Despre pacea sufletului – Sf. Nectarie din Egina

Ca un balsam pentru inima mea au fost aceste cuvinte ale sfântului Nectarie şi m-au ajutat să înţeleg de ce suntem războiţi de patimi şi cum trebuie să le primim şi să le tratăm.

Scrisoare din volumul “Sfântul Nectarie din Egina, făcătorul de minuni” (Ed. Sophia, Bucureşti, 2003), pag. 276-279

23-24 ianuarie 1907

Preacuvioasă fiică în Domnul, Xeni, binecuvântarea mea părintească fie cu tine.

Despre pacea sufletului

Fiica noastră în duh Amalia a întrebat dacă e cu putinţă ca pacea să locuiască într-o inimă plină de patimi. Îi voi răspunde la întrebare în această scrisoare, scriind cele ce urmează. Pacea este, cred, apa odihnei, cum spune Psalmistul. Este darul pe care Domnul îl dăruieşte cu prisosinţă celor ce şi-au aflat pacea la Dînsul şi Îi împlinesc poruncile.

Domnul nostru Iisus Hristos vorbind sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli înainte de sfintele patimi le-a dăruit pacea Sa spunând: “Pace vă las vouă. Pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14,27). Aşadar pacea ucenicilor Domnului este darul dăruit de Dumnezeu, căci Dumnezeu este numit Dumnezeul păcii în Sfintele Scripturi (II Cor. 13,11). Dumnezeiescul Iacov, fratele Domnului, în Epistola sa sobornicească spune că “Roada dreptăţii se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (3,18).

Învăţăm de aici că Dumnezeul păcii îi răsplăteşte pe ucenicii Săi dăruindu-le pacea Sa şi că roada dreptăţii, adică lucrarea Evangheliei sau Cuvântul lui Dumnezeu, în pace se seamănă prin cei ce o lucrează, adică prin fiii păcii şi pentru fiii păcii cei chemaţi la mântuire. Picioarele lor sunt frumoase, fiindcă ei binevestesc pacea si binevestesc cele bune. Pacea, întrucât este dar dumnezeiesc, rămâne în ucenicii Domnului şi este lumină: dintr-însa se împărtăşesc cei luminaţi. Pacea, întrucât este lumină, fuge de întuneric, fiindcă nu este cu putinţă a fi părtăşie între lumină şi întuneric. Întunericul este păcatul, iar pacea fuge de păcat. Întru acestea, păcătosul niciodată nu-şi poate afla pacea. Ne întrebăm însă oare toate patimile din noi sunt păcate ce ne ţin departe de pacea Domnului dăruită celor luminaţi prin lumina cunoaşterii lui Dumnezeu? Răspundem că nu toate patimile din noi, cei luminaţi, sunt păcate, căci acelea cu care ne-am născut, ale sufletului şi ale trupului, au fost sădite de Dumnezeu Însuşi în noi şi nu trebuie să ne socotim vinovaţi pentru ele; aceasta, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut în chip desăvârşit. Patimile ne-au fost date ca noi să dobândim unul sfârşitul cel dorit şi drept. Dacă toate aceste patimi vor lucra după legea lui Dumnezeu şi pentru a-şi împlini menirea (după raţiunea existenţei lor), sârguind spre sfârşitul dorit, ele se vor preface în puteri ale sufletului, nemaiavând nimic pătimaş şi necurat, vieţuind dimpreună cu pacea. Pacea nu se va mai depărta de sufletele în care aceste patimi lucrează, de vreme ce, prin purtarea lor, sufletele acestea vor păzi legea dumnezeiască. Dacă însă patimile despre care vorbeam vor lucra nu pentru dobândirea sfârşitului celui dorit şi drept, pentru care ne-au fost date, ci spre plinirea lor, cu necugetare, călcând legea lui Dumnezeu şi lucrând cu nebunie şi nesocotinţă, atunci în ele îşi vor face loc pătimirea şi necurăţia, iar lucrarea lor se va socoti un păcat. Cel ce se slujeşte de ele în acest chip păcătuieşte neîndoios în faţa lui Dumnezeu. Dar, afară de patimile cu care ne naştem şi care ne-au fost sădite în suflet ca să lucrăm virtutea şi să ne desăvârşim, mai există un fel de patimi, cele ale sufletului, pe care nu Dumnezeu le-a pus în noi, ci pe care le moştenim. Acestea sunt legea păcatului, care apare în noi ca o înclinare spre rău. Este o înclinare care tinde a ne stăpâni cu totul voinţa şi a o conduce după cum voieşte. Caută să ne cârmuiască şi să ne subjuge puterile sufleteşti şi trupeşti spre a le preface în patimi înrobitoare, necurate şi diavoleşti. Când ajunge a stăpâni pe cineva, alungă de la el pacea şi acela, înrobit de patimi, se face rob păcatului, pierzându-şi pe veci liniştea.

Să ne întrebăm dăcă patimile slujesc ca nişte robi păcatului. Dacă legea păcatului ne va supune libertatea, adică a voi şi a făptui pururea păzind legea lui Dumnezeu şi a ne conduce puterile sufleteşti, adică duhovniceşti, spre sfârşitul cel dorit şi drept, şi de ne va supune libertatea morală şi voia noastră liberă, atunci patimile vor sluji păcatului şi pace nu va mai fi în noi. Dacă legea lui Dumnezeu, legea binelui, se va lupta ca s-o supună pe cea a păcatului şi să lege şi să oprească pornirea spre păcat, să întărească spre biruinţă libertatea noastră morală, când vom simţi că luptăm pentru această libertate, atunci pacea lui Dumnezeu ne va umple inimile. Patimile născute de legea păcatului se vor birui încet încet şi vor fi izgonite, lupta cea mare aproape va înceta, iar pacea va împărăţi în noi. Suntem datori doar a veghea şi a fi cu luare aminte, fiindcă şi legea păcatului veghează în noi, iar diavolul încinge patimile ca o văpaie nestinsă.

Să înţelegeţi de aici că trebuie să fiţi cuminţi şi înţelepte, să luptaţi cu legea păcatului şi că nu trebuie să vă tulbure patimile voastre care se răzvrătesc. Nu patimile alungă pacea, ci chipul pe care îl primesc de la înfrângere sau de la luptă. Dacă biruieşti în luptă, răzvrătirea patimilor se face prilej de mare bucurie şi pace, dar dacă eşti biruit, şi să nu fie aşa, atunci se nasc întristarea şi tulburarea. Dacă însă după o luptă cumplită îl va cuprinde pe luptător o slăbiciune omenească şi o vreme în el va stăpâni legea păcatului, întorcându-se în luptă şi stăruind în ea, va birui şi pacea se va întoarce la dânsul.

Acestea, ca răspuns pentru Amalia.

Vă binecuvântez şi rămân rugător la Domnul.

Părintele vostru după duh,

Nectarie de Pentapolis