Viața Monahală

Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură, însingurată) este vechea practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemați toți creștinii.

Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castității, curăției, statorniciei și ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viață sunt: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este".

Monahismul își află începuturile în primele secole de închegare și de răspândire a creștinismului. Sufletul omului credincios însetează necontenit după depășirea de sine, după dobândirea unei viețuiri asemenea îngerilor. El dorește fericirea sa și fericirea semenilor săi, prin permanenta aspirație către starea de desăvârșire și de apropiere de Dumnezeu.

Credincioșii care au însetat după dobândirea acestei stări au găsit temeiuri în urcușurile cele duhovnicești, chiar în viața și învățătura Mântuitorului Hristos. Ei au văzut în viața Sa smerită și „fără de păcat” (II Petru 2, 22), în mila Sa plină de duioșie față de oamenii timpului Său, pe care i-a slujit, mângâindu- I și ajutându- I cu dragoste de părinte și de frate, în „ascultarea Sa până la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai prețios dreptar duhovnicesc.

Astfel, monahii sunt isihaști angajați în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine și ascultare.

Viața monastică este deci ultima formă luată de mărturisirea credinței creștine, pusă de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrină particulară a creștinismului, nici o treaptă de perfecțiune în credință, ci o imagine vie a mărturisirii creștine care rememorează sau reprezintă premisele credinței ca răspuns la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când toți părăseau bunurile lor, legăturile lor de rudenie și casa lor pentru a se uni cu apostolii, după învățătura Domnului.

Viața monastică reprezintă sau rememorează de asemenea demersul credinței martirilor, când a trebuit să mărturisească pentru Hristos care și-a dus crucea și a suferit moarte în fața lumii întregi. Viața monastică este o mărturie vie a credinței arzătoare; ea reproduce fidel credința și viața Bisericii primare. Ea este un model concret de viață creștină autentică, totalmente conformă cu poruncile evanghelice. Ea nu este un model superior, ci un model autentic.

De asemenea când noi vorbim de viața monastică, noi vorbim implicit de întreaga viață creștină autentică; și când vorbim despre creștinismul adevărat, noi ne gândim la viața monastică ca una din realizările sale exemplare.

Călugăr înseamnă chip frumos, chip duhovnicesc; el are altă activitate, alt veac, altă hrană, altă îmbrăcăminte și altă muncă. El se numește purtător de haine negre, căci toată viața lui trebuie să fie în pocăință și în resemnare. El se numește monah, adică singuratic, pentru că trebuie să fie veșnic fără griji și singur, numai el cu Dumnezeu.

Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-și găsească timp cât mai mult pentru a sta în fața lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu” Arhim. Teofil Părăianu- Despre mănăstire și călugări.

Avand stare sufletească de bucurie și nădejde minunată prin încredințarea că Hristos este în el și sunt într-o comuniune permanentă, monahul va putea duce și o viață ascetică. Întrebat de unul din părinți "ce este monahul", avva Ioan Colov "a zis: osteneală. Căci monahul la tot lucrul se ostenește". Deci ceea ce-l caracterizează pe călugăr este osteneala. De altfel, în vocabularul scrierilor duhovnicești, termenii "monah" și "ascet" coincid. Asceza poate fi definită în mod sintetic ca un efort conștient, liber consimțit pentru a atinge desăvârșirea. Dar la desăvârșire nu se poate ajunge prin simpla dezvoltare a posibilităților firii omenești, fiindcă firea este limitată.

Desăvârșirea nu se realizează decât în Dumnezeu și este darul Duhului Sfânt. Asceza ca atare nu devine niciodată un scop în sine; ea nu este decât un mijloc, necesar și potrivit pentru cei ce se luptă; prin asceză se manifestă libertatea noastră ce consimte la primirea acestui dar.

Posturile, înfrânările, privegherile, viața aspră, sărăcia înțeleasă ca "neagonisire", ca absența dorinței de a avea; ascultarea, ca biruință asupra voinței noastre; viața pustnicească, ca o căutare a isihiei; fecioria, ca biruință asupra mișcărilor "neraționale" ale trupului; smerenia și indelunga răbdare, ca manifestare a dragostei - acestea toate constituie asceza rațională și liberă a creștinilor. Dar, atâta vreme cât lucrarea harului lipsește, cât Dumnezeu nu vine să pecetluiască aceste eforturi ascetice, ele rămân o lucrare omenească și deci, supuse stricăciunii.

Fără îndoială, asceza creștină e altceva decât un simplu exercițiu de voință. Este o căutare a vieții în Dumnezeu și o expresie a iubirii. Ea crede cu fermitate în eficacitatea conlucrării dintre Dumnezeu și om și vede în această conlucrare, sensul progresului vieții duhovnicești. De aceea, în ceea ce privește asceza practică, totul constă în realizarea armoniei dintre voință și viața noastră, pe de o parte, și voința și viața Dumnezeului și Mântuitorului nostru, de cealaltă parte. Iar cel mai important element al acestei armonii este rugăciunea și, de aceea, ea constituie "vârful tuturor lucrărilor ascetice".

Câteva reflecții asupra monahismului.

După cea de a 133-a Novela a lui Iustinian: "viața monahală este ceva sfânt", asceza nu este un sistem de simple reguli morale, ci nevoințe care aduc harisme și daruri oricărei vieți creștine, precizează Sf. Chiril al Ierusalimului; Sf. Vasile cel Mare în Regulile sale, îi compară pe călugări cu "silitorii" din Evanghelie care "iau Împărăția" exprimând astfel maximalismul stării creștine.

1.Cel ce răspunde chemării evanghelice la desăvârșire se face egal cu Apostolii, precizează Sf. Simeon; el poate, ca Sf. Ioan Evanghelistul, să se întoarcă la oameni și să le vestească ceea ce a văzut în Dumnezeu. El poate și trebuie să o facă. Chiar nu poate face altfel. Un călugăr este un martor prin excelență al celor de pe urmă, un Apostol al desăvârșirii evanghelice.
2.Sf. Ioan Scărarul arată mereu că specificul unui călugăr constă în dragostea neobosită pentru Dumnezeu, Care trebuie iubit așa cum o iubește un logodnic pe logodnica lui. După ucenicii lui, el însuși „înflăcărat de iubire divină, nu era decât rugăciune neîntreruptă, iubire negrăită pentru Dumnezeu”. Totodată, adevăratul monahism nu conduce niciodată la izolare, căci misiunea lui, după Sf. Maxim Mărturisitorul, nu este doar unirea omului cu Sfânta Treime, ci și de a manifesta adevărul Sfintei Treimi în om, printre oameni.
3.Viața monahală se justifică astfel în întregime prin setea de Dumnezeu. Dacă am voi să o definim, am putea spune că ea este preaplinul doririi, al însetării după Dumnezeu. De aceea, mai înainte de orice, smerenia este puterea care situează axa vieții noastre în Dumnezeu și distruge din temelie resentimentele și egocentrismul.
"Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre." (Matei 11-28,29)