Despre Manastirea Horezu (sau Hurezi, dupa vechile hrisoave), cel mai complet si mai reprezentativ ansamblu monastic in stil brancovenesc, am scris altadata mai pe larg, aratand si in ce masura duhul traditiei conformeaza si insufleteste locul pana in ziua de azi. De data aceasta, revenim la Horezu pentru a privi mai indeaproape una dintre piesele cele mai apreciate ale ansamblului, asa-numitul „Foisor al lui Dionisie“, capodopera sculpturala care l-a fermecat candva pe marele bizantinolog Charles Diehl (ce considera Manastirea Horezu „cel mai frumos edificiu din intreaga Romanie“) si care le-a placut atat de mult Regelui Carol I si Reginei Elisabeta (Carmen-Sylva) incat au cerut sa li se construiasca si la Castelul Peles unul asemanator.

 

Stilul brancovenesc

Sf. Voievod Martir Constantin Brancoveanu (1688-1714) a lasat numele sau celui mai cunoscut si mai rafinat stil artistic din trecutul nostru, expresie culminanta a stilului muntenesc, caracterizata mai ales prin bogatia si desavarsirea tehnicilor ornamentale. Relieful se accentueaza si apare chiar o tehnica noua atat in sculptarea pietrei (minunat atestata, chiar la Bucuresti, de balustrada pridvorului de la Stavropoleos, de pilda), cat si in prelucrarea artistica a lemnului (tample, jilturi etc.). In sculptura ornamentala a epocii brancovenesti predomina, sub influenta Orientului, motivele vegetale (acantul, vrejurile de vita, floarea-soarelui), dar nu lipseste nici figurarea unor personaje biblice (Moise, Aaron, Samson luptandu-se cu leul, cei 4 evanghelisti) sau a unor chipuri de ingeri. Tot acum se contureaza un tip nou de coloana, derivata din cea corintica, dar cu capiteluri mai putin dezvoltate, in care se simte influenta Renasterii apusene.

Ansamblul de la Horezu

Situata la 67 km de Rm. Valcea, la poalele impadurite ale Muntilor Capatanii, vatra monahala se inalta parca organic din linistea codrilor seculari, doar la rastimpuri tulburata noaptea de tipetele bufnitelor (huhurezilor), de la care pare a proveni si numele manastirii. Este principala ctitorie a lui Brancoveanului si a Doamnei sale Maria, ridicata si zugravita in ultimul deceniu al secolului 17. Biserica (1690-1694) are hramul Sf. Imparati Constantin si Elena. Ansamblul manastiresc include casa domneasca, turnul-clopotnita, trapeza si paraclisul (1696-1697). Manastirii propriu-zise i se adauga bolnita construita intre 1696-1699 de Maria Doamna, Schitul Sf. Apostoli, construit in 1698 de staretul Ioan Arhimandritul, si Schitul Sf. Stefan, construit ceva mai tarziu de Stefan, fiul cel mare al Brancoveanuului (1703). Din pacate, nu intotdeauna restaurarile ulterioare au fost de bun augur (specialistii o vorbesc de rau mai ales pe cea din 1872, cand foisorul lui Dionisie a fost stricat si refacut).

Foisorul lui Dionisie

In incinta manastirii, dar realizat cateva decenii mai tarziu (de unde si nota sa usor barocizanta), incanta privirile pana azi si faimosul foisor (constructie deschisa pe mai multe laturi, decorand si protejand intrarea intr-un palat sau conac si permitand accesul la catul de locuit) ridicat pe vremea vrednicului egumen al locului Dionisie Balacescu, intre anii 1725-1753, prin neintrecuta maiestrie a pietrarului Iosif. Foisorul lui Dionisie, desi afectat intr-o oarecare masura de restaurarile din secolul 19, ramane, dupa parerea aproape unanima a specialistilor, capodopera sculpturii brancovenesti. El este sustinut de coloane si balustrade cu lujeri, acante si caneluri, iar in decoratia lui se regasesc si motive zoomorfice, precum si simbolul imperial al acvilei, perpetuat si pe vechea stema munteneasca. Despre Dionisie Balacescu, egumenul in timpul caruia a fost construit foisorul, monah invatat si cu rafinat gust artistic, s-a spus ca ar fi anticipat cu un veac inainte unirea Munteniei cu Moldova, caci o balustrada a foisorului uneste emblemele celor doua Principate romanesti, reprezentand laolalta vulturul cu o cruce in cioc (herbul Munteniei) si respectiv capul de zimbru (herbul Moldovei).

 

                                                                                         Razvan CODRESCU
                                                                             Lumea credintei, anul III, nr. 2(19)