primul liturghier și primul potir. Părintele Daniel - astăzi, monahul Dosoftei - i-a fost ucenic părintelui Teofan timp de douăzeci de ani. Interviul care urmează este prima noastră încercare de a mărturisi despre virtuțile care i-au împodobit viața: credința ortodoxă, păstrată cu sfințenie de-a lungul vieții, smerenia inimii, dragostea față de Dumnezeu și față de oameni.

- Părinte Daniel, câți ani aveați atunci când ați ajuns alături de părintele Teofan?
- Eram elev în clasa a VI-a, în satul natal Văleni, județul Vaslui.
Mama mea, Maria Jitaru, venea la Mănăstirea Cetățuia, împreună cu alte femei din sat, la slujbele de vineri, când se făcea Sfântul Maslu și sâmbăta, la parastase. Când venea acasă, ne povestea cum era la mănăstire, despre slujbe, despre preoți. Ne spunea că acolo a văzut mulți tineri și că părintele Teofan avea la Sfântul Altar băieți care îl ajutau. Ea își dorea ca măcar unul din cei opt copii ai săi să ajungă la părintele. Voia să îl ducă mai mult pe fratele meu, Gheorghe, pentru ca el să se rupă de prieteniile care îl îndemnau la rele și ca să meargă mai des la biserică. Pe mine, deși îmi doream să ajung, nu mă lua, pentru că nu avea pe cine lăsa acasă de bază. Însă odată, când a plecat la mănăstire, m-a luat. De la tren am mers pe jos până în deal, unde este mănăstirea. Îmi amintesc, când am ajuns aproape și am văzut zidurile de piatră, am rămas uimit. Nu mai văzusem până atunci așa ceva. Era în 1985. Seara, la slujbă, am stat lângă calorifer. Deodată, a venit lângă mine părintele Teofan și m-a întrebat: “Tu ești băiatul de la Vaslui?”. I-am răspuns: Da, eu sunt! M-a întrebat apoi câți ani am, dacă învăț bine la școală și dacă merg la biserică. Apoi m-a privit în ochi, m-a întrebat dacă
mi-ar plăcea să vin la mănăstire mai des și mi-a spus ca a doua zi, dimineață, la ora șapte, să îl aștept la ușa din stânga a Sfântului Altar. M-am dus, m-a luat înăuntru și m-a pus să împachetez în hârtie albă câte douăsprezece părticele. Mi- a spus să nu greșesc la numărat. Când veneau preoții în Sfântul Altar mă întrebau cum mă cheamă, de unde sunt și ce fel de rudă sunt cu părintele. Eram uimit să văd cum slujesc preoții. Când s-a terminat slujba, m-a luat în chilie ca să mâncăm. Acolo era o soră, Dusia, tot din Vaslui, care îi pregătise mâncare de regim. Mai avea un ucenic mai mare, Dorin - astăzi este profesor universitar în Elveția - care învăța pentru bacalaureat, iar un alt ucenic, Vasile, îl ajuta la scris pomelnicele. Sâmbătă seara m-a spovedit, apoi m-a pus să citesc rugăciunile de împărtășanie, pentru ca duminică să mă împărtășesc. Duminică, după slujbă, am mâncat tot la dânsul. A fost
invitată și mama. Erau acolo mai mulți prieteni de-ai părintelui, care mâncau duminica împreună cu el, în chilie. Toți își știau locul la masă. Fiind nou, mie mi s-a adus un scaun și am fost pus în colțul mesei, în dreapta Sfinției Sale. Le-a spus celorlalți că de acum va avea un ucenic retras, cuminte, tăcut și fără frică. Zilele acelea au fost pentru mine o minune. Eram asemenea slugii care ajunge să intre în casă și să mănânce la masă cu împăratul. L-a plecare, mi-a dat o sacoșă cu dulciuri și fructe, să am pentru o săptămână la școală și cincizeci de lei, ca să nu cheltui din banii familiei când mai vin la el. Și așa, săptămânal, de sâmbătă la prânz până duminica seara stăteam la părintele Teofan. Acolo îmi făceam temele. A rugat-o pe doamna Emilia Iorga, profesor universitar, să mă pregătească la matematică, iar un vecin de-al doamnei mă pregătea la limba română pentru treapta întâia de liceu. În vacanțe stăteam la mănăstire. Știu că în vacanța de Paște din 1986, fiindcă era vremea ploioasă, stăteam numai în casă, după slujbe, iar părintele mi-a dat să citesc câteva pagini pe zi din Patericul Egiptean. După masa de prânz, mă asculta ce am înțeles din ceea ce am citit. Mă îndemna să țin minte totul și să fac și eu cât pot din exemplul sfinților. Deja ceilalți ucenici erau invidioși pe mine, pentru cât de repede m-am integrat și au început să spună minciuni despre mine, însă părintele nu ținea cont de vorbele lor. Știa că sunt numai răutăți.
- Cum reacționa atunci când greșeați?
- Când greșeam nu întârzia să mă mustre. Mustrarea nu era răutăcioasă, ci de îndreptare. La fel făcea cu toți oamenii. Nu ținea mânie.

A vindecat un băiat paralizat
- Ce îl bucura cel mai mult?
- În perioada posturilor avea o mare bucurie, atunci când veneau oamenii să se împărtășească. Mulți tineri posteau, iar părintele le spunea că au ales drumul cel bun spre Dumnezeu.
- Înainte de a pleca la cer v-a spus ceva în mod deosebit?
- Da. Mai era cu noi și Maria Voicu. Însă nu mă voi destăinui. Eu vreau să povestesc despre părintele și nu despre mine. În ultimele zile din viață, lăcrima și o striga pe Maica Domnului, ca să îi ușureze boala.
- Când credeți că l-ați bucurat cel mai mult, sau l-ați făcut să fie mulțumit de dumneavoastră?
- În anul 1992 am intrat la Facultatea de Fizică. Când i-am adus vestea m-a felicitat și l-am văzut mulțumit că tot ceea ce investise în mine nu a fost în zadar. Un alt moment când m-am simțit prețuit a fost când am intrat la Teologie. Momente frumoase erau în perioada sărbătorilor. Îmi mai spuneau unii credincioși că în discuțiile pe care le aveau cu părintele, el mă lăuda. Le spunea că am făcut eforturi mari ca să fiu la înălțimea colegilor care au învățat la oraș.
- Vorbiți-mi despre marea iubire pentru oameni a părintelui Teofan.
- Îmi aduc aminte că, odată, la începutul Postului Mare, o doamnă, împreună cu soțul ei, l-au adus pe fiul lor, de vreo 15 ani, pe brațe.
Erau din Iași și l-au rugat pe părintele Teofan să se roage pentru băiat, că este paralizat. Părintele l-a miruit și l-a rugat să aibă răbdare, să îi facă Sfântul Maslu. Le-a spus părinților să îl aducă miercurea și vinerea, până la Paște, la Sfântul Maslu. În ultima săptămână din post, soțul doamnei a plecat într-o delegație și când s-a întors acasă și-a întrebat soția unde este băiatul. Ea i l-a arătat pe geam. Era pe terenul de fotbal din curtea liceului, unde juca fotbal cu băieții
- Astfel de minuni făcea părintele Teofan.
- Da, prin harul lui Dumnezeu și cu rugăciuni permanente, pe cei bolnavi îi bucura de sănătate, pe cei triști îi întorcea acasă cu gânduri bune, pe cei săraci îi miluia.
- Părintele știa tot ce gândeau și făceau oamenii. Aveți o astfel întâmplare?
- Într-o sâmbătă după amiază, am ieșit în oraș cu o colegă de facultate. Când s-a făcut seara, aproape de ora 21, am venit la părintele Teofan la mănăstire, pentru că că trebuia să stăm la masă. Pe la ora 22, după ce am mâncat, mă pregăteam să plec înapoi în oraș, după cum îi promisesem fetei. Totul se petrecea într-o discreție pe care o consideram totală. Însă părintele, dând din deget și cu glas apăsat, mi-a spus că dacă am de gând să plec unde mi-am propus, la fata care mă așteaptă, de mâine dimineață pot să plec acasă, iar el nu o să mă mai vadă niciodată. Atunci, un fior m-a trecut din cap până-n picioare. M-am liniștit pe loc și am plecat în camera mea, într-o tăcere prelungită. Ceilalți care erau de față nu pricepeau de ce m-a certat părintele, însă eu meditând, mi-am dat seama că m-a scăpat, ca și de atâtea alte ori, de la păcate. Într-o zi, i-a spus doamnei Maria Enache din Vaslui că se roagă pentru mine, ca să scap de ademenirile păcatelor. “Cât pot, o să-l scap de plăcerile lumii”, așa i-a spus. Altă dată nu m-a lăsat să plec în vacanță, deși plecam cu mai mulți profesori. Eu i-am reproșat că n-o să stau închis toată viața în mănăstire. A doua zi, văzându-mă supărat, mi-a spus: “Du-te!” Până în Copou, unde se fac pașapoatele, am avut trei încercări. Mai întâi s-a defectat troleul, apoi s-a stricat taxiul, iar când am ajuns, nu se mai primeau dosarele, că expirase ora de primire. La ambasadă, singura viză refuzată a fost pentru mine, din tot grupul. Atunci am înțeles că nu mai trebuia să insist dacă părintele nu a fost de acord să mă lase de prima dată. Când profesorii s-au întors din vacanță și au povestit că au avut o vacanță de coșmar, am înțeles mai bine totul. Era să se prăbușească avionul, pe vapor au avut numai cumpene, au fost furați la drum etc.

“I-a aruncat hainele curate în noroi”
- Vă făcea daruri?
- Darul cel mai mare a fost că l-am cunoscut. Din darurile pe care le primea de la oameni, ne dădea și nouă. La bacalaureat, în prima zi la facultate, la licență, am scris cu un stilou suflat cu aur. Îl primise de la un credincios ce lucrase în străinătate. Părintele mi l-a dăruit să scriu la cele mai importante examene. Când începea anul școlar, din bănuțul lui ne îmbrăca pe toți cei care am stat în vacanță la mănăstire. Îmi cumpăram câte trei cărți pe lună, din banii pe care mi-i dădea el.
- Avea dușmani?
- Da, ca orice om, avea în jur oameni care nu îl suportau și nu credeau că este un sfânt. Părintele Onufrie, care avea chilia perete în perete cu el, tot timpul îl certa în biserică și îl atenționa să nu vorbească cu oamenii atunci când slujește el. Nu îl lăsa să le dea părticele, să îi împărtășească prea des, îl ironiza, spunând că adună oamenii ca moș Petrache de la Maglavit și îi reproșa că nu are studii teologice. Prin urmare, să se retragă mai bine la chilie, să nu mai stea atâta de vorbă cu oamenii. Văzând că nu îl poate învinge, părintele Onurie i-a aruncat de la veșmântărie hainele curate în noroi, în doua zi de Crăciun. Nu suporta să vadă că lumea îl căuta și îl înconjura permanent cu dragoste pe părintele Teofan. Noi, ucenicii, i-am dus atunci hainele la spălat. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, părintele Teofan nu i-a reproșat nimic, îi vorbea frumos și îl respecta, ba îi trimitea mereu, prin noi, câte o sacoșă cu bunătățile din care îi aduceau credincioșii. Pe 4 februarie 2006, cu șapte zile înainte ca părintele Teofan să își dea sufletul, starețul mănăstirii, Petric Partenie a venit cu toată obștea în chilia lui, ca să își ceară iertare. Părintele Onufrie a fost singurul care nu s-a apropiat de el, așa că părintele Teofan i-a strigat el: “Onufrie, iartă-mă!” Părintele Onufrie a început să râdă și a plecat, fără să îi dea vreun răspuns. Sâmbătă dimineață, la ora cinci, când părintele a murit, pe 11 februarie, Gicu, alt ucenic de-al părintelui, i-a anunțat pe toți preoții să vină în chilie la părintele Teofan, să îl îmbrace. Primul care a vrut să îi schimbe hainele, a fost părintele Onufrie. A încercat să-i scoată dulama, însă părintele Teofan își ținea cu palmele mânecile. Nu l-a putut dezbrăca. Abia când Gicu a spus: “Lăsați-ne, părinte, să vă schimbăm”, și-a deschis părintele Teofan palmele. Când a văzut asta, părintele Onufrie s-a înfricoșat, s-a dat deoparte și a acceptat ceea ce nu a vrut să accepte atât timp cât a fost în viață. Ceilalți preoți l-au schimbat și l-au dus în biserică, exact la ora șase, când părintele Teofan intra în biserică în fiecare dimineață. Lucrul acesta l-a sesizat maica Tatiana, care stătea aproape de el: “Iată că și ultimul drum pe care îl face în biserică tot la șase dimineața îl face”, a spus ea atunci, mărturisind că ei nu i-a trebuit niciodată ceas atât timp cât a trăit părintele Teofan. Când îl vedea ieșind din chilie, știa că este ora șase fix. Părintele Onufrie nu a participat nici la înmormântare, nici la parastas, iar după câteva săptămâni s-a transferat la altă mănăstire. Atunci, eu am gândit că dacă nu mai trăia părintele Teofan, ca să îl chinuie, a plecat. Așadar, pe părintele Teofan dușmanii nu l-au ajutat decât să înainteze în virtuțile călugărești și i-au ținut trează răbdarea, smerenia, iertarea și bunătatea. Chiar și nouă ne spunea de multe ori, la chilie: “Milă voiesc de la voi, nu jertfă”.
- Evocați latura hazlie, optimistă, a părintelui Teofan.
- De multe ori, în ciuda bolii și a bătrâneții, el era tare hazliu. Îi plăcea să se uite la televizor la emisiunea Teodorei Trandafir, pentru că era plină de glume, la desene animate. Râdea ca un copil. Îi plăcea să urmărească emisiuni cu viața animalelor, pe Animal Planet. Sâmbătă seara se uia la Teleenciclopedia. În zilele de sărbătoare viziona emisiunile folclorice.
- Poate pentru a vă înveseli pe dumneavoastră, ucenicii lui tineri.
- Da, într-adevăr, în timp ce era televizorul deschis, ne punea tot felul de întrebări din istorie, geografie. Asta ne determina să învățăm de toate, pentru că ne era ruișine să nu știm să îi răspundem la întrebări. Ne punea să-i citim ce scrie pe ecran, ca să vadă dacă citim cu intonație, respectând semnele de punctuație. A fost un profesor desăvârșit. Mulți elevi își doreau să stea pe lângă el, dar nu au avut toți șansa. Ne povestea cu haz că Patriarhul Teoctist, pe când era exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, într-una din zile a poposit la Cetățuia și l-a rugat să-l ducă cu căruța la Mănăstirea Vlădiceni, care era după câteva dealuri. Patriarhul a urcat în căruță cu picioarele în afară, dar nu au mers prea mult, că a și căzut din căruță. Și-a rupt hainele, așa că s-a mâniat tare. I-a spus părintelui Teofan că este un prost, că nu știe să țină o căruță și altele. Părintele, care nu era vinovat de hopurile și gropile drumului pe care-l alesese Părintele Teoctist, (el îi spusese că este un drum mai scurt și mai bun, dar acesta nu îl ascultase) i-a răspuns senin că el nu știa cum se stă într-o căruță și mai ales, i-a spus că la vale trebuie să te mai și ții de obloane. De-atunci, de câte ori a mai vizitat Mănăstirea Cetățuia, chiar și ca patriarh, părintele Teoctist le povestea celor din delegație acea întâmplare petrecută în drum spre Vlădiceni, alături de părintele Teofan. Ultima dată când a urcat dealul Cetățuiei, patriarhul Teoctist l-a întrebat pe stareț ce mai face părintele Teofan, iar când acesta i-a răspuns că este răpus de boală și că stă la pat, a lăsat delegația și s-a dus în chilia părintelui. L-a salutat și i-a dat curaj să lupte cu boala. Părintele Teofan s-a văzut prețuit atunci de patriarh, prin gestul pe care l-a făcut.

Alți monahi din Vaslui
- Ce alți ucenici din Vaslui a avut părintele Teofan?
- Am să încep cu părintele Irineu, care este astăzi la mănăstirea
Florești. De loc din localitatea Ferești, județul Vaslui, de lângă satul părintelui Teofan, Tătărăni, părintele Irineu a stat pe lângă părintele Teofan vreo douăzeci de ani. La început, părintele Teofan l-a dus la starețul arhimandrit Mitrofan Băltuță și l-a rugat să îl primească la mănăstire, recomandându-l a fi băiat cuminte, de lângă satul Sfinției Sale. Apoi l-a luat lângă dânsul, l-a învățat tipicul bisericesc, apoi paracliseria și, încet-încet, fiincă avea glas frumos, starețul l-a hirotonit diacon, apoi, mai târziu, preot. Părintele Teofan își dorea ca atunci când nu o să mai poată sta la ușa altarului să îl înlocuiască părintele Irineu. Însă lui i s-a părut grea sarcina, iar în 1995 s-a retras în mănăstirea Florești, unde este duhovnicul măicuțelor de-acolo. Astăzi, el trimite credincioșii să-i aducă lumânări și câte un ghiveci cu flori la mormânt. Alt vasluian a fost monahul Nifon Săcăleanu. A venit la mănăstire în 1986, pe când era elev la liceul Combinatului de Utilaj Greu. L-a repartiție, a refuzat să plece la locul de muncă și a venit la mănăstire. Părintele Teofan i-a plătit bursa pe care statul i-o dăduse pentru studiu, iar el i-a rămas fidel toată viața. A fost paraclisier și cântăreț la strană. Era un bucătar excelent, pentru că în armată fusese bucătar, iar maica Tatiana îl lua mereu la stăreție, să facă curățenie, atunci când veneau oaspeți. Îi plăcea curățenia. O dată pe săptămână făcea curat în parcul mănăstirii. Avea grijă de flori. Biserica, chilia și curtea mănăstirii erau ca un buchet de trandafiri. Și el era un om curat fizic și sufletește. Purta părul lung, barbă nu prea avea, încât femeile care îl zăreau în Sfântul Altar se întrebau ce caută o femeie acolo. Cânta foarte frumos la strană. Avea darul de a aduna credincioșii în jurul lui, care îl însoțeau în cântec la Sfânta Liturghie. Părintele Teofan îi spunea că are o voce de privighetoare, dar îl învăța să nu se mândrească precum el și îi povestea că și el avea voce asemănătoare cu a lui, când era tânăr, dar pentru că s-a mândrit atunci când oamenii îl lăudau, mai tărziu a rămas fără voce. Părintele Nifon avea două cântece care îi plăceau mult: “Aș vrea să merg la mănăstire” și “Împărăteasa mea cea preabună”. Când le cânta, îi făcea pe toți să lăcrimeze. La 43 de ani, a murit din cauza unui stop cardiac. Părintele Teofan l-a prețuit, poate de aceea astăzi se odihnește alături de el, în cimitirul mănăstirii. Mai este părintele Cleopa, care a venit la mănăstire prin 1985. De loc de pe lângă Bârlad, el era aproape surdo-mut. Părintele l-a oprit la Cetățuia, iar el nu l-a dezamăgit niciodată. Acum aude mai bine și în prezent este brutarul mănăstirei. Au mai fost vasluieni care s-au format pe lângă părintele Teofan, dar ei au plecat cu timpul în mănăstirile unde este mai multă liniște, departe de ispitele orașului. Cereau binecvântare să meargă în mănăstirile din zona Neamțului. Mănăstirea Cetățuia este vizitată în permanență de oameni, iar călugării de aici nu prea au liniștea altor mănăstiri mai retrase. Sunt și fete care s-au călugărit cu binecuvântarea părintelui Teofan. Erau studente și veneau duminică de duminică la slujbă la Cetățuia. Când îi spuneau părintelui că vor să se călugărească, el le îndruma să meargă în timpul vacanței de vară să stea într-o mănăstire de maici, să primească toate ascultările și dacă se vor obișnui, atunci să facă pasul spre mănăstire. Chiar în mănăstirile din Eparhia Hușilor sunt maici care au ales viața monahala primind binecuvântare de la părintele Teofan. Mai este părintele Iustin, starețul de la mănăstirea Bogdana-Rădăuți, care s-a format în viața monahală tot pe lângă părintele Teofan, apoi părintele Nicodim, starețul de la Hadâmbu. Părintele Mitrofan Băltuță, exarhul mănăstirilor, i-a propus acestuia să fie stareț la Hadâmbu, însă el nu voia să plece, pentru că i se părea prea greu să ridice din pajiște o mănăstire. I-a cerut sfat părintelui Teofan, iar acesta i-a spus: “Du-te la Hadâmbu, că acolo este pentru tine”. I-a mai spus că îi va fi greu la început, dar că bucuriile duhovnicești vor fi pe măsura ostenelii trupești. Cu acest curaj a început părintele Nicodim lucrarea sfântă la Hadâmbu. Recent, ne-am întâlnit, iar el a recunoscut cu lacrimi în ochi cât de sfântă era binecuvântarea părintelui Teofan.
- Vorbiți-mi despre dragostea părintelui Teofan pentru animale.
- Când am venit eu la Sfinția Sa, avea o cățelușă, Țușcuța. Îi dădea mâncare permanent, o tundea, iar seara o primea în cameră, să doarmă pe un preș, lângă ușă. Când venea cineva la ușă, ea lătra. Așa venea părintele să vadă cine îl caută. Starețul Mitrofan Băltuță a pus pe un oarecare să i-o ia pe Țușcuța, iar părintele a fost mult timp trist din cauza asta. Într-o zi, când se ducea la cimitir, ca să aprindă lumânări, l-au înconjurat mulți câini. Eu îl însoțeam și am crezut că o să ne sfâșie, pentru că erau niște câini lupi dresați, care păzeau via. Părintele a început să vorbească cu ei, să îi mângâie. Au devenit blânzi și se jucau cu el. Într-o vară, un șarpe din iarbă a intrat în pridvorul bisericii. Maica Clementina, care vindea lumânări, a început să țipe. Părintele, care era în ușa altarului, a venit aproape, să vadă ce se întâmplă. I-a spus șarpelui: “Du-te în pădure, că nu-i locul tău aici”. Atunci șarpele s-a descolăcit, a ieșit afară, a trecut prin iarba din fața bisericii, a trecut zidul și s-a dus în pădure. Noi, cei prezenți, am înmărmurit.

Un câine credincios
- Povestiți despre ultimul câine pe care l-a iubit părintele.
- I-a pus numele Țiganu, pentru că era negru și stătea lângă masă până ce îi dădea din toate bunătățile. Țiganu îl aștepta dimineața în fața ușii și îl conducea până în fața bisericii. Când venea la prânz, la chilie, parcă știa exact când vine. Aștepta în ușa bisericii. Părintele îl lua în cameră și din mâncarea pe care i-o pregăteau doamnele avea parte și Țiganu. Când a murit părintele, acest câine nu a plecat de lângă biserică până la slujba de înmormântare, când părintele a fost scos din biserică și condus la cimitir. L-a condus și el alături de alaiul de oameni, apoi a rămas să stea în cimitir. Dormea lângă mormântul părintelui. Doamna Nuți, cea care i-a aprins zi de zi candela părintelui, l-a hrănit. Asta până într-o zi, când cineva l-a dus departe, într-o pădure, în cealaltă parte a Iașului. Până seara, s-a întors singur la mormânt. Apoi l-a dus doamna Nuți la țară, iar pe 11 februarie, anul acesta, când l-am comemorat pe părintele, l-a adus înapoi. Țiganul a alergat din parcarea mănăstirii până la cimitir, a înconjurat de mai multe ori mormântul. Păcat că l-au luat hingherii, altfel ar fi și acum la mormânt.
- Credeți că Părintele Teofan este astăzi în cer, alături de toți cei bineplăcuți lui Dumnezeu?
- Sfântă i-a fost viața. În anii secetoși se făceau rugăciuni pentru ploaie. De luni seara, începând cu vecernia, intra părintele la slujbă. Dacă nu ploua în acea noapte, a doua zi ploua sigur. Acesta era unul din semnele că rugăciunile sale erau bineprimite. Noi, știm că omului mort când i se sapă groapa, i se schimbă fața, se înnegrește. Împreună cu starețul și părintele Gherontie, m-am dus sâmbătă, în dimineața în care a murit părintele, în cimitir, să îi alegem groapa. Uitându-se prin cimitir, părintele stareț a arătat cu mâna dreaptă: “Aici va fi locul părintelui”, a spus. Însă i-a rugat pe cei rânduiți să lucreze că ar fi bine
să-i sape groapa cu o seară înainte de îngropare, pentru că mortul își schimbă fața și se urâțește, de obicei. Băieții însă au făcut după cum le-a trecut lor prin cap. Au început să sape groapa de luni dimineața. Starețul a constatat că părintele Teofan, în ciuda celor ce știa despre săpatul gropii, avea fața frumoasă, albă, de parcă nu ar fi fost mort. Deși sicriul lui era așezat drept în biserică, oamenii au văzut cu toții că părintele era îndreptat spre Icoana Maicii Domnului, mâinile lui erau moi, iar când îi sărutau mâinile, ori îi atingeau fața, spuneau că el nu este mort, ci doarme. Parcă era viu. Zâmbea tuturor. Unii din cei care vin la mormântul părintelui spun că și astăzi părintele le ascultă rugămințile, că-i ajută poate chiar mai mult decât atunci când trăia. Este și acesta un semn că Părintele este un ales al lui Dumnezeu. Prin 1990, o fată, studentă la filozofie, făcea crize epileptice în timpul slujbei Sfântului Maslu. Urla în multe feluri, se rostogolea prin biserică și striga cât putea de tare: Teofane, mă arzi cu rugăciunile tale. Pe părintele nu-l îngrijorau aceste vorbe, ci îi spunea mamei fetei s-o aducă în fiecare vineri dimineața la slujbă. Bineînțeles că s-a vindecat. Am mai văzut-o în biserică, dar nu mai făcea crize. Părintele Cleopa de la Sihăstria le spunea celor din Iași să nu mai cheltuie banii pe drum până la Sihăstria, că îl au aproape pe Teofan de la Cetățuia. “Mergeți la el, că-i un ales al lui Dumnezeu”, așa le spunea. Cred că Părintele Teofan, prin viața și activitatea care a avut-o, este un sfânt. Îl rugăm să pună cuvânt bun la Milostivul Dumnezeu pentru noi toți cei care l-am cunoscut sau pentru cei care îl vor descoperi de-acum înainte, prin intermediul relatărilor noastre.
- Așa să fie, părinte. Vor curge râuri de tuș în viitor, cu mărturiile celor care s-au vindecat de boli cumplite, au câștigat procese, li s-au realizat copiii sau dorințele ce păreau irealizabile. Părintele Teofan a fost, este și va fi, atât cât vom trăi, mângâierea și ajutorul nostru. Rămâne să continuăm, atunci când va rândui Dumnezeu, povestea vieții și minunilor pe care le-a făcut și le face din cerul sfânt cu toți cei care îl cheamă în ajutor. Cine vrea să se convingă de adevăr, să meargă la mormântul părintelui, cu o lumânare și o floare, pentru a-l ruga și apoi pentru a-i mulțumi de ajutorul primit.

21-09-2010 — Mihaela Manu