Descriere | Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian s-a nascut in data de 18 Martie 1895 in orasul Campulung-Muscel. Işi încearcă mai întîi norocul la Literatorul, unde Alexandru Macedonski nu întîrzie a-i publica prima poezie, Fiinţa (28 septembrie 1918).. Aici, ca şi apoi în Umanitatea, Cuvîntul liber şi România Nouă, îi apar, între 1919 şi 1921, un număr de poezii pe care mai tîrziu nu are să le considere demne de a figura în cuprinsul unicului său volum. Ceea ce caracterizează lirismul de tinereţe al poetului, pîna la plecarea în Germania pentru doctorat, este aderenţa sa vibrantă la energetismul teluric. Hiperbolic, în accente exaltate de toată grandoarea, Ion Barbu începe prin a cînta materia în ebuliţie, tensiunea dinamică din univers.
Atunci, cînd Ion Barbu îşi îndreaptă atenţia lirică asupra Greciei antice, nu merge la spectaculosul decorativ, cum o fac clasicii parnasianismului. După propria sa mărturisire, el este cu totul străin de concepţia „academică", pe care o aveau despre Grecia un Leconte de Lisle sau un Jose Maia de Heredia, concepţie derivată din aceea „emisă de singuratecul şi ciudatul Louis Menard, profesor de greacă. Din a doua jumătate a lui 1921 pînă in prima jumătate a lui 1925, Ion Barbu publică mai întîi în Viaţa românească şi apoi la Contimporanul lui Ion Vinea cîteva poeme mai extinse, de factură narativă, cu care îl vedem că îşi schimbă maniera, pînă a căpăta o nouă identitate poetică. Inceputul neaşteptatei evoluţii se găseşte în După melci, editat şi în volum, în absenţa poetului din ţară, de Crăciun în 1921, sub forma prost înţeleasă a unei cărţi pentru copii, cu nişte ilustraţii convenţionale ale neinspiratului pictor M. Teişanu.
Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare. Un substrat simbolic, de dramă a cunoaşterii, se lasă în orice caz presupus din versurile de deseîntare şi apoi de bocire a melcului. Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, „la spartul nunţii, în cămară". Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc n lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, „regele-ciupearcă", este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, „în somn fraged şi răcoare", departe de soarele de care el se simte despărţit, prin „visuri sute, de măcel". Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solavitate, ne dau o imagine a nordului, hibernînd cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adînc memorabilă
Intervertind puţin cronologia, am lăsat la urmă poemele aşa-zisului ciclu balcanic, pentru a încheia prezentarea lui Ion Barbu în ipostaza de poet narativ, cu contribuţia considerată pe drept cuvînt ca cea mai interesantă sub raportul originalităţii. Intr-un spirit funambulesc extrem de personal, autorul configurează în IsarUk şi Nastratin Hogea la Isarlîk un univers mitic, cu elemente de orient turcesc, sub tutela lui Anton Pann. Lirismul vizionar al poetului face ca lucrurile, cu tot specificul culorii locale a amănuntelor, să apară într-o perspectivă atemporală, să existe totodată numai în funcţie de semnificaţia morală incitrată .Umitoare, în toată această poezie de ficţiune balcanică, este transcenderea lirică a materialului anecdotic, ca şi însăşi otga-nicitatea procesului de sublimare a pitorescului. Complăcîndu-se cu un umor sublim, cum îl face să atingă o stare de jubilare' extatică, în „slava stătătoare" a pestriţului Isarlîk, himerica cetate levantină „beată într-un singur vin, hazul Hogei Nastratin", Ion Barbu cîntă în poemul Isarlîk, cu o nostalgie plină de savoare, acest loc de elecţiune a spiritului său. In Oul dogmatic, autorul meditează în metafore revelatoarei asupra semnificaţiei simbolice a oului cu plod. Poemul, în aparentă didactic, atinge o adîncime de nebănuit, fiind totodată de o suavitate rară. Pentru poet, oul cu plod, „palat de nuntă şi cavou", vine să facă sensibil misterul stării de increat. într-a formulare lirică magistral condensată plastic, ne este semnalata la un moment dat, în cuprinsul poemului, virtualitatea fatidică morţii, existînd inclusă în însuşi principiul vieţii, din bănuţi; oului, de unde urmează a se desprinde fiinţa. Făcut să nedumerească prin arbitrar, pînă a lăsa impresia unei complaceri în gratuitatea absurdului pur, Uvedenrode trebuie considerată, după însăşi părerea autorului, ca o manifestare „extremală" în cuprinsul operei sale poetice. Dincolo de aparenţele derutante ale jocului eufonic, în care se polarizează enigmatic lirismul lui Ion Barbu, un înţeles se lasă totuşi bănuit. Poemul se constituie din disonanţele unor variatiuni pe tema erotismului. In arabescul de reprezentări, punctul de plecare îl constituie „rîpa Uvedenrode", loc închipuit de poet ca un fel de Olimp al Erosului, Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu,totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvîntul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintele în context un alt sens decît acel pe care îl au în uzul comun :
Trebuie recunoscut că ceea ce face Ion Barbu, ca dramaturg, în versurile sale ermetice, reprezintă ceva fără precedent în poezia noastră modernă. Rămanem totuşi în faţa unei experienţe limite, care poartă în ea germenii caducităţii, prin sţerilizarea lirismului. Neînţelegîndu-se acest lucru, s-a întîmplat ca in epocă o serie de tineri debutanţi să creadă că formula poetică a ciclului Joc secund poate să fie reluată. S-a ajuns astfel la un manierism al obscurităţii. între 1930 şi 1940, influenţa lui Ion Barbu este precumpănitoare, resimţindu-se în volumele de debut ale unor poeţi ca Barbu Brezianu (Nod ars, 1930), Dan Botta (EulalH, 1931), Simion Stolnicu (Punct vernal, 1933 şi Pod eleat, 1935), Eugen 'ebeleanu (Inimi sub săbii, 1934), Emil Gulian (Duh de basm, l934), Cicerone Teodoreascu (Cleştar, 1336). Deşi Ion Barbu ţine să precizeze într-un rînd că se stimează mai mult ca practicant al matematicilor şi prea puţin ca poet şi numai atît cît poezia aminteşte de geometrie" ', deşi declară altcandva că anul 1930, cînd îşi publică volumul Joc secund, constituie data „lichidării" cu trecutul său literar, deşi sfîrşeşte prin a mărturisi într-o scrisoare că a parvenit la „cunoaşterea mîntuitoare, nu pe calea poeziei, dar pe calea rampantă a ştiinţei", Pentru care se simte „în adevăr făcut. Privit în întregul operei sale, Ion Barbu apare ca un poe mărimea întîi, cu o contribuţie capitală în procesul de evoluţiei liricii noastre dintre cele două războaie mondiale, întru nimic prejos ca valoare de Tudor Arghezi sau Lucian Blaga. Opus tip de poet hugolian, mai puţin prolific decît oricare din contemporanii cu el, nerisipit în suprafaţă ci concentrat, stric' fervoare, esenţializat în mod radical, de o exigenţă dusă la ext cu sine însuşi în luciditatea cu care concepe actul de magie poeziei, îl vedem ajungînd să realizeze la noi ceea ce Mallaij spune la un moment dat referitor la Edgar Poe, în sonetul grs pentru mormîntul acestuia :„Donner un sens plus pur aux de la tribu". torat In micul oraş universitar Goettingen, sub înndrumarea profesorului Landau. La numai două luna de la plecarea din ţară, se pomeneşte cu bursa sus-l pendată de minister. Nu se întoarce totuşi, izbutind] să- rămînă mai departe, cu subsidii primite de acasă, j Poetul îşi are justificările sale pentru ceea ce ur-l mează să se întîmple cu el în Germania : „Fără nicij o obligaţie faţă de cei ce mă trimiseseră acolo, im-l permeabil la teoria numerelor aşa cum. o concepea] Landau (o întrecere de formule de evaluare asimtcK tică), în faţa unui David Hilbert în plin scăpătat, cu totul în voia demoniei literare, călătorind prin frumoasa Niedesrachsenland, dar, mai ales, asimilînd misterioasa atmosferă, saturată de meditaţiile lui Gauss şi Riemann, a acelui orăşel pentru totdeauna matematic, în care filiaţia cugetării nu are nevoie de o vehiculare tangibilă, ci se transferă imaterial". Privind mai tîrziu lucrurile retrospectiv, Ion Barbu are să se judece cu severitate, din punctul de vedere al matematicianului trădat. „Am greşit desigur faţă de legea mea internă. Adevăratu-mi rost era cercetarea exactă. Credeam însă pe atunci în Poesie şi aduceam în adîncirea ei o veracitate carteziana de navigator." De Crăciun, i se publică în ţară, într-o plachetă, poemul După melci.
1923 Cunoaşte la Tiibingen, în casa unei prietene, pe Gerda Hossenfelder, fiica unui medic de vază din Cotbuz, pe atunci studentă în anul întîi la chimie, în Berlin. 1924 Se întoarce în ţară, fără să îşi fi luat doctoratul pentru care plecase la Goettingen» 1925 La 14 iunie, se căsătoreşte, la Giurgiu, cu Gerda Hossenfelder, venită ceva mai înainte după el, la chemarea lui. începe să îşi cîştige existenţa ca profesor suplinitor de. matematică la liceul din Giurgiu. 1926 Primeşte un post de asistent la catedra de geometrie analitică a profesorului G. Ţiţeica, la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti. 1927 Toamna, se mută la Bucureşti, unde sfîrşeşte totodată prin a suplini ore de matematică, mai întîi la liceul „Spiru Haret" şi ceva mai tîrziu la „Cantemir". Radicalismul estetic, la care ajunge cu opţiunea pentru un lirism purificat printr-o spiritualizare absolută, străin deopotrivă de orice elemente confesive, anecdotice şi discursive, îl face să reacţioneze cu o mare violenţă critică în plan teoretic, cu cîteva diatribe, faţă de tot ceea ce i se- pare că vine în epocă să contrazică într*-un fel sau altul conceptul-său ultim de poezie, diatribe dintre care cea mai semnificativă rămîne Poetica domnului Arghezi, publicată în Ideea europeană, din 1 noiembrie. 1929 îşi ia doctoratul în matematici, cu o teză privind Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor Renunţă la orele de la liceu, mulţumindu-se să rămînă cu postul de asistent la facultate. 1930 îşi publică volumul de versuri Joc secund, care este comentat ca un eveniment literar de Al. A. Philip-pide, Şerban Cioculescu, Al. Rosetti, Perpessicius, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu. In1932 în urma unui concurs, pe bază de lucrări, ajunge facultate conferenţiar la catedra de matematici el mentare şi geometrie descriptivă. ' începe să iasă de sub tutela profesorului G. Ţiţeid şi să capete „o conştiinţă mai clară a limitelor proprii", datorîndu-şi „regăsirea" de sine, după cum singur ţine s-o spună într-un rînd, „cufundării opera lui Gauss, Reimann şi Klein", ca şi unui „contact mai strîns cu lumea matematică germană". 1934 Ja parte la un congres internaţional de matematica la Praga, unde se împrieteneşte cu Wilhelm Blaschk şi apoi la altul la Pyrmont în Germania. In 1935 Apare mica monografie a lui Tudor Vianu ; 1956 i se publică în Viaţa românească ultima poezie 1961 La 11 august, moare la spitalul „Vasile Roaită" din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat. |