Hirotonie si hirotesie

Intelesul termenilor hirotonie si hirotesie a variat in curgerea vremii si chiar in timpurile actuale exista indoieli asupra sensului lor, mai ales asupra sensului celui din urma, precum si o oarecare nelamurire asupra raportului exact dintre realitatile pe care ei le exprima.

Incercand o lamurire a lor, vom face mai intai cateva precizari de natura istorica si dogmatica, in directa legatura cu problema care ne preocupa.

Biserica sub aspectul ei de organism social vazut, in care Iisus Hristos e cap, credinciosii madulare, iar dragostea principiu si legatura, are drept elemente constitutive, doua categorii de membri: laicii si ierarhia sacramentala in cele trei trepte ale ei: arhierie, preotie si diaconie. Deosebirea membrilor Bisericii in aceste doua categorii se face pe baza starii harice stabile diferite pe care o au fiecare: primii, cea acordata prin Botez, ai doilea, cea acordata in plus prin Hirotonie. In functia de starea lor harica diferita, vor avea fiecare drepturi si datorii diferite.

Numai cele trei drepte amintite ale ierarhiei sacramentale au caracterul necesitatii in Biserica, iar cele dezvoltate ulterior din ele, cum ar fi cea de mitropolit, exarh, patriarh, protopop, etc. (ierarhia jurisdictionala) sunt de ordin jurisdictional. Acestea au o putere jurisdictionala mai mare, dar nu una sacramentala, si nici o stare harica superioara. De asemenea, nu au o stare harica sacramentala deosebita nici ierarhia inferioara, monahismul sau functionarii bisericesti care au aparut in timp, potrivit nevoilor Bisericii. Acestia din urma nu constituie o stare harica deosebita, ci se incadreaza din punct de vedere al starii harice fie intre laici, fie intre clerici.

Deci ierarhia bisericeasca se divide in superioara si in inferioara (ipodiacon, anagnost sau citet, cantaret sau psalt, exorcist si ostiar) aceasta din urma avand rol auxiliar in Biserica. Astfel, si cuvantul cler, care exprima acelasi continut, va avea doua acceptiuni: una larga, intelegandu-se prin el numai slujitorii sacramentali.

Istoria Bisericii ne arata ca de fapt numai treptele ierarhiei sacramentale sunt de origine divina, sunt necesare in mod absolut si au o stare harica superioara, potrivit slujbei lor. Ierarhia sacramentala fiind constituita din categoria de membri apti si indreptatiti de a lucra pentru continuarea operei mantuitoare a Domnului in Biserica, prin mijloacele si din insarcinarea Bisericii, isi are temeiul si origina in vointa Mantuitorului Hristos. Ea isi are inceputul in Sfintii Apostoli, carora Domnul le-a acordat treptat puterea bisericeasca, putere pe care a mostenit-o intregul cler sacramental, fiecare potrivit treptei ierarhice sacramentale, pe care o detine.

Desi preotia e instituita de Mantuitorul direct, in persoana Apostolilor, treptele ei apar doar prin Apostoli, dar din voia si la porunca Domnului, deci si ele sunt tot de origina divina. De fapt aceste trepte apar odata cu primele succese misionare ale Apostolilor, - caci Noul Testament ne atesta existenta iar nu instituirea lor prima -, Apostolii randuind, potrivit nevoilor Bisericii, diaconi, - cu misiune nu numai economica, - gospodareasca - preoti si episopi. Cu toata confuzia numirilor "episcop" si "presbiter" (= preot), care a existat in sec. I, treptele acestea au fost distincte de la inceput, iar intaietatea episcopului, dintru inceput, in conducerea colegiala a Bisericii, e aproape general admisa.

Ierarhia jurisdictionala se contureaza odata cu dezvoltarea si organizarea crestinismului, deci in special din sec. IV. Astfel, apar noi trepte liturgico-administrative din fiecare treapta sacramentala, ca cele de: arhi si protodiacon, arhi si protopresbiter, mitropolit, exarh, patriarh si horepiscop pentru controlul preotilor deveniti acum parohi, apoi arhierei vicari sau titulari, plus unele ranguri onorifice. Aceste trepte n-au origina divina, au aparut in timp si nu au putere sacramentala mai mare decat aceea a treptei din care au derivat. Au insa putere jurisdictionala mai mare si intaietate onorifica.

Tot datorita dezvoltarii cultului si activitatii Bisericii, in secolul II-III apar slujitorii bisericesti care alcatuiesc ierarhia inferioara. Pe la mijlocul sec. III sunt amintiti, in Apus, ipodiaconii, lectorii, acolutii si portarii, si in plus in Rasarit psaltii, groparii, parabolanii si altii, iar dintre femei diaconitele, fecioarele si vaduvele afierosite. Astfel, unii dintre ei fiind socotiti in cler, s-a ajuns ca ierarhia sa numere la ortodocsi, cinci sau mai exact sase grade: psalti, anagnosti si ipodiaconi, ca grade inferioare, diaconi, preoti si episcopi, ca grade superioare. Clericul inferior este, de origine bisericeasca; el a variat ca numar al treptelor si ca atributii. Misiunea lui e de a ajuta clerul sacramental, dar el nu are nicio putere harica sacramentala, ci numai o anumita consacrare ierurgica pentru slujba lui.

 

In timpul de dupa anul 313, pentru a face fata cerintelor pe care le reclama cultul dezvoltat al Bisericii, lucrarea sa organizata de asistenta sociala si administrarea bunurilor sale, apar o seama de functionari bisericesti ca: schevofilax, sachelar, sacheliu, ecdic, notar, iconom, hartofilax, apoi orfanotrof, brefotrof, xenodoh, nosocom, hartular, administrator si altii. Aceste functii se confereau, fie clericilor, fie laicilor, prin numire, care era adesea urmata de rituri religioase, dar care nu acordau vreo putere sacramentala, ci aveau doar valoarea unor consacrari ierurgice. Numarul acestor functionari a variat dupa nevoile Bisericii, ca si atributiile lor.

Modul promovarii unei persoane intr-una din categoriile amintite de slujitori e determinat de originea, atributiile si rostul fiecaruia dintre aceste categorii. Ierarhia sacramentala, care e de origina divina si are ca misiune mijlocirea mantuirii, misiune pe care o realizeaza prin manuirea puterii bisericesti, primeste capacitatea de a fi detinatoare a puterii bisericesti, ca si puterea insasi potrivit treptei respective, printr-o Taina specifica. Ea e necesara pentru ca sunt necesare Tainele, ori Tainele sunt valide numai daca sunt savarsite de o persoana care a primit aceasta capacitate. Acordarea unor distinctii sau demnitati membrilor ierarhiei sacramentale, nu-i ridica din treapta sacramentala pe care o au, nu le da un plus de har sacramental, chiar daca se face prin oricate ceremonii, pentru ca acordarea harului sacramental a fost legata pentru totdeauna, prin voia divina, de o anumita Taina. Acordarea unor distinctii sau demnitati poate da jurisdictie, cinste, har ajutator, spre buna lucrare, dar atat.

Ierarhia inferioara, care este de origina bisericeasca si are un rol auxiliar, implineste anumite slujbe reclamate de activitatea multipla a Bisericii prin care ajuta, sau prin care participa adesea activ la lucrarea ierarhiei sacramentale, dar aceste lucrari nu au in ele insele o valoare sacramentala, nu acorda har sacramental, nu creeaza vreo stare harica deosebita. De aceea, pentru slujba lor nu-i necesar un har sacramental si o capacitate deosebita. Deoarece ei insa implinesc lucrari pe care ceilalti credinciosi nu le pot savarsi, instituirea lor in slujba respectiva se face printr-o ierurgie, adica printr-o ceremonie randuita de Biserica, prin care ei sunt consacrati adica separati de ceilalti si dedicati slujbei lor, implorand pe Dumnezeu ca sa trimita ajutorul sau harul Sau spre a-i face sa lucreze cu vrednicie in slujba lor.

Functionarii bisericesti sunt acei clerici sau laici care au primit anumite insarcinari administrativ-conducatoare in cadrul Bisericii, potnivit nevoilor carora Biserica a trebuit sa le faca fata in cursul vremii. Aceste insarcinari sau slujbe se acordau prin numire, urmata uneori de ceremonii religioase. Primirea lor insa nu da celor ce le primesc c stare harica deo- -sebita; chiar in cazul cand acordarea lor se face printr-o ceremonie religioasa, valoarea acesteia e doar aceea a unei consacrari ierurgice.

Se evidentiaza deci faptul pe care l-am accentuat mereu, anume ca, ierarhia sacramentala si laicii sunt categorii constitutive ale Bisericii, deci care au caracterul de necesitate in Biserica, fara de ele Biserica neputand exista. Aceste categorii au o stare harica statornica diferita, acordata prin Taine diferite.

Taina prin care cineva devine membru al ierarhiei sacramentale - socotind posedata deja calitatea de credincios prin Taina Botezului - poarta, in timpurile noastre, numele de Hirotonie, iar Ierurgia prin care o persoana e consacrata unei slujiri in Biserica care tine de atributiile clerului inferior, sau prin care unei persoane din clerul sacramental i se acorda un rang onorific sau administrativ (o demnitate sau o distinctie), poarta numele de Hirotesie.

Intelesul acestor cuvinte n-a fost totdeauna acelasi, ci a existat o perioada de fluctuatii, de folosire a unuia in locul celuilalt, ceea ce se explica prin semnificatia cu care erau folosite in lumea antica, ca si in Biserica la inceput, prin etimolgia lor, ca si prin lipsa unei terminologii stabilite in Biserica primara.

Etimologic, amandoua cuvintele sunt compuse avand aceeasi baza in cuvantul "heiro"= mana. Astfel, hirotonia care este compus din "heir" si "teino" si = a intinde, a desfasura ,a lungi, inseamna intinderea mainii, actiunea de a intinde mana.

Ramane acum sa cercetam care-i semnificatia gestului sau actiunii de a intinde mana si care a actiunii de a pune mana sau mainile. Substantivul hirotonia ca si verbul heirotoneo gasim intrebuintate in lumea antica pagina, de unde au fost imprumutate de catre Biserica sl folosite intai cu intelesul pe care il aveau in lumea pagana, iar mai tarziu cu o alta semnificatie.

La grecii vechi, verbul heirotosneo pe langa sensul etimologic amintit, avea si intelesul special de a intinde mana pentru a vota, sau de a vota cu ridicarea mainii, a investi pe cineva cu o insarcinare printr-un vot cu mana ridicata, a alege pe cineva prin vot dat prin ridicarea mainii, a decide printr-un vot cu mana ridicata. De aci, si substantivul hirotonia in sens special insemna actiunea de a intinde mana pentru a vota, actiunea de a vota cu mana intinsa, alegere prin ridicarea mainii de catre popor, deci in general alegere, votare, sufragiu.

Acest sens al cuvintelor amintite provine din practica sau sistemul pe care-l foloseau grecii, in special atenienii, - ca si romanii mai tarziu - pentru a-si alege demnitarii, magistratii sau conducatorii. Anume, alegerea acestora se facea fie prin sorti, fie de catre popor, care-si exprima votul prin ridicarea mainii, iar dupa mainile ridicate, se socoteau voturile. De timpuriu insa, chiar si in lumea greaca, cuvantul "hirotonia" si-a largit sensul, ne mai fiind folosit numai in intelesul de alegere prin vot dat prin ridicarea mainii, - inteles care e in stransa legatura cu semnificatia lui etimologica si care indica de fapt mai mult modul votariii -, ci si in intelesul de alegere in general, indiferent de modul in care era facuta, sau chiar in intelesul de stabilire, asezare, fara o alegere prealabila.

La inceput si in Biserica cuvantul "hirotoneo" a fost folosit in intelesul de a alege, a designa prin alegere. Astfel, in Noul Testament acest cuvant e folosit in sensul de a alege si de a aseza, pe cand preotia (Hirotonia de azi), care se facea prin punerea mainilbr, era exprimata obisnuit prin expresia puneriea mainilor ((I Tim. 4, 14; 5, 22; II Tim. 1, 6; F. Ap. 6, 6 si poate F. Ap. 13, 3). Cu acest inteles cuvantul e intrebuintat in II Cor. 8, 19, unde Pavel vorbeste de un frate "ales de catre biserici", adica de catre obstea credinciosilor, pentru a-l intovarasi in lucrarea sa in F. Ap. 10, 41, unde Petru zice ca, dupa inviere, Iisus Hristos s-a aratat lor, "martorilor mai inainte alesi de catre Dumnezeu, adica Apostolilor, si probabil in F. Ap. 14, 23, unde se spune ca Pavel si Barnaba intemeiau comunitati crestine "randuindu-le presbiteri in fiecare biserica", randuire sau asezare care, probabil, conform, obiceiului timpului, se facea prin alegere savarsita prin ridicarea mainii. Desigur, insa, ca, in aceasta "randuire" poate intra atat alegerea, cat si sfintirea.

Tot intelesul de alegere il are si in scrierea de la sfarsitul sec. I numita "Didahia celor doisprezece 12 Apostoli", la cap XV, 1 unde se zice credinciosilor: "Alegeti-va deci episopi si diaconi demni..." ori, credinciosi pot alege clerici, dar nu-i pot hirotoni. Cu acelasi inteles de alegere sau randuire, e folosit de unii scriitori din sec. I, ca Flaviu Iosif (Antic. Jud. XIII, 2, 2), Filon (II, 76), Plutarh (Vit. Timol. c. VII), apoi in inscriptii, precum si la unii Parinti Apostolici, ca de pilda la Ignatiu de Antiohia (Epist. catre Filadelfieni X, 1; Smirneni X, 2; Policarp VII, 2) care invita comunitatile sa aleaga un diacon pe care sa-l trimita la Antiohia, sa aleaga adica pentru o misiune pe un diacon deja in functiune. Desi asupra sec. II si III in parte, documentele sunt prea putine, lucru explicabil prin greutatile pe care le-a indurat atunci Biserica, marturiile ulterioare au valoare si pentru acest timp, atestand practici si sensuri care au persistat pana la ele.

Astfel, Constitutiunile Apostolice, redactate in sec. III-IV, dar pe baza de documente apartinand secolului I-III, continua sa foloseasca termenul "hirotoneo"si in sens de alegere, - alaturi de intelesul de sfintire care incepuse sa devina preponderent, - atunci cand dispun ca episcopul sa se aleaga de catre popor (Const. Ap. c. VIII, cp.. 4) 20). Tot cu sens de alegere e folosit de unii Parinti si scriitori bisericesti, ca Ioan Hrisostom (Ornil. XXXII la Mt.), Socrat (H. E. c. I, cp. XXXVIII), Teodoret (Orat. VIII, de Providentia), precum si in unele canoane. Amintim dintre acestea can. 19 Ant. (an. 341), care, rapetand can 4/I si 6/I, cere ca episcopul sa nu se "hirotoneasca" fara sinod si prezenta mitropolitului, precum si can. 5 Laod. (an 343), care opreste ca hirotonia sa se faca in fata "ascultatorilor", adica a penitentilor din treapta a doua sau a catehumeniilor din prima treapta. Balsamon si Zonara socotesc ca in amandoua e vorba de alegere. Motivul pentru care "ascultatorilor" le-ar fi fost oprit sa participe la alegere rezida in faptul ca la aceasta ocazie se spuneau si pacatele celor ce urmau sa fie alesi. Altii insa socotesc ca aci; e vorba de hirotonie, nu de alegere.

In orice caz, can. 19 Ant. vorbind in continuare de alegerea pe care trebuie s-o faca toti episcopii eparhiei, sau cel putin "cei mai multi", se pare ca opirfia lui Balsamon si Zonara e indreptatita, sau ca cel putin aci cuvantul exprima atat alegerea cat si sfintirea. In acelasi sens, cel de alegere, il gasim, in can. 13 Cart. (an. 419), care hotaraste ca episcopul nu poate fi "hirotonit" decat de multi, dar la nevoie si de trei episcopi, cu porunca primatului, precum si in can. 49 Cart. in care a fost respinsa propunerea ca pe viitor "hirotoniile" episcopilor sa se faca de catre doisprezece episcopi - propunere pricinuita de faptul ca doi episcopi "au indraznit sa hirotoneasca un iereu", (un episcop), adica sa-l aleaga, caci potrivit can. 1 Ap., hirotonia propriu zisa puteau "indrazni" s-o faca, si numai doi, - si s-a hotarat ca sa fie de ajuns trei episcopi pentru "hirotonia" unui episcop. Daca insa, precizeaza canonul urmator (can. 50 Cart.), poporul ar ridica vreo obiectie in legatura cu alegerea episcopului, atunci la cei trei episcopi sa "se mai adauge unul sau doi, caci ar ii prea indraznet, ca numai trei sa hotarasca intr-o chestiune atat de insemnata.

Intelesul acestor canoane devine mai clar daca luam in considerare felul in care se alegeau episcopii in primele veacuri. Stim ca alegerea acestora se facea prin conlucrarea poporului, a clerului si a episcopilor,fie ca poporul si clerul alegeau, iar episcopii cenzurau si aprobau sau nu alegerea, fie ca episcopii alegeau si comunitatea isi da consimtamantul.

In sec. I-III nu era precizat cati si care anume episicopi urmau sa participe la alegere, ci se stie doar ca participau "episcopii prezenti"-(Const. Ap. VIII, 4), care desigur erau cei vecini. In sec. IV, odata cu introducerea sistemului mitropolitan, prin care 4/1 se precizeaza ca "asezarea" unui episcop, adanca in primul rand prin alegerea lui - urmata, apoi bineinteles de hirotonie - avea sa se faca de toti: episcopii din eparhie (provincie), sau, in caz de imposibilitate, da catre cel putin trei, iar ceilalti sa consimta prin scrisori, si apoi, dupa confirmarea mitropolitului, sa se faca hirotonia lui. Asadar, acest canon, fata de abuzurile facute de schismaticii meletieni si donatisti, precizeaza ca nu numai hirotonia unui episcop sa se faca de catre 2 sau 3 episcopi, asa cum fiinta practica veche-(Const. Ap. VIII, 4; III, 20; can, 1 ap.), ci ca si alegerea lui sa se faca de cel putin trei episcopi, bineinteles impreuna cu poporul si clerul. Deci alegerea o puteau face 3 episcopi plus poporul, iar consacrarea 2 sau 3 episcopi.

In urma acestor consideratiuni intelegem pentru ce "hirotonia" unui episcop facuta de multi episcopi", din canoanele amintite mai sus, o putem intelege ca alegere si ca acelasi sens il poate avea si atunci cand e facuta numai de trei cu consimtamantul celorlalti.

Marturia lui Balsamon si Zonara intareste cele spuse pana aici in legatura cu sensul de alegere pe care il avea "hirotoneo" zicand ca, la inceput, episcopii se alegeau de catre popor, care vota prin ridicarea mainii.

Dar in Biserica, cuvantul "hirotoneo", pe langa sensul de alegere, sensul lui vechi, a primit de timpuriu si intelesul de preotire, de sfintire-sau ridicare intr-o treapta a ierarhiei sacramentale, de ceea ce se cheama acum Hirotonie. Aceasta schimbare de sens se datoreste probabil faptului ca in vechime alegerea si hirotonia erau strans legate, a doua urmand de indata primei si anume in mod necesar, "din momentul in care cei trei factori: popor, cler si episcopi, cadeau de acord asupra unui candidat si-l socoteau apt pentru acea slujba, incat aceste doua acte, desi distincte, usor au putut fi numite cu acelasi nume, sau ca numele unuia sa fie dat celuilalt. In intelesul de atunci, cel "hirotonit", adica ales, era de indata si in chip obligatoriu sfintit, adica preotit, consacrat ca alegerea se facea tocmai in vederea consacrarii (a hirotonirii), incat o alegere valida, neurmata de hirotonie nu-si mai are, in cazul dat, ratiunea existentei sale. De aceea n-a fost prea greu sa se foloseasca cuvantul care numea alegerea: ("hirotonia") pentru a indica amandoua actele prin care se instituie clerul, adica atat alegerea cat si sfintirea, iar mai tarziu ca acesta sa fie rezervat numai pentru actul sfintirii, mai alesi ca rolul poporului in alegere incepuse sa fie diminuat, ierarhia incercand, ce-i drept fara succes, sa-si rezerve exclusiv siesi atat alegerea, cat si sfintirea clericilor, incat cele doua acte pareau unul singur. La schimbarea sensului a putut contribui si faptul ca atat alegerea, cat si hirotonia se faceau uzandu-se de acelasi organ al corpului, de mana, in primul caz ridicandu-se mana, in al doilea punandu-se mana pe cel ales, precum si asemanarea grafica si fonetica dintre cele doua cuvinte care exprimau aceste actiuni ,adica dintre cuvintele "hirotonie" si "hirotesie".

Astfel se constata ca "hirotonia" a fost folosit nu numai pentru a desemna alegerea clerului, ci si in inteles de preotire, de hirotonie in sens actual, sau uneori chiar pentru a le desemna pe amandoua. O perioada de timp cuvantul "hirotonia" a fost intrebuintat paralel, fie in intelesul de alegere, fie in cel de preotire, de hirotonie. Cu timpul insa acest ultim inteles a biruit, si astfel cuvantul "hirotonie" a ajuns sa insemneze numai preotire, sfintire, adica ceea ce azi se intelege prin el.

Care e momentul in care cuvantul "hirotonie" a fost luat intai in insemnarea de preotire, consacrare, nu se poate sti cu precizie. In orice caz, acesta trebuie cautat in primele secole, poate chiar spre finele sec. I sau la inceputul sec. II, caci, cu acest inteles il aflam in canoanele apostolice, ori acestea, desi-s pomenite numai. in sec. IV, "ca materie in mare parte apartin epocii apostolice". Incepand cu sec. II, termenul "hirotonie" e folosit obisnuit in intelesul de sfintire si numai exceptional in cel de alegere, sau uneori imbinand amandoua sensurile.

Cuvantul "hirotonia" il aflam cu intelesul actual da Hirotonie, preotire prin punerea mainilor, in Const. Apost. (VI, 17; VII, 4$) 30), in Didascalie (II, 2, 3), in mai multe canoane, dintre care amintim: can. 1, 2, 35, 36, 68, 82 ap. 8/1, 16/1, 8/III, 9/111/ 10/IV, 28/IV, 30/IV, 3/V1, 12/V1, 13/VI, 17/VI, 31/VI, s. a., in care e vorba de conferirea puterii sacramentale celor trei trepte ale ierarhiei superioare, precum si la, unii scriitori si Parinti, dintre care amintim in special pe Sf. Ion Hrisostom pentru definitia pe care o da, zicand: "aceasta este hirotonia. Se pune mana pe barbat, iar Dumezeu savarseste totul; si mana lui este, aceea care atinge capul celui ce se hirotoneste, daca se hirotoneste cum trebuie" Omil XIV la F. Ap., in P. G. LX, 116 31). De fapt, incepand cu sec. IV, intelesul de alegere al cuvantului "hirotonie" e aproape total pierdut, fiind generalizat cel de preotire.

Un alt inteles in care a fost folosit cuvantul "hirotonie" e cel de binecuvantare. Se pare ca uneori aceasta bihecuvantare se facea prin rugaciuni si punerea mainilor. Astfel, trebuie sa se inteleaga ca insemnand binecuvantare toate locurile in care e vorba de "hirotonia" clericilor inferiori sau a altar slujitori ai bisericii, caci acestia, asa cum am amintit, nu au hirotonie propriu zisa. Asemenea locuri gasim in Const. Ap. c. III, cp. XI, unde se arata ca presbiterului nu i s-a dat puterea de "a hirotoni", diaconi, ipodiaconi, cantareti, lectori, ostiari .si diaconite, in can. 15/IV, 14/VI si 40/VI, care opresc ca femeia sa se "hirotoneasca" diaconita inainte de 40 de ani, in can. 80 Cart, care vorbeste de "hirotonia" egumenilor, precum si in can. 15/VI, care opreste pe ipodiacon sa se "hirotoneasca" inainte de a avea 20 de ani.

Trebuie sa remarcam insa ca, dupa cate se pare, in unele canoane cuvantul "hirotonia" are in acelasi timp atat intelesul de hirotonie propriu zisa cat si cel de binecuvantare sau Hirotesie, sau ca prin el se exprima amandoua acestea. Aceasta insemnare trebuie ca o are, de pilda, in canoanele care vorbesc despre hirotonia presbiterului, diaconului si a celorlalti clerici (can. 1 Ap.), care opresc,sa se hirotoneasca pe bani episcop, presbiter, diacon sau altcineva dintre cei numarati in cler (can. 2/IV, 5/VII), care opresc sa se hirotoneasca preoti, diaconi si oricare altul din tagma bisericeasca fara destinatie (can. 6/IV), sau care opresc casatoria presbiterului, diaconului si ipodiaconului dupa hirotonie (can. 6/VI, 13/VI), canoane in care, dupa cum se vede, e vorba atat de clerici superiori cat si de cei inferiori.

Trecand la analizarea sensurilor pe care le-a avut cuvantul "hirotonia" va trebui sa cercetam mai intai semnificatia gestului sau a ritului punerii mainilor in general, ca apoi sa ne putem da seama de valoarea si intelesul in legatura cu instituirea clerului.

Punerea mainilor poate fi gest natural, act ritual sau act sacramental. Ca act ritual sau ca rit o gasim folosita in Vechiul Testament pentru binecuvantare (Gen. 48, 15), pentru consacrare lui Dumnezeu, fie a victimelor, care erau jertfite, in care caz puneau mainile cei ce le ofereau sau batranii poporului, spre a le incarca cu pacatele lor (Gen, 4, 4; Ex. 29, 10), fie a levitilor, in care caz puneau mainile toti fii lui Israel (Ex. 28, 41; Num. 8, 10; 27, 18; Deut. 34, 9), pentru ca acestea sa fie ca o ofranda a tuturor. Uneori era folosit pentru investirea intr-o functie, indicand in acest caz si o transmitere de putere (Num. 27, 18), - de unde a si devenit cu timpul rit pentru recrutarea sinedriului, - sau pentru a indica vinovatia, sau ca semn de juramant (Gen. 14, 22; Lev. 24, 14 34).

Noul Testament ne marturiseste ca Iisus Hristos folosea acest gest pentru vindecari (Mc. 5, 23; Mt. 8, 2; Mc. 1, 41)" si pentru binecuvantari (Mc. 10, 13, 16; Mt. 19, 13). Apostolii foloseau punerea mainilor fie pentru vindecari (F. Ap. 9, 12), fie ca act sacramental, si anume ca parte a randuielii externe a unor Taine, in Mirungere (F. Ap. 8, 17) si Hirotonie (F. Ap. 6, 6; I. Tirri. 4, 14, II Tim. 1, 6).

In primele veacuri practica punerii mainilor o gasim intrebuintandu-se; in toate Tainele, dar fara a constitui la toate un rit esential, cum e de pilda pentru hirotonie. Ea era intrebuintata de asemenea in unele ceremonii ale Bisericii, ca de exemplu, la exorcizare, reprimirea ereticilor, iertarea publica a penitentilor, binecuvantari, etc.

Dupa cum vedem, semnificatia actului punerii mainilor e diferita si ea este determinata de catre cuvintele sau rugaciunile care-l insotesc. Gestul singur n-are valoare si nici inteles precizat. Astfel ca, despre valoarea si semnificatia ritului punerii mainilor putem vorbi numai luandu-l ca o unitate cu rugaciunea insotitoare.

Datorita acestei stranse legaturi dintre punerea mainilor si rugaciunea care o insoteste si determina, legatura care isi are inceputul in epoca apostolica, uneori, o expresie a fost folosita in locul celeilalte, punerea mainilor fiind numita rugaciune (Const. Ap. VIII, Trad. ap.) sau invers, rugaciunea fiind numita punere a mainilor, incat Fer. Augustin zice: "Manus impositio... quid est aliud nisi oratio super hominem" (De baptismo II, 16, 21, P. L. XLIII, 14). Tot datorita rugaciunii cu care era unita, punerea mainilor a fost numita uneori si binecuvantare. La fel, ca urmare a faptului ca adesea punerea mainilor era intovarasita de semnul crucii, sau se confunda cu el, adica se puneau mainile facandu-se semnul crucii cu ele, ea a primit si numirea de insemnare, pecetluire consignatio.

Punerea mainilor insotita de rugaciuni e ritul esential al Tainei Hirotoniei, si constituie ceea ce se numeste partea vazuta a acestei Taine. Intrebuintarea acestui rit de catre Apostoli, ne e cunoscuta, o multime de alte marturii ulterioare ne confirma folosirea lui atat in Orient cat si in Occident. In Biserica, Apuseana insa, incepand cu sec. X, se introduce pe cale privata un nou- rit, cel al predarii obiectelor sacre, care se generalizeaza in sec. XII-XIII, pentru ca in 1439, prin decretul lui Eugeniu IV, sa fie "declarat rit esential al Hirotoniei. Fata de aceasta inovatie, teologii s-au impartit, unii "dintre ei depunand mari eforturi sa o justifice.

Mai mentionam ca scrierile primelor veacuri crestine nu sunt de acord cand e vorba sa precizeze care anume persoane din cler primesc punerea manilor la instituirea lor. Ea e admisa in general pentru treptele superioare. Cat priveste treptele inferioare si ceilalti slujitori ai Bisericii, in unele scrieri e admisa pentru ipodiaconi si lectori, dar e exclusa pentru exorcisti, fecioare si vaduve (Const. Ap. VIII, 21, 22, 24, 25, 26; Epitoma o exclude si pentru lectori), in altele e exclusa si pentru ipodiaconi si lectori, ca si pentru ceilalti slujitori bisericesti (Traditia Apostolica a lui Ipolit, canoanele lui Ipolit, Sacramentarul lui Serapion, Testamentul Domnului).

Din precizarile pe care le-am facut mai sus, e de retinut ca punerea mainilor e ritul esential ai Hirotoniei. Prin urmare, si semnificatia proprie a cuvantului "hirotesia", care nu inseamna altceva decat punerea mainilor, nu poate fi alta decat cea de- hirotonie, preotire. Ca in primele secole ale Bisericii a fost intrebuintat cu acest inteles, rezulta din faptul ca il gasim folosit in unele canoane pentru a exprima ideea de sfintire, de hirotonie. Adesea il gasim alaturi de cuvantul "hirotonia", care, asa cum am amintit, incepuse de timpuriu sa-si piarda sensul propriu si sa aiba intelesul de sfintire, sau atat de alegere cat si de sfintire.

Cu acest inteles il gasim in can. 9 Neoc. in care, dupa ce se opreste de a sluji presbiterul care a pacatuit in trup inainte de "hirotonia" in continuare se arata ca parerea multora e ca si "hirotesia" iarta celelalte pacate, deci ar urma ca pentru acestea sa nu se opreasca de la slujire; in can. 10 Ant., care opreste pe horepiscopii ce au luat "hirotesie" de episcop sa hirotoneasca presbiteri si diaconi fara incuviintarea episcopului locului - ori e stiut ca horepiscopii erau egali in hirotonie cu episcopii, dar supusi acestora din punct de vedere administrativ -; in can, 17 Ant., care obliga pe cel ce a luat "hirotesia" de episcop sa-si ocupe scaunul; in can. 13 si 22 Ant. care declara nula "hirotesia" facuta de un episcop care ar indrazni sa hirotoneasca - (presbiteri sau diaconi, precizeaza can. 22 Ant.) - in afara eparhiei sale, fara a fi chemat; in can. 6/IV, care declara nula "hirotesia" fara destinatie, atat a clericilor inferiori, cat si a celor superiori; in can. 19/1 unde se spune ca diaconitele n-au "hirotesie", ori stim ca ele erau consacrate prin punerea mainilor Const. Ap. VIII, 19, --P. G. I, 1116), deci aveau hirotesie, dar nu hirotonie.

Cuvantul "hirotesia" a fost intrebuintat si cu intelesul de binecuvantare, inteles care se pare ca i s-a dat din cauza rugaciunii care insotea punerea mainilor. Cu aceasta semnificatie il gasim in can. 8/I, care dispune despre clericii novatieni ce se vor intoarce din ratacire, ca, marturisind in scris credinta adevarata si punandu-se mainile pe ei, sa ramana in cler. Aceasta punere a mainilor a fose interpretata ca insemnand binecuvantare inca de Patr. Tarasie al Constantinopolului, la Sinod VII ec. (II de la Niceea, in 787). Cei mai multi accepta aceasta interpretare, relevand faptul ca acelasi sinod (I ec.) luase o masura asemanatoare In legatura cu clericii schismatici meletieni, hotarand ca acestia sa ramana in cler dupa de vor primi o ceremonie speciala, care confirma hirotoniile pe care acestia le aveau si reafirma totodata drepturile patriarhului de Alexandria). Canonul 27 Cart. hotaraste ca presbiterii si diaconii dovediti in "pacate mai grele", care-i inlatura din slujba, sa nu primeasca "hirotesia" ca laicii, sau, cum zice in continuare, sa nu se puna peste ei mainile ca peste cei ce se pocaiesc, sau ca peste laicii credinciosi, si sa nu se inainteze in cler, ca si cum ar fi nou botezati. Canonul opreste deci sa se acorde clericilor caterisiti hirotesie, adica binecuvantarea consacratoare pentru a implini o slujba bisericeasca, desi acestia ziceau ca, intrucat s-au pocait dupa depunere, sunt ca si laicii obisnuiti.

La aceste exemple se pot adauga si acele locuri in care, desi, punerea mainilor nu-i exprimata prin "hirotesia" , ci manus impositio, intelesul lor e tot cel de binecuvantare consacratoare. Pe noi insa ne intereseaza folosirea lui "hirotesia" in sens de "binecuvantare consacratoare, in legatura cu instituirea clerului. Pe aceasta linie de idei, o marturie clara despre intrebuintarea acestui cuvant cu insemnarea de binecuvantare pentru promovarea in clerul inferior, o aflam in can. 14/VII, canon pe care cei mai multi il socotesc ca fiind cel ce face distinctia neta intre hirotonie si hirotesie luate in insemnarea lor actuala. In fond, acest canon nu face altceva decat ca foloseste cuvantul hirotesie in sens de binecuvantare pentru acordarea treptelor inferioare, adica in sensul pe care il are si azi. Canonul, vazand ca unii primesc din pruncie tunderea clericala si, fara sa mai primeasca apoi "hirotesia"de la episcop, citesc de pe amvon, impotriva canoanelor, opreste acest obicei. In continuare, ingaduie apoi egumenului care, presbiter fiind, a primit de la episcop "hirotesia "pentru promovarea in egumenie, sa faca hirotesie de citet in manastirea sa. Canonul se refera la unele dispozitii anterioare prin care se ingaduie ca sa cante in Biserica numai "cantaretii canonicesti" (carc. 15 Laod.), adica cei sfintiti de episcop, sau sa citeasca de pe amvon numai cei ce aveau tundere ierarhiceasca si binecuvantare de la pastorul lor (can. 33/VI). Deci canonul opreste sa citeasca de pe amvon pe cei ce, fiind din pruncie in slujba Bisericii, erau doar tunsi ca si clericii, cerandu-le sa aiba, pe langa aceasta tundere, si binecuvantarea episcopului, adica sa aiba hirotesie. Canonul arata de asemenea, ca egumenia se da prin Hirotesie celui ce are Hirotonia de presbiter.

Cu toata distinctia introdusa prin can. 14/VII, cuvintele hirotonie si hirotesie continua a fi intrebuintate ca si mai inainte, adica exprimand fiecare din ele cand actul hirotoniei cand pe cel al hirotesiei propriu zise. Astfel, in canonul 6 al lui Nichifor Marturisitorul (806-815) se foloseste cuvantul hirotonie pentru a indica hirotesia ipodiaconului, act pe care il permite si egumenului-pentru manastirea in fruntea careia se gaseste.

Exemple de acestea nu lipsesc, nici din veacurile urmatoare. Chiar si Simeon al Tesalonicului (+ 1430) cuprinde sub acelasi titlu de "hirotonii atat consacrarea treptelor superioare, cat si a celor inferioare: El specifica, insa, ca doua sunt hirotesiile care se fac in afara altarului: cea a ipodiaconului si a lectorului - pe a acestuia din urma numind-o si insemnare-sau pecetluite poate din cauza tunderii, - iar hirotoniile propriu zise, care se fac in altar, sunt trei: a diaconului, presbiterului si episcopului.

Din aceasta cercetare pe care am facut-o asupra sensurilor cu care au fost intrebuintate, in lumea veche crestina cuvintele "hirotonia"sl "hirotesia" trebuie sa retinem cateva precizari mai insemnate.

Cuvantul "hirotonia" n-a exprimat la inceput ideea de sfintire, de hirotonie, ci pe cea de alegere, idee pe care o exprima si in lumea pagana de unde a fost imprumutat. De timpuriu insa, cam de la inceputul sec. II, pe langa acest inteles, cel propriu de altfel, cuvantul a primit si intelesul de consacrare, preotire, poate din cauza stransei legaturi care exista intre alegere pi sfintire, caci de fapt, acestea formau doua parti ale aceluiasi tot, sau doua etape ale unui singur act. Astfel, cuvantul a ajuns sa fie folosit un timp pentru a desemna fie alegerea, fie sfintirea, fie pe amandoua deodata. Intelesul de sfintire, desi cel impropriu, s-a incetatenit din ce in ce, in dauna intelesului originar, ajungand cu incetul sa biruiasca. Ideea alegerii a ramas sa fie exprimata prin alte cuvinte, prin hirotonie avind sa se inteleaga numai sfintirea. Dar, chiar si cu intelesul de sfintire, folosirea cuvantului hirotonie nu era precizata in felul in care e astazi, ci cuvantul se intrebuinta pentru a arata fie hirotonia propriu zisa in cele trei trepte sacramentale, fie binecuvantarea pentru instituire in treptele inferioare ale clerului. Uneori se folosea pentru a indica instituirea clerului in general, atat a celui superior cat si a celui inferior. Dintre aceste intelesuri diferite, cel mai frecvent era cel de sfintire a clerului superior, dar a trebuit sa treaca o perioada indelungata pentru ca acest inteles sa devina singurul. In sec. XV inca nu era deplin precizat.

Cuvantul "hirotesia", care e termenul propriu pentru punerea mainilor, ritul esential al Tainei Preotiei, a avut la inceput insemnarea de sfintire, preotire, fiind un alt nume pentru ceea ce in Noul Testament se exprima prin punerea mainilor. Pe langa aceasta insemnare, el avea si pe aceea de binecuvantare in general, sau de binecuvantare pentru promovarea in clerul inferior, in special. Desi in mod firesc ar fi trebuit ca acest cuvant sa se foloseasca pentru a arata hirotonia propriu zisa, ca unul care ii exprima corect ritul, totusi acest inteles s-a pierdut cu timpul, ramanand ca el sa exprime doar binecuvantarea pentru instituirea clerului inferior, precum si pentru acordarea unor ranguri administrative sau onorifice.

Din cauza intelesurilor diferite pe care le-au avut cuvintele "hirotonie" si "hirotesie", a urmat in mod inevitabil o anumita confuzie in folosirea lor, fiind luate adesea unul in locul celuilalt. Astfel, uneori termenul "hirotesie" a fost intrebuintat cu intelesul de hirotonie (can. 19/1, 6/1V, 9 Neoc, 10 Ani, 17 Ani, 22 Ani), sau invers, cel de "hirotonie" cu sensul de hirotesie (can. 15/IV, 14, 15 si 40/VI; 80 Cart., 6 Nichifor Mart.) in cit se intampla, de pilda, ca in acelasi canon sa fie folosite amindoua cuvintele pentru a exprima acelasi act sfintitor (can. 6 si 15/IV, 13 Ant., 9 Neoc). Aceasta confuzie in folosirea termenilor a durat multa vreme. In sec. XV ea fiinta inca, caci Simion al Tesalonicului vorbeste cand de "hirotonia" ipodiaconului, cand de hirotesia lui desi mai inainte specificase ca acesta se hirotoseste. incetul cu incetul, sensul celor doua cuvinte s-a precizat. Fata de aceasta evolutie destul de complicata, ne putem intreba care este sensul precis al celor doua cuvinte, ce se intelege adica acum prin Hirotonie si ce se intelege prin Hirotesie?

Hirotonia e o Taina, Hirotesia o Ierurgie. Ce se intelege insa prin Taina si ce prin Ierurgie? Care sunt asemanarile si deosebirile lor?

Stim ca o Taina este o lucrare vazuta, instituita de Domnul Iisus Hristos, care impartaseste omului harul nevazut al Sau. Ea are deci un prim element esential, constitutiv, instituirea ei divina, caci harul e al lui Dumnezeu, deci numai El e in drept sa fixeze modul impartasirii lui si numai El poate lega harul de un element vazut. Instituirea dumnezeeasca priveste insa numai partea esentiala a Tainei, nu si toate ceremoniile anexe, si se refera atat la acte (materie), cat si la cuvinte (forma). Ea poate fi facuta de Iisus Hristos direct, sau de Iisus Hristos prin Sf. Apostoli, adica lasand ca acestia, dupa porunca Sa si sub supravegherea Duhului Sfant, sa precizeze partea sensibila corespunzatoare harului respectiv, pentru Tainele la care aceasta n-a fost precizata de Mantuitorul insusi.

Partea externa a unei Taine se compune din cuvinte si acte esentiale, cele de instituire divina, necesare validitatii Taineii si din ceremonii adaugate ulterior de origina bisericeasca, ceremonii care relefieaza cele ce se savarsesc, dar a caror lipsa nu face nevalida Taina. Ca facand o unitate cu actul, trebuie sa socotim si elementul natural, cu care se savarseste actul. Nici cuvintele singure, nici actele singure, n-au valoare sau eficienta sacramentala, ci numai impreuna.

Harul pe care-l transmit Tainele difera la fiecare Taina, desigur, privit in efectele nu in natura lui, caci dupa natura harul e unul singur. Harul dat prin Taine isi are cauza in Iisus Hristos, e puterea, care izvoraste din lucrarea lui mantuitoare si-i dat spre mantuirea oamenilor.

Taina e savarsita, realizata sau valida prin implinirea randuielii proprii fiecareia, de catre slujitori care au capabilitatea sa faca aceasta, si in cadrul Bisericii, campul mantuirii. Validitatea ei nu e in functie de moralitatea savarsitorului, pentru ca el e numai instrumentul vazut prin care Dumnezeu savarseste nevazut Taina, harul dandu-se prin partea vazuta a Tainei, iar nu prin el, dupa cum nu e in functie nici de credinta lui atat timp cat aceasta nu-i marturisita ca opusa Bisericii. De asemenea, validitatea Tainei nu e in functie nici de moralitatea sau credinta celui care urmeaza sa o primeasca, pentru ca Taina se savarseste pentru primitori, dar nu prin ei, ci prin implinirea partii externe a Tainei respective. Eficacitatea Tainei, intelegand prin aceasta lucrarea mantuitoare a ei in om, producerea, efectelor harului in sufletul acestuia, e insa in dependenta de pregatirea primitorului, cerandu-se ca acesta sa nu opuna vreo piedica harului, sa aibe ceea ce Andrutsos numeste "receptivitate pasiva".

Tainele sunt necesare pentru mantuire, deoarece mantuirea nu se poate face fara har, ori harul se da prin Taine. Ele sunt mijloace ale harului, care lucreaza in Biserica, aria mantuirii. Prin ele Hristos e prezent si lucreaza in Biserica, prin ele se sfintesc si se sustine viata religios-morala a crestinilor.

In ce priveste Ierurgiile constatam ca ele exista - si inca multe -, dar care sunt efectele si modul actiunii lor nu stim precis, pentru ca Biserica inca nu s-a pronuntat oficial asupra lor. De aceea nu poate fi vorba decat de o incercare, desigur relativa, de determinare a lor, determinare care va fi mai mult indicativa.

Doua idei stau la baza folosirii Ierurgiilor: prima, solidaritatea dintre om si natura, a doua, bogatia harului si necesitatea lui pentru toate actiunile omului.

Pacatul omului a stricat armonia naturii, care a fost blestemata (Gen. 3, 17-19), supusa stricaciunii si stapanirii celui rau (Ef. 2, 2), si care, solidara cu omul din pricina caruia a cazut in stricaciune, asteapta izbavirea odata cu acesta (Rom. 8, 20-22). Intruparea Domnului a facut posibila slobozirea naturii din robia stricaciunii si sfintirea ei, caci Domnul a sfintit natura pe care a purtat-o si a lasat Bisericii puterea s-o sfinteasca, sustragand-o de sub puterea celui rau (Mt. 10, 8 ; Mc. 16, 17-18, incat, dupa cum ne spune Apostolul Pavel, "toata faptura... se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I, Tim. 4, 5).

Bogatia efectelor harului niciodata nu poate fi limitata, circumscrisa, dupa cum si din partea omului exista o continua si nelimitata trebuinta de ajutorul harului. In acest fel, pe langa harul dat prin Taine, care e absolut necesar mantuirii, omului ii este de folos harul ajutator al lui Dumnezeu intr-o multime de alte imprejurari ale vietii .si pentru alte trebuinte decat acelea pentru care se acorda harul prin Taine, pentru ca el sa progreseze mereu in lucrarea celor bune.

Pe temeiul celor aratate, Ierurgiile se prezinta ca slujbe randuite de Biserica cu scopul de a curati si sfinti natura si pe oameni comunicand acestora un har ajutator pentru anumite imprejurari determinate ale vietii lor.

In mod direct si in specie, Ierurgiile au fost instituite de Biserica, dar indirect, indepartat si global, ele au fost instituite de Mantuitorul Hristos prin puterea pe care a dat-o ucenicilor Sai, deci Bisericii, de a birui puterile raului si de a pune sub scutul ajutorului divin, atat persoanele, cat si lucrurile. Astfel, Ierurgiile sunt cuprinse in potenta si cu aceasta putere data Bisericii de Domnul Hristos, si pe baza ei, Biserica a determinat forma si numarul Ierurgiilor potrivit necesitatilor membrilor ei, precum si lucrarea proprie a fiecaruia.

Numai acceptand aceasta instituire indirecta a Ierurgiilor de catra Iisus Hristos scapam de o dubla contrazicere: prima, ca, desi numai Dumnezeu e in masura sa lege harul de un semn vazut, totusi Biserica a ran-duit slujbe menite sa acorde un anumit har; a doua, ca, din moment ce fara o instituire divina - directa sau indirecta - nici o randuiala vazuta .nu poate acorda har, Bisierica s-ar fi inselat pe sine si ar fi inselat pe altii, practicand si sustinand ca slujbele instituite de ea ar acorda credinciosilor .anumite efecte harice, pe tind acestea ar ii fost simple forme fara fond.

Instituirea lor indirecta de catre Iisus Hristos, precum si existenta .lor alaturi de Taine si variatia numarului lor, ne indica chiar in oarecare masura si rostul si eficacitatea Ierurgiilor.

Intrucat Ierurgiile se refera la persoane si la lucruri, vom vorbi deosebit despre fiecare. In ce priveste persoanele, harul care se acorda acestora prin Ierurgii nu poate fi nici intr-un caz acela care se acorda prin Taine, si nici pentru acele trebuinte ale vietii pentru care au fost instituite Tainele, caci pentru acordarea harului necesar acestor trebuinte exista ..atat harul respectiv, cat si mijloacele corespunzatoare de transmitere, adica Sfintele Taine, incat randuirea altor mijloace ar fi superflua si ar insemna nesocotirea Tainelor. Deci, nu poate fi vorba decat de un alt har in afara de cel acordat prin Taine si pentru alte trebuinte decat acel ea care sunt satisfacute prin Taine. Sigur, cand zicem har, ne gandim la efectele lui care sunt nenumarate, nu la fiinta lui care e una. De aci rezulta ca harul care se da prin Ierurgii nu poate suplini pe cel ce se da prin Taine, nici chiar pe al unei singure Taine, oricate Ierurgii am aduna laolalta, caci unele sunt efectele harului dat prin Taine si altele ale harului dat prin Ierurgii. Harul dat prin Taine e legat de partea vazuta a acestora pentru totdeauna si numai de aceasta. El e absolut necesar mantuirii, dar si suficient ei, caci din partea lui Dumnezeu sunt date toate conditiile mantuirii, -deoarece El vrea ca toti sa se mantuiasca. Fara Taine, fara harul lor, nu exista mantuire. Fara Ierurgii insa, mantuirea e posibila. Cel ce a primit Tainele, dar n-a primit ierurgiile, se poate mantui, pe cand unul care n-a primit Tainele, oricate Ierurgii i s-ar administra, nu se va mantui. Deci harul dat prin Ierurgii nu e absolut necesar mantuirii si nici suficient singur pentru mantuire, deci nici nu poate sa inlocuiasca harul dat prin Taine, care e atat necesar, cat si suficient pentru mantuire. De aceea, obisnuit, Ierurgiile se dau celor ce au o anumita stare harica, sau sunt in stransa legatura cu Tainele.

Dar ce har se da atunci prin Ierurgii? Harul care se da persoanelor prin Ierurgii nu poate fi decat, sau un har ajutator in raport cu cel dat prin Taine, care intalnindu-se cu harul pe care credinciosul il are prin Taine nu numai produce o miscare, o activare in plus a acestuia, ci ii creiaza si un climat in care acesta lucreaza cu efecte mai bogate, inmanunchindu-se in producerea acestor efecte harul existent cu unda de har a Ierurgiei si cu sfortarea omului, sau este un har acordat pentru alte trebuinte ale vietii decat acelea pentru care se da harul Sf- Taine, har care ajuta si sfinteste in domeniul pentru care a fost dat, facilitand indirect actiunea harului dat prin Taine si fiind un ajutor in plus in lucrarea de insusire a mantuirii de catre om.

Astfel, lucrarea harului dat prin Ierurgii se manifesta in exorcisme-sau in eliberarea de puterea raului, in deslegari si curatirii, in sfintiri, aftat: a persoanelor, cat si a lucrurilor. Observam, insa, ca lucrurile desi sunt pasive, totusi actiunea harului asupra lor e reala, desi neinteleasa. Astfel, prin sfintire, de exemplu, ele nu sunt numai separate de lucrurile comune si dedicate Domnului, ci primesc o oarecare putere in ele, desi nu, stim cum si in ce anume consta. Numai asa se explica faptul ca ele impartasesc sfintenie prin contact, cum ar fi prin stropirea cu apa sfintita, sau faptul ca savarsirea Mirungerii se poate face numai cu mir sfintit, sfintire care se face doar printr-o Ierurgie.

Relativ la modul in care lucreaza Ierurgiile, s-ar parea ca in ce priveste lucrurile, aceasta se produce doar prin savarsirea ritului, caci lucrurile nu pot opune o rezistenta lucrarii harului. Totusi, nu se poate sustine cu certitudine absoluta nici eficacitatea ritului singur, nici lipsa totala a influentei sfinteniei savarsitorului. Relativ la persoane, determinarea modului in care lucreaza Ierurgiile e si mai dificila. Atat se poate spune, ca, randuiala lor externa nu-i un simplu mod de rugaciune, ci ea are si o eficacitate in sine, pentru ca e facuta in numele Bisericii si pe baza puterii acesteia de a mijloci impartasirea harului si de a simti prin el, dar totusi eficacitatea ritului in sine nu e absoluta, caci Dumnezeu n-a promis expres ca va acorda har prin aceste randuieli, ci depinde in primul rand de receptivitatea si credinta primitorului si in al doilea rand de sfintenia savarsitorului, care-i poate adauga un plus de eficacitate. Astfel ca, ritul, desi savarsit corect, poate sa nu aduca efecte, daca primitorul n-are pregatirea trebuincioasa, dar, si invers, pregatirea credinciosului si chiar rugaciunile lui, fara rit, nu pot produce efectul Ierurgiei.

Partea vazuta a Ierurgiei e diferita la fiecare Ierurgie. Ea e compusa din acte, cuvinte si diverse ceremonii. Scopul si lucrarea Ierurgiilor sunt determinate de cuvinte, care cel mai adesea sunt rugaciuni. In functie de extinderea si compozitia partii externe, Ierurgiile se impart in exorcisme, dezlegari si curatiri, binecuvantari si sfintiri. In grupa ultima intra si hirotesiiie. In vorbirea obisnuita prin binecuvantare se intelege adesea si consacrare, sfintire, deci e un fel de binecuvantare consacratoare, cum e, de altfel, si in cazul hirotesiei, caci termenul binecuvantare are mai multe sensuri, nu unul singur.

Am spus ca Hirotonia e o Taina, iar Hirotesia o Ierurgie. Ramane sa mai staruim inca putin asupra acestor afirmatii si sa le precizam. Hirotonia e o Taina, caci a fost instituita de Iisus Hristos, are o parte vazuta si acorda un har. Mai precis, Hirotonia e Taina instituita de Iisus Hristos, in care prin punerea mainilor si rugaciunea episcqpului se acorda harul preotiei in una din cele trei trepte ale ei, precum si puterea bisericeasca insasi, pe masura harului treptei respective.

Instituirea dumnezeeasca a ei o aflam in puterea care a fost data Apostolilor la Cina cea de Taina (Mt. 26, 27-28; I Cor. 11, 24-26), dupa inviere (Ioan 20, 21-23; Mt. 28, 19-20), si la Cincizecime. Partea vazuta a acestei Taine, adica punerea mainilor si rugaciunea insotitoare, e tot de oranduire divina, ceea ce rezulta atat din faptul ca o gasim folosita de Sf. Apostoli, - ori ei lucrau dupa porunca Domnului, cat si din faptul ca prin ea se acorda har (II, Tim. 1,6; I T'm. 4, 14), ori numai Dumnezeu poate lega harul de un semn sensibil.

Harul care se da prin Hirotonie, e unul singur, dar se da in grad diferit celor trei trepte ale ierarhiei, potrivit misiunii sau rostului fiecareia. Mai exact, deosebirea celor trei trepte ierarhice superioare e in functie de masura harului acordat fiecareia.

Hirotonia acorda celui ce a primit-o atat capacitatea de a detine si exercita puterea sacramentala, invatatoreasca si conducatoare, cat si puterea insasi in cele trei ramuri ale ei, potrivit treptei pentru care a fost Tiirotonit. Prin Hirotonie nu se da numai puterea de a savarsi Tainele, adica puterea sacrament, ci intreaga putere bisericeasca, pentru ca in sine aceasta putere e una si numai aplicarea ei se face intreit. Intreaga putere bisericeasca este necesara pentru realizarea mantuirii oamenilor, nu numai cea sacramentala. Conducerea membrilor Bisericii la mantuire se face invatandu-i adevarurile revelate, sfintindu-i si indruimandu-le intreaga viata spre acest tel, ori misiunea ierarhiei e tocmai conducerea credinciosilor la mantuire. Sigur, cea mai inseninata latura a puterii bisericesti e cea sacramentala, pentru ca ea cuprinde mijloacele obisnuite de acordare a harului. De aceea, puterea invatatoreasca si cea jurisdictionala nu se pot acorda decat pe baza puterii sacramentale si proportional cu aceasta. Totusi faptul acesta nu inseamna ca puterea sacramentala singura e suficienta pentru mantuire dupa cum mantuirea obiectiva s-a realizat prin intreita lucrare a Mantuitorului, tot asa pentru improprierea ei sunt necesare toate trei ramurile puterii bisericesti.

Prin urmare nu se poate afirma, fara nici o precizare, ca Hirotonia ar acorda numai puterea sacramentala, iar celelalte doua puteri ar fi acordate printr-un act juridic al autoritatii bisericesti, prin asa numita trimitere canonica, pentru ca acest act juridic e ridicat aproape la rang de Taina. Apostolii au hirotonit pentru locuri determinate, fara sa faca deosebit trimiteri canonice, semn ca prin Hirotonie se da tot ceea ce era necesar pentru conducerea obstii la mantuire, adica intreaga putere bisericeasca. In Biserica veche exista, de asemenea, numai Hirotonia, caci aceasta se facea pentru o biserica anumita (can. 6/IV), incat nu mai era nevoie de o missio canonica. Prin trimiterea canonica nu se face altceva decat ca se determina teritoriul si persoanele asupra carora cel hirotonit are sa exercite puterea bisericeasca. Ea e un act juridic prin care nu se acorda puterea bisericeasca, ci numai se circumscrie teritorial, sau - se opreste om se ingaduie exercitarea ei. Caci, cineva poate avea capacitatea si puterea bisericeasca, dar poate sa n-o exercite fiind oprit. De fapt autoritatea bisericeasca poate opri si exercitiul puterii sacramentale, sau il poate ingadui, dar aceasta nu inseamna ca ia sau acorda insasi acea putere. Asadar prin trimiterea canonica nu se acorda puterea invatatoresca si jurisdictionala ci, celui ce le detine deja, i se acorda numai facultatea pentru exercitarea lor, si se determina teritoriul de aplicare a lor, - ca si a celei sacramentale de altfel, - lucru necesar pentru randuiala si bunul mers al Bisericii. In realitate, aceasta facultate se intinde si asupra puterii sacramentale. Ca totusi, in mod exceptional, pot invata si laicii, aceasta se datoreste faptului ca si ei au o stare harica si ca starea harica superioara a preotiei e necesara in primul rand pentru a putea savarsi valid Tainele, si numai in al doilea rand si in functie de cea dintai, pentru a invata si conduce. Laicii colaboreaza activ la exercitarea intregii puteri bisericesti, dar in limita determinata de starea lor harica si de drepturile ierarhiei.

Cu atat mai putin poate fi vorba ca preotilor li s-ar acorda puterea de a lega si dezlega pacatele celor ce se spovedesc, adica li s-ar acorda duhovnicia, printr-un alt act decat prin Hirotonie. Puterea de a lega si dezlega tine de puterea sacramentala, deci ea se da prin Hirotonie, iar nu prin ingaduinta sau cartea de duhovnicie a episcopului, sau prin vreo Ierurgie. Chiar daca preotul respectiv ar fi tanar si fara experienta, el poate implini aceasta misiune, pentru ca in realitate Dumnezeu este acela care iarta pacatele prin preot si prin iertarea acestuia. E altceva insa oprirea exercitarii acestei puteri. Deoarece cel ce se marturiseste trebuie tratat cu un anumit tact si ii trebuiesc date doctorii potrivite, preotul care, de exemplu, din cauza tineretii sau a lipsei de experienta n-ar corespunde acestor indatoriri, poate fi oprit de la exercitarea acestei puteri, putere pe care insa el totusi o poseda prin Hristos. Acordarea facultatii de a, o exercita, care e un act juridic, nu inseamna acordarea puterii insasi. Chiar si pentru ca sa existe un act de conferire a facultatii de a exercita aceasta putere, ar trebui sa fi premers cu un act de opreliste, pentru ca, in mod firesc, aceasta putere se da odata cu hirotonia, ori este nelogic sa fie ingaduit ceva ce n-a fost oprit, si ceea ce exista ca ceva dat pentru a fi lucrator.

In functie de gradul de har acordat fiecareia din cele trei trepte sacramentale, va diferi si capacitatea acestora, precum si masura in care detin si exercita puterea bisericeasca.

Episcopul detine plenitudinea puterii sacramentale, putand savarsi toate Tainele si Ierurgiile, e supremul invatator si carmuitorul raspunzator al credinciosilor pe calea mantuirii. Prin masuri juridice si pentru necesitati de ordine, episcopului i s-a ingaduit exercitarea acestor puteri numai pe un anumit teritoriu, in eparhia sa. Aici el lucreaza autonom, iar in dependenta de sinod si in granitele unitatii dogmatice, cultice si canonice cu Biserica intreaga.

Preotul detine puterea bisericeasca intr-un grad mai mic, caci sub raport sacramental el poate savarsi sase Taine, pe cand episcopul sapte. Deci diferenta e destul de mica. Celelalte ramuri ale puterii bisericesti le detine pentru teritoriul incredintat lui, numit parohie, in masura in care detine si puterea sacramentala. Aceste puteri el le detine prin Hirotonie, iar nu prin delegatie de la episcop, insa in exercitarea lor el e in dependenta de episcop, asa cum acesta e in dependenta de sinod. Preotul primeste puterea prin episcop, dar nu acordandu-i acesta ceva de la el, ci o primeste prin hirotonia savarsita de episcop, incat el nu-i un delegat al e-piscopului, caruia oricand i se poate retrage puterea data, ci un conducator stabil si de sine statator peste parohia sa, in limitele canonice fixate, conducator care raspunde de sufletele incredintate lui, asa cum episcopul raspunde de ale intregii eparhii. Activitatea lui se desfasoara in limitele atributiilor episcopului si pe masura, puterii ce o are, dupa cum ale episcopului se desfasoara in limita atributiilor sinodului si a unitatii de credinta, de cult si de organizare cu intreaga Bistoriea.

Diaconul are numai calitatea de a fi slujitor haric ajutator pe langa episcop sau preot la exercitarea puterii sacramentale. El nu detine in sens strict o putere sacramentala, si de aceea nu poate savarsi nicio Taina si nici nu detine in mod ordinar celelalte ramuri ale puterii bisericesti, si nici nu i se incredinteaza vreun anumit teritoriu spre pastorire. El ramane simplu ajutator haric, adica cu o anumita capacitate harica, fiind partas al preotiei.

Partea vazuta a Tainei preotiei consta in punerea mainilor arhiereului si in rugaciunea "Dumnezeescul har...". Atat actul cat si rugaciunea e aceesi pentru toate cele trei trepte, caci nu sunt trei Taine diferite, ci o singura taina, si numai gradele ei sunt diferite. De aceea, in rugaciunea amintita se specifica fiecare treapta in care se hirotoneste, iar pentru episcop se specifica si eparhia pentru care e destinat. In jurul acestei rugaciuni si a actului punerii mainilor, s-a dezvoltat apoi o intreaga randuiala, destul de complicata, care consta din rugaciuni, - cum ar fi cele doua specifice fiecarei trepte, - din ectenii, inconjurarea Sf. Mese, binecuvantari, metainii, sarutari, cantari, punerea mainilor pe Sf. Masa, ingenunchieri, predarea vestmintelo proprii treptei respective, si alte ceremonii, unele

comune, altele proprii fiecarei trepte, - cum ar fi citirea declaratiei, darea Liturghierului si pastrarea pentru un timp a, Sf. Trup, la Hirotonia preotului, sau punerea omoforului si a mantiei de catre un singur arhiereu , sau de catre toti athiereii slujitori, precum si a Evangheliei, pe capul celui ce se hirotoneste episcop. Cea mai bogata randuiala de hirotonie e cea a episcopului, ea fiind precedata de solemnitatea chemarii si a cercarii credintei celui ales. Unele dintre aceste ceremonii se savarsesc in altar, altele in naos; rugaciunea "Dumnezeescul har..." si punerea mainilor, partea esentiala a Tainei, se face numai in altar si numai la Liturghia Sf. Ioan sau a Sf. Vasile, in momentele hotarate: hirotonia episcopului dupa "Sf. Dumnezeule", a preotului dupa Heruvic si al diaconului dupa Axion.

Subiect al Hirotoniei poate fi orice crestin botezat, care implineste conditiile fixate de canoane. Pentru a ajunge insa intr-o treapta a ierarhiei sacramentale, el trebuie sa treaca prin toate treptele inferioare, - incepand cu tunderea, care simbolizeaza primirea in cler, - pazindu-se interstitiile minime pentru trecerea de la o treapta sacramentala la alta. De asemenea, nu se poate acorda unei persoane decat o singura treapta sacramentala la o Liturghie.

Savarsitor al hirotoniei e numai episcopul, unul pentru diacon si preot, pentru episcop trebuind sa fie de fata cel putin doi. Episcopul are dreptul sa hirotoneasca numai in eparhia sa si numai cu destinatie precisa. Hirotonia, nu se repeta pentru aceeasi treapta, caci starea harica si imputernicirile date prin ea persista atat timp cat cel ce a primit-o nu devine eretic. Exercitarea puterilor date prin ea poate fi oprita, ceea ce nu inseamna insa luarea harului.

Hirotesia e o Ierurgie instituita de Biserica, in baza puterii date ei de Mantuitorul Hristos, prin care se acorda fie o treapta a clerului inferior unui credincios simplu, fie un rang onorific sau administrativ unei persoane care are deja hirotonia. Cand anume s-a facut instituirea Hirote-siei nu stim, dar sa poate admite ca ea dateaza din sec. II-III, odata cu aparitia treptelor inferioare, deoarece ea constituie randuiala de promovare in aceste trepte. Putin mai tarziu, cand dezvoltarea vietii bisericesti a dus la crearea rangurilor administrative si onorifice, ea a inceput sa fie folosita desigur si la acordarea acestora.

Astfel, Hirotesia se intrebuinteaza ca slujba pentru promovarea in gradele ierarhice inferioare de citet si ipodiacon, grade care acum sunt doar stadii pentru ajungerea in treptele ierarhiei sacramentale. In Biserica veche ele insa isi aveau o existenta proprie, alaturi de celelalte grade ale clerului inferior: exorcisti, psalti si ostiari, pentru ca sluiba tuturor era reclamata de nevoile de atunci al Bisericii. Cu timpul, unele din aceste nevoi disparand, au disparut si slujitorii care le implineau, iar actele au trecut pe seama clerului sacramental, incit in Biserica noastra au ramas numai treptele de ipodiacon si citet-cantaret (contopite din sec XII).

Consacrarea sau hirotesirea unor persoane in aceste trepte e in primul rand o separare a lor din randul celorlalti si o dedicare lui Dumnezeu, dar si acordarea unui har ajutator, altul" decat cel acordat prin Sf. Taine, har care produce o inviorare a harului pe care persoana respectiva 1-a primit prin Sf. Taine, si care ajuta ca slujitorul respectiv sa-si indeplineasca cu vrednicie slujba sa. In niciun caz acest har nu e cel al preotiei, pentru ca el nu acorda nicio capacitate sacramentala. El ramane un simplu ajutor pentru o buna slujire.

Tot prin Hirotesie se acorda persoanelor din clerul sacramental unele ranguri onorifice si administrative. Rangurile onorifice pot sa fie acordate independent de cele administrative, ca o apreciere a activitatii desfasurate de un cleric pe teren bisericesc, dar uneori ele sunt legate intreolalta, acordandu-se un rang onorific deodata cu o insarcinare administrativa. Altcum zis, uneori acordarea rangului onorific e socotita ca iacandu-se in vederea unei viitoare slujbe administrative, sau invers, ca slujba administrativa aduce dupa sine si o anumita cinste sau demnitate. De altfel unele ranguri-, care acum sunt numai onorifice, isi au baza indepartata intr-o slujba administrativa, ca de pilda, demnitatea de iconom ; sau uneori cu acelasi nume se indica fie un rang administrativ, fie unul onorific. Asa de exemplu, prin protopresbiter se intelege sau un organ de control, sau un rang onorific, prin arhimandrit se intelege fie conducatorul unei manastiri, fie un titlu onorific, in fine prin protosinghel se intelege ori un functionar al cancelariei episcopale, ori un titlu de onoare. Titlurile de onoare se pare ca deriva tocmai din cinstea cu care era impreunata slujba bisericeasca respectiva, caci uneori rangul administrativ ramane ca titlu onorific atunci cind slujirea efectiva a incetat. Totusi rangurile administrative pot exista independent de cele onorifice. Astfel, protoiereul sau protopopul poate fi si simplu preot, nu numai protopresbiter sau arhipresbiter. De altfel, rangurile administrative sunt insarcinari temporare pe cand cele onorifice au, in principiu, persistenta.

De fapt, cand acordarea acestor ranguri se face in chip onorific, prin ele se marcheaza o activitate depusa deja, pe cand acordate cu scop administrativ, ele indica slujiri deosebite care vor urma. Astfel, la diaconat exista rangul de arhi sau protodiacon, cu insemnate atributiuni economice, mai ales in trecut; la treapta presbiteratului exista rangurile de arhivau protopresbiter, iconom, sachelar - primii putind fi si stavrofori - precum si cele de arhimandrit,, egumen, protosinghel, etc, in cinul monahal.

In cazul acordarii unui rang onorific, prin Hirotesie se da mai intai rangul in sine, ca semn de pretuire a unei activitati, precum si un oarecare har. In cazul acordarii unui rang administrativ, harul se da pentru buna implinire a slujbei respective. Accentuam insa ca, harul care se da prin Hirotesie in aceste cazuri, e un har ajutator pentru slujba incredintata, har care poate stimula pe primitor la o mai vie punere in lucrare a harului preotiei pe care il are, dar care nici intr-un caz nu-i egal cu harul dat prin Preotie, caci el nu aduce niciun plus de har preotesc, nu salta pe cel ce l-a primit din treapta sa sacramentala, ci in privinta capacitatii sacramentale exista deplina egalitate intre cei cu hirotesie si cei fara de ea. Intaietatea, cinstea, jurisdictiunea celor hirotesiti privesc cele externe, nu capacitatea sacramentala.

Partea vazuta a Hirotesiei e formata din punerea mainii savarsitorului si din rugaciuni specifice pentru fiecare rang - altele decat "Dumnezeescul har..." - insotite de ceremonii, unele comune, cum ar fi intreita binecuvantare pe cap, altele proprii, cum ar fi predarea vestmintelor sau insignelor randuite, citirea din Psaltire sau Apostol la citet-cantaret sau purtarea ligheanului la ipodiacon.

Savarsitor obisnuit al Hirotesiei este episcopul. In manastirea sa poate hirotesi si egumenul citeti (can. 14/VII) si ipodiaconi (can. 6 Nichifor Mart.), cu ingaduinta episcopului. Dupa randuiala, hirotesia se face in Biserica, in afara altarului si inaintea Sf. Liturghii, dar in fapta ea se face in timpul sau dupa Sf. Liturghie, mai ales cand se acorda ranguri onorifice, pentru a fi multi asistenti. Se pot hirotesi deodata mai multi citeti si ipodiaconi. Dupa hirotesia in citet se poate da imediat cea in ipodiacon, fara interval intre ele. Hirotesiile se pot anula.

Amintim ca in Biserica veche, Hirotesiile erau cu mult mai multe. Se hiroteseau nu numai detinatorii celorlalte trepte ierarhice inferioare carp existau atunci, ci si diaconitele precum si unii functionari care ajutau pe patriarh in conducerea si administrarea patriarhiei sau pe alti ierarhi in conducerea eparhiilor lor. Demnitatile sau functiunile bisericesti nu erau legate de o anumita treapta a Hirotonioi. Se intampla uneori, mai ales in Patriarhia de Constantinopol, ca unii dintre functionarii bisericesti sa fie simpli laici, cum erau, de pilda, unii conducatori ai asezamintelor de asistenta sociala, sau, uneori, reprezentantul patriarhului pe langa imparat si mijlocitorul dintre acestia, asa numitul apocrisiar, precum si altii. Functiunile acestea se confereau fie printr-o simpla numire, fie prin Hirotesie. Deoarece functiunile erau numeroase, urma ca si Hirotesiile erau multe, dar ele puteau fi ca ceremonie, fie foarte simple, fie de extensiunea unei Hirotonii.

CONCLUZII

Schitand deosebirile dintre Hirotonie si Hirotesie, remarcam mai intai ca prima fiind o Taina iar a doua o Ierurgie, harul dat prin ele va fi diferit la fiecare. Prin Hirotonie se da puterea bisericeasca, precum si harul preotesc care creeaza capacitatea de a primi si exercita aceasta putere, potrivit treptei respective; prin Hirotesie se acorda un har ajutator, altul decat cel preotesc, care nu naste nicio capacitate sacramentala, nici n-o schimba pe cea posedata deja. Harul dat prin Hirotonie e necesar mantuirii, in sensul si prin aceea ca acorda, celor ce-l primesc, capacitatea de a savarsi eficace Tainele prin care se da harul mantuitor si de a conduce pe credinciosi la mantuire. Harul dat prin Hirotesie nu e absolut necesar mantuirii, dar odata primit, ajuta in lucrarea mantuirii, producand o inviorare a harului dat prin Taine si creand o ambianta propice unor efecte mai bogate, implicindu-se aci, desigur, si efortul personal.

Pe langa aceasta deosebire, cea de fond, mai exista alte deosebiri relative la ceremonie, care insa sunt, de fapt, mai mult o evidentiere a primei. Semnalam cateva dintre ele. Astfel, Hirotonia se face numai de episcop (can. 1 si 2 Ap. 4/1, Const. Ap. VIII, 27), in eparhia sa (can. 35 Ap. 2/II), pentru o biserica anumita (can. 6/IV), in public (can. 7 Teofil), in altar, la timpul hotarat al Liturghiei Sf. Ion sau a Sf. Vasile, trecandu-se prin toate treptele inferioare si respectandu-se pentru treptele sacramentale interstitiile minime - cel putin o Liturghie. La o Liturghie se poate hirotoni numai un episcop, un preot.si un diacon persoane diferite. Hirotesiile se savarstesc obisnuit de episcop; cele de ipodiacon si citet si de catre egumenul-preot pentru manastirea sa (can. 14/VII si Nichif- Mart.) Ele se fac in Biserica, in afara altarului si inaintea Sf. Liturghii - cel putin in principiu -, sau paraclise, fara a se respecta vreun interstitiu si fara o destinatie riguroasa. De asemenea pot fi hirotesite mai multe persoane deodata.

Facand cateva consideratiuni de incheiere, remarcam ca problema expusa are doua aspecte principale: unul istoric-canonic, referitor la evolutia sensurilor termenilor hirotonie si hirotesie, care e in directa legatura cu dezvoltarea organizatiei bisericesti si cu nevoile carora Biserica a trebuit sa le faca fata in curgerea vremii; altul dogmatic-canonic, referitor la lucrarile insasi pe care le exprima acesti doi termeni, la locul pe care-l ocupa fiecare in organismul Bisericii si la importanta fiecareia in lucrarea mantuirii.

Inainte de a analiza pe fiecare dintre aceste doua aspecte, am precizat cateva lucruri care traseaza oarecum cadrul solutiilor. Din aceste precizari e de retinut ca in Biserica cele doua categorii de membri care au caracter de necesitate sunt: mirenii si clerul sacramental. Starea harica a acestor categorii e diferita. Slujba clerului sacramental, mai ales exercitarea puterii sacramentale, reclama o anumita capacitate, care se acorda prin harul Tainei Preotiei, odata cu insasi puterea de exercitare. Acest cler e necesar pentru ca e necesar harul mijlocit de ei. Ierarhia jurisdictionala, clerul inferior si functionarii bisericesti au aparut in timp, potrivit nevoilor Bisericii, dar ele nu au o putere sacramentala deosebita- Misiunea lor, fie ca priveste conducerea unitara a Bisericii, fie ca are rol ajutator, implinind anumite nevoi ale Bisericii ivite in timp, nici nu necesita un har sacramental, ci cel mult unul ajutator spre buna lucrare. Istoria Bisericii intareste cele spuse, aratand ca clerul sacramental a existat de la inceput, pe cand celelalte categorii de slujitori au aparut ulterior, dupa necesitati, deci Biserica a putut exista un timp si fara ele. Pentru cei ce sunt necesari in mod absolut, mai ales prin rolul lor sacramental, Dumnezeu a randuit acordarea harului trebuincios printr-o. Taina anume randuita. Pentru ceilalti, Biserica a randuit slujbe prin care se cere ajutorul, harul Domnului, dar care atunci cand nu se acorda, nu pericliteaza mantuirea celor pentru care se implineste slujba respectiva, dar cand exista o ajuta.

Cercetand evolutia sensurilor pe care le-au avut cuvintele hirotonie-si hirotesie, am constatat ca ea a fost tocmai inversa in raport cu intelesul originar pe care l-au avut aceste cuvinte. Astfel, "hirotonia", de la intelesul de alegere pe care-l avea la inceput, a ajuns sa indice uneori atat alegerea cat si sfintirea, ca in cele din urma intelesul de sfintire sa devina exclusiv, in dauna sensului etimologic si a celui originar. La fel "hirotesia" al carei sens primordial a fost cel de preotire sau sfintire, intrucat, potrivit insemnarii sale etimologice - (a pune mana) -, ea exprima ritul specific al Tainei Preotiei, a ajuns sa insemneze doar binecuvantare, in dauna intelesului propriu si originar.

Schimbarea intelesurilor proprii ale acestor termeni a inceput de timpuriu, probabil chiar din sec. II-III, dar ea s-a facut destul de incet. De aci a urmat o confuzie in folosirea acestor termeni, fiind luati adesea unul in locul celuilalt, sau cand cu un inteles, cand cu altul, confuzie care nu era inlaturata total nici in sec. XV.

In ce priveste partea strict dogmatica a problemei, ea se reduce la raportul dintre o Taina si o Ierurgie, deoarece Hirotonia e o Taina pe cand Hirotesia e o Ierurgie. Daca e usor a preciza caracteristicile unei Taine, nu acelasi lucru se poate spune despre Ierurgii, pentru ca asupra lor Biserica nu s-a pronuntat inca oficial, fapt care face ca si teologii sa stea in expectativa. Esenta problemei se refera nu la partea externa a Hirotoniei si Hirotesiei, care e in cea mai mare parte asemanatoare, ei la continutul lor, la harul care se acorda prin ele, precum si la instituirea lor. Prin Hirotonie sa da harul preotesc, care creeaza, capacitatea de a detine putere bisericeasca si de a o exercita. Ea avand instituire divina, lucreaza ex opere operato, in sens ortodox. Prin Hirotesie se da un har ajutator pentru buna indeplinire a unei slujiri incredintate, har care in niciun caz nu-i cel sacramental. Acest har nu e absolut necesar mantuirii, cum e cel dat prin Taine, dar atunci cand exista, faciliteaza lucrarea de mantuire si buna implinire a slujbei date. Hirotesia fiind de instituire bisericeasca lucreaza printr-o imbinare dintre ex opere operato si ex opere operantis.

Din aceste precizari rezulta ca Hirotesia nu poate acorda ceea ce tine de puterea preoteasca, inlocuind Taina Preotiei, deci ea nu poate fi folosita nici pentru a se acorda prin ea puterea de a lega si dezlega.

Din cele doua laturi ale problemei cercetate, mai insemnata e, fara indoiala, cea dogmatic-canonica. Latura istoric-canonica ne prezinta mai mult o evolutie curioasa si ne ajuta pentru a determina intelesul exact al celor doi termeni. Dar importanti sunt nu termenii, care pot varia, lucru pe care l-am vazut cu prisosinta si in cazul nostru, ci realitatea pe care fiecare din ei o exprima. Ramane, asadar, ca accentuand aceasta realitate, latura dogmatica adica, sa facem deosebirea care se cuvine intre o Taina si o Ierurgie, apreciindu-le la justa lor valoare, spre a nu incalca urja domeniul celeilalte, sau a atribui uneia rosturi si o importanta pe care nu o are. Cercetarea pe care am facut-o a vizat in primul rand un scop practic: acela de a sti in momentul de fata care este intelesul exact, care-i importanta si domeniul de aplicare al Hirotoniei si care al Hirotesiei, si in lumina acestui tel am accentuat unele aspecte, iar pe altele doar ie-am amintit.

Sever Buzan

• Despre preotie - Cuprins
  Publicat in : Despre Preotie