scris de Cosneanu Lucian.

CRĂCIUNUL ŞI „EFECTUL DE BUMERANG”:
ÎNTRE EVENIMENT BIBLIC ŞI „POP CULTURE”

prof. Cosneanu Lucian

e-mail: flavius_cezar@yahoo.com

PROLOG

Pentru mine, tematica acestui Simpozion – Crăciunul şi contextul acestuia – a fost o provocare, deoarece am realizat că se pliază bine pe un concept mult vehiculat prin mediul universitar pe vremea Master-ului meu în Românistică – “teoria efectului de bumerang în cultură” (respectiv în pop culture, dacă vorbim despre spaţiul nord-american). În acea perioadă mă întrebam ce legătură există între reperele culturale, în general şi bumerang.
Voi reface parcursul care m-a edificat şi pentru dumneavoastră, însă într-un alt context. Pornind de la definiţia dată de Ray Browne „culturii populare” , pe care o descrie ca fiind modelele noastre de gândire şi comportament, sistemul nostru educaţional, ceea ce studiem, de ce şi cum, ne propunem să abordăm această temă – a “efectului de bumerang în cultură” – din perspectiva unui important eveniment al Bisericii Creştine – Crăciunul (Naşterea Domnului). În acest context, (al Crăciunului) ne vom ocupa, mai exact, de persoana lui “Moş Crăciun”, pentru acest demers folosind drept suport o lucrare a doamnei profesor universitar doctor Adina Ciugureanu, de la Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de litere – Efectul de bumerang, eseuri despre cultura populară americană a secolului XX.
Într-o interesantă analiză antropologică referi¬toare la „cultura populară”, a sociologilor australieni Jack Nachbar şi Kevin Lause , aceştia au realizat o reprezentare grafică pentru „cultura populară” sub forma unei case, unde, în subsol se găsesc miturile, credinţele şi valorile unui popor sau ale unei comunităţi, care, potrivit cercetătorilor, formează grila culturală prin care naţiunea sau comunitatea este validată.
Casa este structurată pe două etaje:
- primul, etajul artefactelor, include obiecte şi per¬soane: iconuri, stereotipuri, eroi, celebrităţi, reale sau imaginare.
- etajul al doilea este reprezentat de manifestările reale ale obiectelor şi persoanelor prin artă şi ri¬tualuri cotidiene.
- acoperişul clădirii semnifică viaţa de zi cu zi a oamenilor, în care se experimentează concret forme mai mult sau mai puţin modificate ale "grilei culturale" prin cultura populară pe care aceştia o creează şi o practică.
Simbolistica aleasă de Nachbar şi Lause este relevantă deoarece:
- pe de o parte legitimează cultura populară prin legătura pe care aceasta o are cu miturile şi valorile culturii tradiţionale;
- pe de altă parte demo¬cratizează, egalizează manifestările de cultură popu¬lară şi creează premisele pornind de la care acestea se pot identifica şi practica.
Deşi „casa culturii populare” este aparent împărţită într-o parte ascunsă privirii (subsolul, reprezentând grila culturală) şi o parte vizibilă (etajele şi acoperişul, reprezentând artefactele şi evenimentele), toate încăperile casei sunt strâns legate între ele şi depind de subsol, fără de care casa nu ar putea exista sau nu ar mai fi funcţională.
Modelul grafic descris de ei (casa) m-a inspirat să abordez tema pop culture, în contextul evenimentului biblic covârşitor al Naşterii Domnului (Crăciunul), referindu-mă la persoana lui “Moş Crăciun”, deoarece premisa este să acceptăm existenţa acestor “iconuri” într-un set de valori (convingeri, certitudini, presupuneri), pe care Nachbar şi Lause le numesc valori şi credinţe fundamentale, care sunt specifice oricărui popor şi pe care le putem identifica cu uşurinţă în practicile culturale ale existenţei noastre cotidiene. Singurul motiv care ne face să creăm iconuri şi să ţinem la loc de cinste simple obiecte despre care credem că le reprezintă, este identificarea lor cu valori fundamentale ale existenţei umane.
Astfel, în subsolul „casei culturii populare” putem identifica existenţa miturilor, a credinţelor şi valorilor unui popor sau a unei comunităţi, despre care se crede că formează grila culturală prin care naţiunea sau comunitatea este validată.
Unul dintre aceste mituri sau credinţe, aşa cum am spus, este şi cel al Crăciunului, al lui Moş Crăciun, mai exact, pe care ne-am propus să-l abordăm, având ca suport lucrarea anterior menţionată a doamnei profesor Adina Ciugureanu, de la Universitatea Ovidius Constanţa. În această lucrare se avansează un nou concept (teoria efectului de bumerang în cultură) motivându-se că reîntoarcerea, din spaţiul cultural american, în Europa, a modelelor culturale, sub formă modificată, este efectul logic al acestui aşa-numit efect de bumerang.

DE LA SFÂNTUL NICOLAE, LA COCA-COLA

Figura lui “Moş Crăciun” de astăzi este clădită pe cea a Sfântului Nicolae (270 – 310 d. Hr), patronul copiilor, al marinarilor, al fetelor fără zestre, al victimelor sistemului judiciar etc. Termenul Nicolae, de origine grecească (<Nikolaos), este format din două cuvinte: nike -victorie (de la nikao - a învinge) şi laos - popor. Reprezentarea iconografică ni-l înfăţişează pe Sfântul Nicolae înveşmântat ca arhiereu bătrân cu barbă albă şi binecuvântând creştinii.
La 17 ani a fost hirotonit preot iar la 30 de ani, a devenit Episcop de Myra (astăzi Kale), un oraş-port la Marea Mediterană care acum face parte din Turcia modernă. Sfântul Nicolae descindea dintr-o familie bogată şi a devenit binecunoscut pentru ajutoarele pe care le împărţea celor nevoiaşi. Putea fi deseori văzut, îmbrăcat în roşu şi alb, robă de episcop, călare pe un măgar şi înmânând daruri copiilor.
În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, rămăşiţele sale au fost depuse într-o biserică din oraşul italian Bari. Se spune că primii cruciaţi au vizitat orasul şi au dus cu ei acasă povestiri despre Nicolae. Aniversarea morţii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se fac daruri.
În timpul Reformaţiei Protestante din secolul al XVI-lea, Martin Luther a încercat să oprească venerarea sfinţilor, iar sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în unele ţări europene. Cel ce oferea daruri a luat alte nume: în Germania, a devenit Der Weinachtsmann (Crăciunul), Père Noël în Franta, Santa Claus în Marea Britanie si în colonii.
Personajul Sint Nikolaas sau Sinter Klaas (numele olandez al Sfântului Nicolae) a traversat Oceanul Atlantic odată cu emigranţii olandezi, care au dus cu ei în America, la sfârşitul secolului al XVI-lea, tradiţia sărbătoririi Sfântului la 6 decembrie (data morţii acestuia). Danezii, ca şi românii sau francezii, au păstrat până azi sărbătorirea Sfântului Nicolae pe 6 decembrie. Copiii danezi îi spuneau Sfântului Nicolae - Sinter Klaas. Danezii, conduşi de Peter Stuyvesant, au fondat New York-ul, pe care l-au numit iniţial New Amsterdam. Cu ei au adus şi sărbătorirea lui Sinterklaas - Santa Claus în pronunţie americană. Aşa s-a născut numele Moşului folosit astăzi de toată lumea anglo-saxonă.
Prin anul 1773 „St. A. Claus” a fost menţionat în presa americană.
În 1804, New York Historical Society (Societatea istorică N.Y.) a fost fondată cu Sfântul Nicolae drept sfânt protector, membrii ei propunându-şi să reînvie tradiţia germană conform căreia acesta era un aducător de cadouri.
În 1809, Washington Irving (autorul Povestirilor din caverna adormită) a scris despre Sinterklaas în A history of New York (O istorie a New York-ului), o lucrare ce evidenţia caracterul vechi de origine germană a oraşului, incluzând descrieri ale tradiţiei germane pierdute ale Sfântului Nicolae, aducătorul de cadouri. Irving l-a descris pe Sinterklaas ca un omuleţ rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanţi pe genunchi şi o pălărie cu boruri mari, care ieşea pe un cal în seara de Sfântul Nicolae. Când Irving a devenit un membru al acociaţiei (Societatea istorică N.Y.), în anul următor, festivitatea anuală de cină St Nicholas Day (Ziua Sfâtului Nicolae) includea o statuie de lemn a Sfântului Nicolae, înalt, cu o robă lungă, acompaniat de un colind german. Impresionat de festivităţi, Irving îşi revizuieşte lucrarea în 1812, adăugând detalii despre Sfântul Nicolae zburând pe deasupra copacilor în acelaşi vagon-săniuţă în care aduce şi cadourile sale anuale copiilor.
Mai târziu, în 1821, un editor din New York, William Gilley publică un poem despre un Sfânt Nicolae care era îmbrăcat tot în blană şi conducea prin aer o săniuţă trasă de un ren. Oricum, “moşul” lui Gilley era foarte scund, de aceea viziunea sa nici nu a avut succes (impactul s-ar fi realizat dacă imaginea sa ar fi transmis ideea de putere, asemeni lui Indra în India).
Responsabil de evoluţie a fost, în mare măsură, poemul scris în 1822 de Clement Clark Moore, poet şi profesor de teologie, a publicat în ziarul Sentinel, din New York, (în 23 decembrie 1823), pentru cele trei fetiţe ale sale, un poem - Vizita Sf. Nicolae (cunoscută şi ca Noaptea dinainte de Crăciun). Aici apar multe dintre elementele care compun imaginea lui Moş Crăciun aşa cum îl cunosc azi copiii (spre indignarea şi disperarea părinţilor, care constată că mititeii ştiu numele tuturor renilor de la sania Moşului, în schimb habar nu au cine sunt personajele reprezentate în scena Naşterii, cea din iesle).
Moş Crăciunul lui Moore este un bătrân spiriduş vesel care zboară într-o sanie în miniatură trasă de opt reni minusculi. Moore chiar a pus renilor numele care circulă şi astăzi. Rudolph este cel mai cunoscut ren. El este conducătorul celorlalţi opt, ale căror nume sunt: Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer si Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu. Despre Rudolph s-a scris prima dată în 1939. Părintele sau este Robert May. Ei pot zbura, pentru că tot aici îl vedem pentru prima dată pe moş intrând pe horn. Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. El are un sac mare, încărcat cu jucării, pe care le face cadou copiilor.
Thomas Nast, ilustratorul şi caricaturistul cunoscut până atunci pentru caricaturile sale cu subiecte politice (ce a creat măgarul şi elefantul pentru a descrie partidele Democratic şi Republican), inspirat de poemul lui Moore, a contribuit cu propria lui viziune asupra lui Santa pentru revista săptămânală Harper's Weekly din 1860 până în 1880. Nast l-a descris pe Santa într-o tunică roşie îmblănită cu o centură lată de piele. Moşul lui Thomas Nast e oarecum diferit de acel Sfânt Nicolae european, numit de germani Nikolaus (Santa Claus este o prescurtare a acestui nume). Noul personaj e un grăsun simpatic şi bun, fără a-i speria pe copii, ca Nikolaus. În fiecare an adăuga mai multe detalii versiunii sale despre legenda lui Santa, inclusiv atelierul de acasă de la polul Nord şi Lista Neascultătorului & Cuminţelului. În 1885, Nast a desenat doi copii privind harta lumii şi urmărind călătoria lui Santa de la Polul Nord până în Statele Unite. Săpând mai adânc în mitologie, pot fi depistate credinţe vechi care au slujit, probabil, drept surse de inspiraţie pentru figura lui St. Nicholas, cel aducător de daruri, aşa cum apare el în poemul lui Moore.
În anul următor, scriitorul american, George P. Webster, a preluat ideea, explicând că fabrica lui Santa de jucării şi “casa sa, în timpul lungilor luni de vară, sunt ascunse în gheaţa şi zăpada de la Polul Nord”.
În anii 1890, marea organizaţie americană de caritate Armata Salvării, dorind să stângă fonduri pentru a putea oferi, de Crăciun, mâncare familiilor nevoiaşe, îmbracă bărbaţi şomeri în haine de Moş, dându-le câte un clopot din care să sune spre a atrage atenţia şi trimiţându-i pe străzi ca să strângă donaţii. Până la acestă dată, portretul-standard al Moşului se structurase deja – un bărbos dolofan şi jovial, cu sanie, reni etc.
În 1931 Haddon Sundblom l-a prezentat pe Santa Clause ca pe un omuleţ rotofei mai degrabă decât un spiriduş, cu o faţă jovială şi o barbă mare, într-o reclamă Coca-Cola. (Coca-Cola a fost client al agenţiei de publicitate a lui Sundblom din 1924 până la moartea acestuia, în 1976.) Compania Coca-Cola căuta noi mijloace de a-şi mări vânzările în timpul iernii, când băuturile răcoritoare nu erau căutate. Ei apelează la un talentat desenator comercial, Haddon Sundblom, care crează o serie de imagini memorabile ale lui Moş Crăciun. Graţie talentului lui Sundblom, Moş Crăciun avea de acum o statură umană, o burtă respectabilă, o figură simpatică, un aer jovial şi o atitudine bonomă.
De fapt, ceea ce a produs impactul internaţional al reclamei a fost fraza de la sfârşitul acesteia: Moş Crăciun vine la fiecare sfârşit de an şi te răsplăteşte pentru eforturile tale din timpul anului, de unde s-a născut şi mitul parental conform căruia copiii obraznici nu primesc nimic.
Un personaj atât de repede acceptat la nivel mondial ridică o serie de întrebări, dintre care cea mai importantă, poate, se referă la identitatea imaginii peste ce s-a suprapus cea a lui moş Crăciun, ca să fie integrat instantaneu. Este clar că, fără o suprapunere perfectă peste o imagine arhaică, preexistentă din inconştientul colectiv, nu ar fi avut cum să aibă loc o asimilare completă şi aproape brutal de instantanee.
Moş Crăciun aşa cum este el cunoscut azi de către copii şi nu numai, cu reni, veşmântul roşu şi barba albă a fost inventat la începutul secolului XX (anii ’30) de o companie de publicitate americană care făcea reclamă pentru celebra băutură răcoritoare Coca-Cola. Adevăratul Moş Crăciun, cel din tradiţia Bisericii creştine este, însă, Sfântul Nicolae.

DE CE SANTA CLAUS ŞI NU MOŞ CRĂCIUN ?

Cultul popular al Sfântului Nicolae datează din secolul al XI-lea. Dacă la început cultul său a avut o evoluţie modestă, cu timpul s-a dezvoltat rapid, Ţările de Jos, Rusia şi foarte multe oraşe luându-l drept patron spiritual. În ţara noastră, trăiesc aproape 500.000 de cetăţeni care poartă numele acestui Sfânt. În tradiţia populară, Sfântul Nicolae este cel de-a doilea sfânt făcut de Dumnezeu, după Sfântul Teodor Tiron. El stă în stânga Lui şi păzeşte Soarele. Legenda spune că Soarele, plictisit de acelaşi drum şi scârbit de tot ce vede pe Pământ, încearcă mereu să fugă. Dar Nicolae nu este singurul care păzeşte Soarele, împărţindu-şi sarcina cu Sfântul Toader, care îl prinde pe timp de vară. Alte credinte îl prezintă pe Sfântul Nicolae ca fiind protectorul celor care merg pe ape, pentru că el ar fi fost corabier şi singurul care a scăpat de la înec în timpul unei furtuni puternice. Rugăciunile sale către Dumnezeuau au dus, însă, şi la aducerea la viaţă a celorlalţi. Pentru ţărani, iarna începe în ziua de Sfântul Nicolae. Se spune că atunci când acesta îşi scutură barba, pe pământ ninge. Obiceiul dulciurilor de Sfântul Nicolae nu aparţine satului, ci oraşului, care anticipează astfel, venirea lui Moş Crăciun.
De-a lungul secolelor, Sfântul Nicolae a devenit unul dintre cei mai populari sfinţi, în amintirea şi celebrarea lui fiind ridicate mii de biserici (câteva sute sunt doar în Anglia), iar chipul lui a fost pictat mai mult decât al oricărui alt sfânt (excepţie făcând Sfânta Fecioară Maria).
În Evul Mediu, multe biserici au fost ridicate în onoarea Sfântului Nicolae. În secolul XI, rămăşiţele sale au fost depuse într-o biserică din oraşul italian Bari. Se spune că primii cruciaţi au vizitat oraşul şi au dus cu ei acasă povestiri despre Nicolae. Aniversarea morţii sale, pe 6 decembrie, a devenit o zi în care se fac daruri.
Data de 6 Decembrie (345 sau 352) este aproape de sărbătoarea Crăciunului, de aceea, în multe ţări, acestea s-au contopit. În Germania însă, Olanda, Elveţia, România, şi alte câteva ţări europene aceste două sărbători au continuat să se oficieze separat. În mod tradiţional, copiii primeau în noaptea de 5 spre 6 decembrie daruri sub formă de bomboane, prăjituri, mere şi nuci. În unele locuri copiii îşi puneau ghetuţele la uşă în ajunul zilei de Sfântul Nicolae şi a doua zi dimineaţa le găseau pline de bomboane, prăjituri, portocale şi fructe uscate.
În Olanda copiii îşi primeau cadourile în saboţi de lemn. În mănăstirile-şcoală, tinerele eleve îşi agăţau şosete la uşă cu bilete pentru Sfântul Nicolae în care îşi lăudau cuminţenia (de aici obiceiul scrisorilor pentru Moş Crăciun), iar dimineaţa le găseau pline cu fructe glasate sau bomboane (maica stareţă citea biletele şi făcea daruri ca din partea Sfântului Nicolae). În timpul Reformei Protestante din secolul XVI, Martin Luther a încercat să oprească venerarea sfinţilor, iar sărbătoarea Sfântului Nicolae a fost abolită în unele ţări europene. Cel ce oferea daruri a luat alte nume: în Germania, a devenit Der Weinachtsmann (Crăciunul), în Franţa Père Noël, în Marea Britanie şi în colonii Santa Claus. Olandezii însă au păstrat această tradiţie catolică şi chiar şi azi, mulţi copii îl aşteaptă pe Sinter Klaas (Saint Nicholas − Sfântul Nicolae) în ziua de 6 decembrie.
La începutul secolului al XVII-lea, olandezii emigraţi în Statele Unite ale Americii au fondat New Amsterdam, care din 1664 a devenit cunoscutul New York. În câteva decade, sărbătoarea comemorării Sfântului Nicolae s-a întins pe teritoriul S.U.A., iar Sinter Klaas a devenit repede Santa Claus (Moş Crăciun) pentru majoritatea americanilor.
În nordul Germaniei, dupa Reforma protestantă, Sfântul Nicolae a fost înlocuit de Krist Kindl (Pruncul Sfânt), de aceea, aici, Santa Klaus nu are origine bisericească, ci una păgână, după zeul germanic Thor, care conducea o caleaşcă trasă de două capre pe nume Cracker (Spărgătorul) şi Cruncher (Ronţăilă).
În Franţa, Sfântul Nicolae este însoţit de un personaj pe care oamenii din Metz îl dispreţuiesc. Până în 1552, Moş Nicolae venea singur pe 6 decembrie şi aducea jocuri şi dulciuri copiilor cuminţi, dar şi celor mai puţin cuminţi. În anul acela, Împăratul Carol al V-lea a asediat oraşul Metz. Messienii au fost nevoiţi să ceară ajutor regelui Franţei, pentru a face faţă asediului care a ţinut, cu toate acestea, până în ianuarie 1553. Breasla tăbăcarilor a inventat chiar în timpul asediului un personaj grotesc, pentru a-i îmbărbăta pe locuitorii din Metz. Personajul îl reprezenta pe Carol al V-lea care purta cu el un bici cu care încerca să pedepsească tinerii şi tinerele, alergându-i pe străzi. Anul următor, pentru a se bucura de libertate, breasla a reînnoit ideea acestui personaj urât, dezagreabil. Trecerea lui prin oraş coincide oarecum cu aceea a Sfântului Nicolae. Anii au trecut şi, cu timpul, a devenit un obicei ca Sfântul Nicolae să aducă dulciuri, iar caricatura lui Carol al V-lea să apară pedepsind copiii neascultători cu nuieluşa lui usturătoare. Oameni paşnici, locuitorii din Metz l-au uitat pe Carol al V-lea şi l-au botezat Père Fouettard (moşul care vine cu biciul) pe cel care-l însoţea pe Moş Nicolae.
Catolici, ortodocşi şi chiar protestanţi continuă să-l sărbătorească pe Sfântul Nicolae şi în ziua de astăzi. Prin generozitatea sa faţă de cei lipsiti de ajutor, şi în special faţă de copii, Sfântul Nicolae continuă să rămână un model de înţelepciune, dragoste şi milostenie. În România, Sfântul, cunoscut ca Moş Nicolae, vine în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie cu daruri atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. În seara zilei de 5 decembrie, ghetele şi cizmele sunt curăţate, lustruite şi puse la uşă în casa fiecărui român. Moş Nicolae are grijă de fiecare membru al familiei şi el pune câte un cadou mic (în general dulciuri sau fructe) în ghetele sau cizmele fiecăruia.
În sec. al XVI- lea, personajul Sint Nikolaas sau Sinter Klaas (numele olandez al Sfântului Nicolae) a traversat Oceanul Atlantic odată cu emigranţii olandezi, care au dus cu ei în America, la sfârşitul secolului al XVI-lea, tradiţia sărbătoririi Sfântului la 6 decembrie (data morţii acestuia).
Copiii danezi, ca şi cei olandezi îi spuneau Sfântului Nicolae − Sinter Klaas. Danezii, conduşi de Peter Stuyvesant, au fondat New York-ul, pe care l-au numit iniţial New Amsterdam. Cu ei au adus şi sărbătorirea lui Sinterklaas – “ Santa Claus” în pronunţie americană. Astfel s-a născut numele Moşului folosit astăzi de toată lumea anglo-saxonă.
În noul context american, tradiţia europeană a oferirii de cadouri copiilor în zilele de bucurie ale sărbătorii Sfântului Nicolae conjugată cu o economie capitalistă în plină dezvoltare, au transformat sfântul binefăcător într-un moş aducător de daruri, al cărui portret se regăsea deja în magazinele americane ale secolului al XIX-lea, în reclame special realizate pentru sărbătorile iernii, spre a-i îndemna pe copii să-şi dorească tot mai multe cadouri, iar pe părinţi să le cumpere. Figura moşului a devenit un fals simbol al dărniciei, fiind utilizată de fapt cu scop atât comercial, cât şi filantropic, pentru obţinerea de beneficii.
1773 este anul în care St. A. Claus a fost menţionat în presa americană. Din acest moment, imaginea americană a episcopului Nicolae va evolua treptat, până la cea actuală, a unui bătrân spiriduş vesel, îmbrăcat într-un costum roşu şi cu barbă albă. Trebuie menţionat că rolul esenţial în conturarea imaginii lui actuale îl au reclamele dezvoltate de-a lungul timpului de compania Coca-Cola: de la haina verde, cu care îl îmbrăca romanul A Christmas Carol al lui Ch. Dickens, la costumul roşu impus de culorile ambalajului băuturii răcoritoare.
Reclamele Coca-Cola au avut ca scop extinderea obiceiurilor de consum de la sezonul cald, la tot parcursul anului. Sloganul din 1922, Thirst knows no season (Setea nu depinde de anotimp) a continuat cu o campanie care lega un simbol al iernii (Moş Crăciun), de cunoscuta băutură răcoritoare. Astfel, timp de 35 de ani, Coca-Cola a difuzat această imagine a lui Moş Crăciun mai întâi în presa scrisă, apoi, o dată cu răspândirea televiziunii, pe toate canalele americane, apoi în întreaga lume. Ideea pe care copiii şi-o fac acum despre Moş Crăciun este covârşitor impregnată cu aceasta imagine. Chiar şi în ziua de astăzi, Coca-Cola, foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun creată de Sundblom, în spoturile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Noua alianţă dintre Sfântul Mirelor şi marketingul sărbătorilor de iarnă a dat o lovitură tradiţiilor creştine. Locul “Sfântului” Nicolae a fost luat de “Moş” Nicolae, însă de un nou Moş Nicolae în context american, “Santa Klaus de Coca-Cola”.
Rege neîncoronat al sărbătorii, Moşul oficiază cultul consumului şi al exceselor. Treptat, Crăciunul tradiţional a fost înlocuit cu un eveniment comercial. Noul Crăciun răspunde aşteptărilor unei lumi globalizate, în care capitalismul (sub oricare formă s-ar afla) şi democraţia se împletesc. Vechile practici rurale europene nu mai rezistă asaltului urban american. Mira Lichiei cedează în faţa New York-ului. Chiar dacă anumite forme se menţin, semnificaţia lor s-a transformat radical. Reformulând, am putea afirma cu siguranţă că mitul Crăciunului (Sfântului Nicolae) s-a metamorfozat în ceea ce se cheamă popular culture.

EPILOG

Cultura populară este pusă în faţa dilemei unei duble interpretări:
- ca fiind o replică modernă a ideii Romei Antice de “pâine şi circ” (panem et circenses)
- este un produs cumulativ al unei culturi europene de peste 2000 de ani.
Există diverse abordări care sugerează posibilitatea de a vedea Statele Unite ca o nouă Romă Antică, iar cultura americană, ca fiind manifestarea în secolul XX a culturii de tip panem et circenses în perioada prosperă a Romei, înaintea căderii Imperiului Roman în faţa triburilor germanice; în acest context, America ar juca, într-o formă modificată, în relaţie cu Europa, rolul Romei în relaţie cu Grecia.
Cultura populară, reconciliind cele două extreme („cultura înaltă" − high culture, dar şi pe cea „folclorică" − folk culture) prin includerea lor, poate fi considerată o invenţie a societăţii postmoderne, mai ales da¬torită faptului că se preocupă în special de reciclarea la infinit a originalelor, de re-crearea de cópii (după cum spune Jean Baudrillard ), de revizitarea culturii de elită şi de stradă, de reinterpretarea şi refolosirea clişeelor şi colajelor. Chiar dacă ter¬menul de “cultură populară” (popular culture) ne trimite, în primul rând, la cultura americană, rădăcinile acesteia sunt însă, evident, europene din mai multe motive.
În primul rând, coloniştii Lumii Noi au fost europeni (în cazul nostru − olandezi), care au adus cu ei moştenirea folclorică şi mitică europeană, precum şi religia creştină (cazul Sfântului Nicolae).
În al doilea rând, colonizarea Americii a debutat în secolul al XVI-lea şi a coincis cu naşterea modernităţii în Europa.
Conform ipotezei lui Carl Gustav Jung, conform căreia elementele arhaice arhetipale rămân stocate în inconştientul colectiv, moştenit ereditar (în lucrarea Personalitate şi transfer ), există posibilitatea ca omul modern, posesor al unor reminiscenţe colective, să reacţioneze la imagini similare şi să-şi construiască miturile proprii în conformitate cu reprezentările primitive, cu acestea drept fundament, care funcţionează drept rădăcini mult mai adânci decât nivelul conştientizat de subiect. Astfel s-ar putea interpreta acceptarea atât de rapidă şi unanimă a unui mit relativ nou, cel al lui Santa Claus, personaj practic creat de compania Coca-Cola, suprapus în realitate peste imaginea colectivă, arhaică a Sfântului Ierarh Nicolae.
Altfel spus, un sfânt al Bisericii creştine, îmbrăcat în mitră arhierească şi făcând minuni în mod nevăzut, a traversat Oceanul Atlantic în secolul al XVI-lea şi s-a reîntors în Europa după patru secole într-o sanie tractată de opt reni, vorbind limba engleză, îmbrăcat bicolor, în roşu şi alb şi cu o cutie de Coca - Cola în mână, dăruind cadouri copiilor în mod vizibil.
Au existat mai multe teorii prin care se caută rezolvarea ecuaţiei fenomenului pop culture din perioada aceasta, posmodernistă, printre care teoria procesului de creolizare al peisajului cultural american, teorie aparţinând lui Hannerz şi Kroes şi teoria eurocentrismului a lui Enrique Dussel, prin care se poate se explică fenomenul pop culture americană în Europa ca o formă de invadare a centrului de către margine sau invers, dacă se susţine teoria deplasării cen¬trului şi plasăm Europa la periferia culturală a noului sistem, receptarea şi acceptarea formelor cultu¬rale creolizate pot fi explicate prin fascinaţia pe care o are marginea faţă de centru.
Însă, parafrazând lucrarea-suport a acestui demers al meu (Adina Ciugureanu – Efectul de bumerang, eseuri despre cultura populară americană a secolului XX) şi reconsiderând noul concept avansat în acestă lucrare (teoria efectului de bumerang), indiferent de teoria invocată şi de spaţiul ştiinţific unde a fost formulată (psihologie, antropologie, sociologie, lingvistică etc), nu se poate nega interesul crescut al europenilor faţă de formele culturii populare americane, interes care poate fi rezultatul efectului de bumerang, ceea ce înseamnă că, europene prin tradiţie, modelele culturale transferate şi dislocate de coloniştii americani, au fost subminate, simplificate, fragmentate, reco¬date şi rearanjate în modele noi, care au primit noi conotaţii şi o nouă identitate.
Prin multiplicarea şi reasamblarea vechilor tipare culturale europene au fost create noi iconuri, clişee şi forme hibride, care, exportate înapoi în Europa, se vând cu marca made in America. Reîntoarcerea în Europa a modelelor culturale, sub formă modificată, este efectul logic al eurocentrismului, al imperialismului cultural european.
În concluzie, se poate spune că această reîntoarcere constituie efectul de bumerang al culturii. Extrapolând, Santa Klaus de Coca-Cola este efectul de bumerang al mitului Sfântului Nicolae.

BIBLIOGRAFIE

- Adina Ciugureanu – Efectul de bumerang, eseuri despre cultura populară americană a secolului
XX, Editura Institutul European, 2008

- Carl Gustav Jung – Opere complete. Vol. 17, Dezvoltarea personalității, Editura Trei, traducere de
Viorica Nișcov, București, 2006

- Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998

- Jack Nachbar şi Kevin Lause – Popular Culture: An Introductory Text (publicată în Statele Unite
în 1992)

- Jean Baudrillard – Pour une critique de l’economie politique du signe, Gallimard, 1972

- Ray Broadus Brown, Marshall William Fishwick, Kevin O Browne - Dominant symbols in popular
culture, Bowling Greene State University Popular Press, 1990

- Romulus Vulcănescu – Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985

- Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. All, Bucureşti, 1977