II. PUTEREA ZEILOR PAGANI

• « Inapoi
• Inainte »

ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CRESTINISMULUI

Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

Articolul urmator se bazeaza pe experienta unei femei, care, dupa ce a urmat liceul intr- manastire romano-catolica si a practicat hinduismul timp de douazeci de ani, s-a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinta Ortodoxa, afland in ortodoxie limanul cautarilor sale. Ea este in prezent membra a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca marturia ei sa deschida inimile acelor crestini ortodocsi tentati sa-i urmeze pe teologii modernisti, care isi fac acum aparitia pana si in Biserica Ortodoxa si care intra orbeste "in dialog" cu insisi vrajitorii cultelor neopagane, care asalteaza Biserica lui Hristos, alaturandu-se astfel lor in inchinarea chiar la dumnezeii paganilor.

1. Atractia Hinduismului

Aveam doar saisprezece ani cand doua evenimente au schimbat cursul vietii mele. Unul a fost cand am luat hotararea sa urmez liceul la manastirea catolica dominicana din San Rafael (California), in care am aflat prima data despre crestinism! Al doilea a fost cand, in cursul aceluiasi an, am facut cunostinta si cu hinduismul in persoana unui calugar hindus, un anume swami, care in scurt timp mi-a devenit guru (invatator). A inceput atunci o batalie de care nu aveam sa-mi dau seama decat douazeci de ani mai tarziu.

La manastire ne invatau adevarurile crestine de baza. Si in ele sta taria celor smeriti dar si poticnirea pentru cei mandri. Adevarat a scris Sfantul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (4,6). Si cu adevarat eram mandra! Nu voiam sa accept pacatul stramosesc si nici existenta iadului. Ma certam tot timpul, aducand argumente impotriva lor. O sora dominicana foarte blanda de acolo mi-a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: "Roaga-te sa ti se dea darul credintei".

Dar invatatura acelui swami se intarise deja asupra mea si mi se parea culmea degradarii sa ma rog cuiva pentru ceva, chiar daca acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai tarziu mi-am amintit de cuvintele ei. Dupa ani indelungati acea samanta a credintei crestine a rodit in mine din mijlocul unui ocean nesfarsit de disperare.

Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de carti citeam, chiar daca le inveleam in coperti ca sa nu atraga atentia. Citeam Bhagavad Gita, Upanisadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita. Nu ma indoiesc ca surorile credeau ca toate acestea imi vor trece, asa cum trec, in general, mofturile intelectuale ale adolescentilor. Dar una dintre ele mi-a spus intr-o zi adevarul in fata, un adevar foarte neplacut, pe care rareori il mai auzim rostit astazi. Mi-a spus ca o sa ma duc in iad, daca ma prinde moartea in hinduism, mai ales dupa ce am cunoscut adevarul crestinismului.

Sfantul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste. Caci daca dupa ce au scapat de intinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iarasi se incurca in acestea, ei sunt invinsi. Li s-au facut cele de pe urma mai rele decat cele dintai. Caci mai bine era pentru ei sa nu fi cunoscut calea dreptatii, decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta, data lor (II Petru 2,19-21).

Ce-am mai dispretuit-o pe acea sora pentru bigotismul ei! Dar daca astazi ar mai trai i-as multumi din inima. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, asa cum adevarul nu convine niciodata; dar acest adevar m-a condus pe mine la plinatatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost ca mi-a oferit un punct de reper, care, mai tarziu, avea sa ma ajute sa descopar ce mare inselatorie este hinduismul.

Dar la ora actuala situatia s-a schimbat. Daca atunci hinduismul nu era decat ceva izolat, acum s-a transformat intr-o epidemie. Acum este necesara foarte multa inteligenta pentru a patrunde dogmatica hindusa, mai cu seama daca vrem sa-i punem in garda pe tinerii crestini ca prin apropierea lor de religiile orientale ei risca o sinucidere spirituala.

Seductia hinduismului este totala. El incanta toate facultatile sufletului, ca si toate patimile lui, dar mai ales mandria. Si cum sufeream de o mare aroganta, chiar daca aveam doar saisprezece ani, am cazut victima acestor seductii. Cel mai tare ma framantau problemele legate de pacatul stramosesc si suferinta fizica si sufleteasca, care nu ma preocupasera mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.

Dupa aceea, constientizandu-le mai bine, calugarul hindus a fost acela care mi-a oferit alternative "valide din punct de vedere intelectual", pentru cele mai incomode dintre dogmele crestine. Iadul nu era decat o stare temporara a sufletului, produs de o karma rea (actiuni rele) din viata prezenta sau din vreo viata trecuta. Iar o cauza finita in mod evident nu poate sa aiba un efect infinit. Pacatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate in chiar interiorul Divinitatii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin nastere, si de care nimeni si nimic nu ma putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenta divina, eram chiar Dumnezeu; eram "Visatorul Infinit care viseaza visuri finite".

Cat despre problema durerii, ea este rezolvata printr-un rationament foarte elegant in cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decat Maya, adica iluzie. Ea nu are nici o existenta reala, iar un advaitin pretinde chiar ca poate dovedi aceasta.

Hinduismul este si pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilitatii umane in sens evolutionist - si anume pe calea unei educatii in "sistem guru" si pe baza conceptului de "evolutie", conform caruia exista o dezvoltare progresiva a spiritualitatii umane. Relativismul cultural isi gaseste si el locul sau in cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atat de nedisputata, incat punerea la indoiala a oricarui fel de relativism constituie o adevarata erezie, mai ales pentru cei care nu cred in dogmele Bisericii Crestine.

Ce poate fi mai rational si mai rezonabil (spun ei) decat ca fiecare popor sa aiba propriul sau mod de a concepe si de a se inchina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelasi pretutindeni, iar varietatea modurilor de inchinare nu face decat sa contribuie la "imbogatirea" armoniei religioase generale.

Dar atractia cea mai indiscutabila a hinduismului o constituie pragmatismul sau. Hinduismul este o religie eminamente pragmatica a carei intreaga constructie filozofica este sustinuta de instructiuni religioase, pe care discipolul le primeste in permanenta de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat sa verifice noua filosofie prin propria experienta. Nimic nu este nevoie sa fie acceptat pe baza credintei. Si contrar celor ce se cred in general despre hinduism, el nu contine nici un fel de taine, sau mistere - ci doar un imens material ezoteric -, asa incat credinta nu este catusi de putin necesara.

Ti se spune doar atat: "incearca si vezi daca merge". Iar mentalitatea occidentala este evident sedusa de acest fel de religie, pentru ca ea apare atat de "stiintifica". Dar aici urmeaza inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: daca aceste instructiuni se verifica intr-adevar (si ele intotdeauna se verifica), atunci tanarul trage concluzia ca sistemul este adevarat si implicit bun. Concluzia finala de "bun" nu are insa cum sa se impuna cu necesitate, pentru ca daca un sistem functioneaza nu inseamna ca el este neaparat si bun. In cazul respectivului sistem nu se poate afirma decat pur si simplu ca el functioneaza, ca instructiunile sale se verifica. Dar tanarul ucenic, neinvatat sa deosebeasca notiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere si o religie.

Ajung acum si la ultima seductie hinduista, aceea a experientei spirituale. Acestea sunt psihice si/sau demonice la origine. Novicilor insa, lipsindu-le un punct de referinta solid, nu le este posibil sa deosebeasca intre o experienta spirituala autentica si una falsa. Ceea ce nu inseamna ca ceea ce vad, aud, miros si ating ei este rezultatul unei stari mintale aberante. Dimpotriva, ei se afla intr-o situatie foarte concreta, care, in traditia ortodoxa, se numeste inselaciune diavoleasca. Expresia este foarte importanta, pentru ca ea descrie exact conditia persoanei care trece prin "experiente spirituale" de tip hinduist.

Dar acest tip de inselaciune acopera practic toata gama de experiente spirituale false: de la simpla iluzie si ispitire, pana la starea propriu-zisa de posedare demonica. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevarat si real iar efectul global este acela al unei cresteri accelerate a sentimentului de mandrie. Se instaleaza senzatia placuta a importantei personale, iar cel care o incearca, victima inconstienta a inselaciunii diavolesti, se simte recompensat pentru toate austeritatile si suferinta pe care a trebuit sa le suporte pentru a ajunge la aceste "performante".*

* In continuare despre inselaciune, vezi mai jos, p. 189

In epistola intaia a Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan se spune: Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu... (4,1)

Sfantul Grigorie Sinaitul isi avertizeaza si el ucenicii despre pericolele unor astfel de experiente: "Pretutindeni, si mai ales pe langa cei incepatori si pe langa cei mandri, dracii arunca intotdeauna mrejele gandurilor si inchipuirilor celor rele si le pregatesc gropi prin care sa-i piarda...".

Pe el l-a intrebat un monah: "Ce va face calugarul, caruia dracul i se infatiseaza ca un inger de lumina?". Iar Sfantul i-a raspuns: "Acel calugar are mare nevoie de dreapta socoteala (discernamant), ca sa poata deosebi intre bine si rau. Deci, nu fiti cu nebagare de seama si nu va lasati miscati cu usurinta de ceea ce vedeti; ci stati tari si puneti cu grija totul la incercare, tinand ceea ce este bine si alungand ceea ce este rau.

Intotdeauna trebuie sa cercetati cu grija toate si numai dupa aceea sa le credeti. Si ca sa cunoasteti ca lucrarea harului se simte intotdeauna si ca dracii, cu toate inselaciunile lor, nu o pot imita, aflati ca ea se simte dupa roadele ei, care sunt: blandetea, fata luminoasa, smerenia, ura fata de slava lumii acesteia, taierea patimilor si poftelor. Pe cand roadele lucrarii diavolesti sunt: mandria, inchipuirea, dispretul fata de altul si tot raul.

Acestea sunt roadele si lucrarile prin care iti vei da seama, daca lumina pe care o ai in inima este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salata se aseamana cu cea de mustar, iar vinul are aceeasi culoare ca otetul; dar gustandu-le, vei sti ce mananci. Tot asa si sufletul are puterea sa de deosebire (discernamant) si poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrari ale Duhului Sfant si care sunt inselaciuni si inchipuiri ale satanei".

Cel mai vulnerabil fata de inselaciunea diavoleasca este incepatorul care se afla sub rea indrumare sau cel care sufera de mandrie. El este cel mai susceptibil de lunecare catre un fals misticism, pe care hinduismul il transforma cu mult succes intr-un proces de durata. Le-a fost foarte usor nenumaratilor swami, care au proliferat in Occident in ultimele decenii, sa-i insele pe tinerii setosi de "experiente mistice". Ei au sesizat imediat ce sansa imensa de celebritate si imbogatire le ofera aceasta piata de suflete deja existenta si au profitat de ea.

2. Razboiul dogmelor

Crestinismul contemporan este luptat pe viata si pe moarte de catre un dusman invizibil. Metoda lui este de a ucide, daca ii sta in puteri, inainte de a-si declara numele. Acest dusman este hinduismul, iar razboiul care se da acum este un razboi al dogmelor.

La inceputul secolului cand s-au infiintat primele societati Vedanta in Statele Unite, preocuparea lor imediata a fost aceea de a lansa convingerea ca nu exista nici o diferenta reala intre hinduism si Crestinism. Mai mult. Nu numai ca ele nu se afla in conflict, dar un bun crestin va deveni inca si mai bun, daca va studia cu sarguinta si va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevarata intelegere a Crestinismului.

In primele lor conferinte, swami-i incercau sa arate ca simbolurile fundamentale ale Crestinismului - Logosul si Crucea -, isi au de fapt originea in India. Si ca acele idei caracteristice hinduismului precum reincarnarea, transmigratia sufletului si samadhi (fenomenul de transa) se gasesc de fapt si in Sfintele Scripturi, atunci cand ele sunt interpretate corect.

Cu aceasta momeala au fost prinsi multi crestini bine intentionati dar rau indrumati. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor asa-zis "inguste" si "sectare", si pentru acreditarea unei religii "stiintifice", care sa se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul initial a cazut intotdeauna pe ideea ca nu exista nici un element de separatie intre cele doua religii. Totul este unul. Diferentele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferintelor publicate la inceputul anilor 1900. Iar astazi pericolul in care ne aflam este cu atat mai mare cu cat ele au avut atunci un succes colosal.

Intr-adevar, in limbajul nostru cotidian cuvintele "dogma" si "dogmatic" au conotatii puternic peiorative si chiar negative. Iar aceasta atitudine plina de dispret in modul folosirii lor nu putea sa apartina celor care stiau ca ele inseamna ceea ce are Biserica mai sfant. Oricum, odata impamantenita aceasta conotatie negativa, cei mai timizi, carora nu le place niciodata sa faca nota discordanta cu ceea ce este in general acceptat, au inceput si ei sa foloseasca termeni precum "dogme rigide", expresie depasita, dar care indica atitudinea negativa a autorului fata de ele. Atitudinea aceasta a fost indusa in mod viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie nu stiau ca dogmele expun esenta Crestinismului, fie nu agreau Crestinismul.

In consecinta, tendinta ulterioara a multor crestini de a bate in retragere in fata acuzatiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduisti.

Lucrul incredibil este ca putini isi dau seama ca dogma crestina nu poate fi rasturnata, decat de un sistem opus de dogme. Or, cele doua religii, crestina si hinduista, nu au cum sa se "imbine" si sa se "imbogateasca" reciproc, pentru ca ele sunt radical opuse.

Daca credinciosii sunt lamuriti sa renunte la dogmele lor crestine sau sa si le modifice - ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel incat sa aiba si ei un crestinism mai modern sau mai "universal", atunci ei au pierdut tot, pentru ca taria lor, ca si a hinduistilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directa a dogmelor crestine. Ceea ce ne conduce la urmatoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocsii crestini cred ca este rau, hindusii cred ca este bine, si invers: ceea ce hindusii cred ca este bine, crestinii cred ca este rau!

Iar adevarata lupta aici sta: ca ceea ce constituie cel mai mare pacat pentru crestin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest pacat recunoscut intotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mandria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica-ma-voi in Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza tronul meu! Sui-ma-voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preainalt voi fi (Isaia 14,13-14). Iar la niveluri subordonate, tot mandria este cea care transforma pana si calitatile omului in pacate. Dar pentru hindus, in general, si mai cu seama pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare "pacat" este acela sa nu crezi in propriul tau "sine" si in "umanitate", ca in insusi Dumnezeu. Iata ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi inca nu intelegeti India! Noi indienii suntem de fapt inchinatori ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mantuirii) este urmatoarea: "Omul trebuie sa devina divin prin infaptuirea in sine a Divinului".

Este deci limpede pentru oricine vrea sa vada ca Hinduismul si Crestinismul, in esenta lor dogmatica, se afla intr-un conflict ireductibil ce priveste aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiasca si natura umana si scopul vietii omului pe pamant.

Dar daca cei ce-si spun crestini accepta propaganda hinduista, conform careia nu se da de fapt nici o batalie, ca diferentele dintre crestinism si hinduism sunt de suprafata si n-au legatura cu realitatea, atunci idei inamice Crestinismului au cale libera sa se desfasoare in interiorul sau si el pierde batalia, fara sa-si dea seama macar ca batalia a si avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, caci puterea de corupere spirituala a hinduismului este de neimaginat.

In propriul meu caz, in ciuda educatiei destul de solide pe care am primit-o la manastire, cei douazeci de ani de hinduism au reusit sa ma aduca pana in pragul iubirii raului. Vedeti, in India, "Dumnezeu" este adorat si ca Rau, in persoanei zeitei Kali. Voi vorbi despre ea in sectiunea urmatoare care se refera la practicile hinduiste.

Si de fapt inchinarea la rau constituie telul final al Hinduismului. Marturisesc aceasta din proprie experienta, ca una ce m-am inchinat zeitei Kali, atat in India cat si in America. Din experienta personala am cunoscut ca, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Daca renuntam la inchinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum sa ramana gol.

3. Locuri si practici hinduiste

In 1956 am facut parte dintr-o expeditie de teren impreuna cu un grup de jurnalisti reporteri in insulele Filipine. Ma interesau religiile primitive, mai cu seama cele din asa zisele zone de "ne-aculturatie* ", religii care sa nu fi fost semnificativ expuse activitatilor de misiune crestina.

* Aculturatie: preluare de catre o populatie a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a intregii culturi a unui popor aflat pe o treapta superioara de dezvoltare. - Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)

La ora la care am pasit in interiorul tribului Ifuago nu credeam in magie neagra, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El imi dadea toate informatiile. Cu timpul am aflat ca era faimos pentru maiestria cu care practica magia neagra. Ceremonia lor rituala, "baki", are loc aproape in fiecare seara in anotimpul recoltatului si pentru ea se strang intr-o coliba in jur de doisprezece vraci (preoti).

Pe parcursul intregii nopti se invoca diferite zeitati si stramosi, se bea vin de orez si se aduc ofrande in fata a doua mici figurine numite "bulol". Ofranda consta in sange de pui colectat intr-un vas. Sangele este folosit mai intai la ghicirea viitorului pe baza marimii si numarului bulelor cere se formeaza in el, si a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceste si dupa configuratia si culoarea organelor din puiul sacrificat.

In acest sange se imbaiaza apoi cele doua figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, in fiecare noapte cu luna luam notite cu constiinciozitate. Nu voi intra insa in detaliile de magie neagra practicata de tribul Ifuago.

Ideea principala este ca eu venisem cu prejudecata ca magia de orice fel poate fi explicata stiintific. Or, la plecarea mea de acolo, vazusem cu proprii mei ochi o atat de mare varietate de fapte si incidente supranaturale ca orice explicatie stiintifica a lor era virtual imposibila. Cauza pentru care am parasit acel trib, eu nefiind deloc o persoana care se sperie usor, nu a fost insa aceea ca am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci ca l-am constatat cel putin de doua ori manifestandu-se asupra mea.

Unsprezece ani mai tarziu am fost intr-un pelerinaj la Pestera Amarnath din muntii Himalaya. Este locul de inchinare la zeul Shiva si considerat cel mai sfant de traditia hindusa, in el se spune ca zeul se arata celor care il slujesc cu credinta, acordandu-le in acelasi timp si daruri. Calatoria pana la pestera este lunga si anevoioasa, in ea traversandu-se culmea Mahaguna printr-o trecatoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumita portiune, este practicata peste un ghetar.

In timpul acelei lungi calatorii petrecute in tacere totala (calauza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate ca zeul, caruia ma inchinasem si la care meditasem atatia ani, mi se va arata in sfarsit si mie.

Dar chipul lui Shiva din pestera este el insusi o curiozitate: este o formatiune de gheata alcatuita prin picurarea apei, care creste si descreste odata cu fazele lunii. Cand este luna plina, marimea naturala ajunge pana la nivelul pesterii - aprox. 4, 5 m inaltime -, iar cand luna este intunecata nu mai ramane aproape nimic din ea. Si asa creste si descreste in fiecare luna. Din cate stiu, nimeni nu a dat pana acum o explicatie stiintifica acestui fenomen.

Eu ajungeam intr-o perioada potrivita. Statuia era la marimea ei maxima. Eram pregatita cu nuci verzi de cocos, cu tamaie, cu bucati de textile rosii si albe, cu nuci, stafide si zahar, adica toate cele prescrise pentru jertfa. De emotie imi erau ochii plini de lacrimi. Dar imi este greu sa povestesc ce a urmat.

Atmosfera din pestera vibra intr-un mod care numai in noptile de magie neagra din tribul Ifuago imi mai fusese dat sa o simt. Practic, de cum am pus piciorul inauntru, m-a izbit o senzatie inexplicabila de rau in atmosfera si am iesit cu convulsii de voma inca inainte de a termina preotul sa arda jertfa mea marii imagini de gheata.

Credinta mea in hinduism primise o lovitura la Pestera lui Shiva, dar a mai trecut timp pana sa ma eliberez total de ea. A fost o perioada in care incercam sa gasesc ceva care sa sustina edificiul care incepea sa se prabuseasca, dar nu gaseam nimic. Privind retrospectiv, am parerea ca ne dam seama ca ceva e cu adevarat rau cu mult inainte de a ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la "practicile spirituale" si "locurile sacre" hinduse.

La inceputul initierii sale de catre guru, novicelui i se da o "mantra sanscrita" (o formula magica personala), si practici religioase speciale, care sunt in intregime ezoterice si nu se gasesc decat in traditia orala. Mentionarea lor in scris este interzisa si nici un initiat nu are voie sa le dezvaluie, secretul lor fiind pazit prin sanctiuni extrem de dure. Aceste practici sunt insa dezvaluite progresiv de guru invatacelului sau, care este invitat sa le "verifice" conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Si aceste practici dau intr-adevar rezultate, invatacelul dobandeste anumite puteri, "siddhis", cum ar fi citirea gandurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul si asa mai departe, adica toata gama celor mai periculoase experiente psihice.

Lucrul cel mai grav insa este ca discipolul cade invariabil intr-o stare de prelest (inselaciune diavoleasca), cand ia inselatoria drept realitate. Aceasta nu inseamna ca "experientele" pe care le incearca nu sunt reale, ci ca ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzatii extrem de placute, de viziuni de zeitati in lumina etc. (sa tinem minte ca si Satan se poate transforma in inger de lumina), care se sustin foarte bine cu afirmatiile filosofici hinduse, totul rezultand intr-un sistem practic si teoretic foarte compact

In realitate insa, Hinduismul nu este atat o preocupare intelectuala cat un sistem de practici care nu inseamna, nici mai mult nici mai putin, decat magie neagra. Adica daca faci gestul x, obtii lucrul y; nimic mai mult, decat un simplu contract. Termenii acestui contract insa nu sunt niciodata lamuriti clar si rareori noul initiat este curios sa afle care este originea acestor experiente si de unde ii vin lui puterile "miraculoase". Situatia este clasic faustiana si ceea ce practicantul nu stie este ca pretul pentru toate acestea il constituie chiar propriul sau suflet nemuritor.

Aria acestor practici este foarte vasta, capabila sa satisfaca orice temperament. Zeitatea poate sa aiba forma unui zeu sau a unei zeite, sau poate sa fie lipsita de forma -"brahmanul absolut". Tipul de relatie cu acest "ideal" ales, variaza si el in functie de cum este identificat acest ideal -copil, mama, tala, prieten, iubit, sluga -, sau, in cazul sistemului Advaita Vedanta, "relatia" insasi fiind socotita identitate. Gurul nu numai ca ii indica novicelui mantra personala si practicile pe care trebuie sa le urmeze, dar ii hotaraste si cum trebuie sa-si traiasca viata personala si care trebuie sa-i fie programul zilnic.

In cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt casatoriti, nici nu mai au voie s-o faca; toate fortele lor sunt directionale in sensul atingerii performantelor de ordin practic. Este interzis si consumul de carne, pentru ca el distruge acuitatea perceptiei. Gurul este literalmente insusi "dumnezeul" si "mantuitorul" respectivului discipol.

Aceste practici atat de diverse se reduc de fapt la cateva tipuri generale. Este vorba, in primul rand, de o idolatrie. Persoana se inchina la o statueta sau la o imagine, aducandu-i jertfa lumanari, camfor, tamaie, apa si dulciuri. De asemenea, zeitatii alese i se face vant cu un evantai din coada de iac, i se face baie, este imbracata si dusa la culcare.

Toate acestea par copilarii, dar ele se constituie in tot atatea experiente psihice al caror efect este bine sa nu-l subestimam. Idolatria Vedanta, pe de alta parte, ia forma adularii de sine, fie intr-un mod interior, mental, fie in mod exteriorizat, cu toata recuzita rituala. Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el", ilustreaza aceasta adulare de sine.

"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la inceput fiecarui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.

"Pranayama" consta din exercitii de respiratie executate impreuna cu rostirea formulelor magice. Exista si alte practici specifice sistemului "Tantra", in care Dumnezeu este privit ca "Mama"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evolutie si actiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotatia lor fiind nedisimulat malefica, nu le voi mai descrie aici. Ele si-au facut insa drum pana in America. Swami Vivekananda le prescria impreuna cu Vedanta.

Iata ce afirma el despre sine si in general: "Eu unul ma inchin celui teribil! Este o greseala sa credem ca placerea este dorita in mod egal de toti oamenii. Foarte multora le place, dimpotriva, durerea, printr-un sentiment care le este innascut. Sa ne inchinam deci terorii de dragul terorii insasi. Foarte putini sunt acei care au curajul sa se inchine mortii, sau zeitei Kali. Noi insa sa fim niste adoratori ai mortii".

Alte cuvinte ale lui swami despre zeita Kali: "Unii iau in deradere existenta zeitei Kali. Dar la ora actuala ea este in mijlocul oamenilor. Ei sunt incremeniti de spaima si armata a fost chemata sa imparta moartea. Cine poate spune ca Dumnezeu nu se manifesta El insusi ca Rau Precum si Bine? Dar numai hindusul indrazneste sa se inchine si Raului"*. Marele pacat este ca aceasta practica cu un caracter satanic de netagaduit este savarsita cu convingerea ca este buna. Iar mantuirea, care este in zadar cautata in hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrata doar de Dumnezeu prin lepadarea de sine crestina.

* Foarte putini (chiar dintre cei foarte doritori sa intre in "dialog" cu religiile orientale si sa se uneasca cu ele) au o idee clara asupra masivitatii practicilor idolatro-satanice care au dominat lumea pana la izbavirea ei prin venirea in istorie a Mantuitorului Hristos. Zeita Kali, una dintre cele mai importante zeitati hinduse este reprezentata in mod obisnuit in mijlocul unui dans sangeros al mortii, avand la gat cranii si capete taiate si limba scoasa afara in mod hidos intr-o sete neostoita de sange; ea este impacata in templele hinduse cu sange de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel: "De ce n-am adauga un pic de sange pentru a intregi tabloul?") Despre zeita Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform marturiilor ucenicei lui, 'Sora Nivedita'): "Cred ca ea este cea care ma inspira in cel mai mic lucru pe care il intreprind si ca ma poarta dupa voia ei"; fiind constient la fiecare pas de prezenta ei ca si cand ar fi fost o persoana tangibila. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maica, vino! Caci teroare este numele tau". Idealul sau religios era acela "de a deveni una cu eterna groaza". Poate fi aceasta, asa cum incearca unii sa ne convinga, un exemplu de "autentica viata spirituala a celor nebotezati", o parte a "bogatiilor" spirituale, pe care suntem indemnati sa le luam de la religiile necrestine? Sau este mai degraba o dovada pentru cuvintele psalmistului dumnezeii paganilor sunt idoli?"

4. "Evanghelizarea" Vestului

In 1893 un calugar hindus necunoscut sosea la "Parlamentul Religiilor" din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A facut o impresie uluitoare asupra celor prezenti atat prin felul de a vorbi si prin ceea ce a spus, cat si prin felul cum arata: imbracat intr-o roba portocalie cu stacojiu pe deasupra si purtand turban. A devenit imediat steaua saloanelor din inalta societate bostoniana si new-yorkeza iar filozofii de la Harvard erau impresionati de el la culme, in scurta vreme si-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli si partizani pentru planul sau grandios de evanghelizare hinduista a intregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).

S-au stabilit astfel societati Vedanta in marile orase americane si europene, insa aspectul cel mai important al activitatii lui a fost acela ca a reusit sa-si introduca ideile in marele circuit al gandirii si practicii universitare.

Scopul sau acesta era! Sa-si faca cunoscute ideile cat mai rapid si cat mai eficace. Putin conta pentru Vivekananda daca ele erau crezute sau nu, cata vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: "Bateti la fiecare usa. Spuneti-le tuturor ca toti sunt de natura divina".

Astazi parti si ecouri ale mesajului sau se gasesc in orice librarie, in mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, *Aldous Huxley, Teilhard de Chardin si chiar Thomas Merton.

* Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu tradusi si comentati si in cultura romana. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie in acest studiu, este insa mai putin familiar publicului romanesc. De ex. Aldous Huxley (1894-1963), stabilit in California in 1937, publica intre altele Time Must Have a Stop (Timpul trebuie sa aiba un sfarsit, 1944) in care autorul incearca sa evoce starea psihica a unei persoane in momentul mortii si imediat dupa aceea; si The Doors of Perception (Usile perceptiei, 1954)- in care se avanseaza ideea ca "sublimele stari mistice" nu sunt altceva decat functii ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor droguri, in calitate sa de agent britanic, Somerset Maugham (1874-1965)a trebuit sa paraseasca intempestiv Franta numai cu o valiza si sa se refugieze in S.U.A. unde ramane timp de sase ani (1940-1946). America este si pentru acest scriitor tara aventurilor mistice, care isi gasesc expresie in cartea The Razor's Edge ("Pe lama de cutit", sau "La marginea realitatii", 1945). Christopher Isherwood (1904-?), scriitor prolific si foarte activ si in lumea filmului si a scenei, emigreaza in 1939 in California spre a lucra ca scenarist la Holywood. Este cel care a tradus, impreuna cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita (1944) in limba engleza. In colaborare cu acelasi a mai scris Shan-Kara's Crest-Jewel of Discrimination (1947), si How to Know God; the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum sa-L cunoastem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Palanjali, 1953), dupa CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).

Thomas Merton este, fara discutie, cazul cel mai special si in acelasi timp mai periculos, pentru ca el avanseaza ideile lui Vivekananda de pe pozitiile unui monah crestin iar cartile lui, afectand institutia vitala a crestinismului occidental, au dat o lovitura puternica Romano-Catolicismului in ansamblu. Cu putin inainte de moartea sa, parintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o noua traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau "biblia" hindusa si piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.

Trebuie sa nu pierdem nici un moment din vedere ca Gita se opune pas cu pas tuturor invataturilor crestine fundamentale. Cartea sa Maestrii Zen, publicata postum, este de asemenea, demna de mentionat pentru ca se bazeaza in intregime pe o eroare foarte insidioasa: premisa ca toate asa numitele "experiente mistice" din indiferent ce religie sunt adevarate. Lucrurile insa nu stau deloc asa, si o persoana de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s-o stie. Ca ele nu stau asa o afirma si o dovedeste prin fapte Sfanta Scriptura si intreaga traditie a Sfintilor Parinti.

Personal cunosc o manastire catolica din California unde calugarii experimenteaza practici religioase hinduse, sub indrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Si cred ca daca terenul nu ar fi fost deja pregatit, asemenea lucruri nu s-ar fi putut intampla. Dar prin sosirea sa in Vest, Vivekananda aceasta a si facut, a pregatit terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decat este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie si datorita structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esential este acesta: Toate religiile sunt adevarate dar Vedanta reprezinta adevarul ultim. Diferentele sunt doar o chestiune de "nivele de adevar". Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevarului". Sau in cuvintele lui Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevarat, ci de la ceea ce este adevarat, la ceea ce este si mai adevarat, de la adevaruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astazi devine spirit maine. Viermele de astazi este si dumnezeul de maine. "Vedanta se bazeaza pe convingerea ca omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mantuieste singur. Vivekananda a formulat astfel: "Cine sa aiba puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mana care iti vine in ajutor pe intuneric trebuie sa fie propria ta mana".

Vivekananda era insa destul de orientat, incat sa-si dea seama ca o Vedanta prezentata in toate implicatiile ei si dintr-o data ar fi fost prea mult pentru mentalitatea crestina. "Nivelurile de adevar" insa erau o notiune cum nu se poate mai potrivita pentru a asigura puntea de legatura catre ecumenismul ideal: acela in cadrul caruia nu se iveste nici un conflict pentru ca toata lumea are dreptate.

Sau cum afirma swami: "Daca una singura din religii este adevarata, atunci toate celelalte trebuie si ele sa fie adevarate. Astfel credinta hindusa este a tuturor - deci si a voastra -, tot atat de mult pe cat este si a mea. Noi hindusii nu numai ca toleram, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugandu-ne la moschee cu mahomedanul, inchinandu-ne focului impreuna cu zoroastrul si ingenunchind la piciorul crucii impreuna cu crestinul. Noi stim ca toate religiile, in mod egal, de la cel mai primitiv fetisism, pana la cel mai inalt absolutism, sunt tot atatea incercari ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strangem toate aceste flori intr-un minunat buchet, caruia, legandu-l cu panglica iubirii, ne inchinam plini de incantare".

Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate in hinduism decat trepte catre adevarata si suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, in realitate, dispretuia Crestinismul pe care il considera "un adevar de ordin inferior", dualist, in conversatiile lui particulare spunea ca numai un las ar fi capabil sa intoarca si celalalt obraz. Si orice ar fi apreciat la celelalte religii, intotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta. "Arta, stiinta si religia - spunea el -, nu sunt decat cele trei cai diferite care exprima un singur adevar. Dar ca sa intelegem acest lucru trebuie sa fi patruns mai intai in teoria Advaitei".

Atractia pe care o exercita aceste idei asupra tineretului de astazi este incontestabila. Vedanta declara libertatea absoluta a fiecarui suflet de a fi el insusi. Ea neaga orice distinctie intre sacru si profan, intre ceea ce este sfant si ceea ce inseamna lumea obisnuita. Aceste dualitati nu reprezinta decat cai de exprimare diferita a unui singur adevar. Si singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu si o inchinare pe placul fiecaruia, intr-un cuvant, religia este "fa ceea ce-ti convine".

Va voi arata cat a fost de eficace in a introduce aceste idei hindu in romano-catolicism, unde succesul sau a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda a sosit pentru prima oara in America ca reprezentant al Hinduismului in "Parlamentul Religiilor" (1893). in 1968 s-au sarbatorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un "Simpozion al Religiilor", sub auspiciile Societatii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrarile cu un mesaj de bune urari din partea a trei mari personalitati, intre care un cardinal american.

In sesiunea de dupa amiaza, Campbell a vorbit despre conflictul dintre traditie si modernism in Catolicismul contemporan. El a spus: "La universitatea in care lucrez testele de opinie arata ca studentii catolici manifesta de cinci sau sase ani incoace atitudini vadit mai liberale decat s-a putut constata in trecut. Si sunt convins ca marele Swami Vivekananda insusi ar fi privit favorabil cele mai multe miscari in directia unei liberalizari a Crestinismului". Confuzia pe care o facea preotul Campbell insa era ca tendintele manifestate de studenti si numite de el "crestine", nu erau in realitate deloc crestine; ele erau pur si simplu atitudini si practici Vedanta.

Si ca sa nu se iveasca nici o indoiala in privinta acestei interpretari, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la pozitia modernistilor asupra a cinci aspecte de credinta, asa cum au fost ele formulate in trei reviste de specialitate internationale: Prabuddha Bharala, publicata la Calcuta; Vedanta Kesheri, publicata la Madras, si Vedanta and the West (Vedanta si Occidentul), care apare la Londra.

Despre dogme: "Adevarul este o notiune relativa, doctrinele si dogmele acestea (adica natura lui Dumnezeu, scopul vietii pe pamant, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbatoare, oamenii aflandu-se mereu in situatia de a nega astazi ceea ce ieri afirmau ca sunt adevaruri sfinte".

Despre Dumnezeu: "Este adevarat ca Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred ca atitudinea crestina liberala se misca foarte clar in directia filozofiilor orientale - atat in ceea ce priveste conceptia despre un Dumnezeu impersonal, cat si in legatura cu conceptul ca suntem divini cu totii".

Despre pacatul originar: "Acest concept degradant si jignitor despre fiinta umana este respins de crestinismul liberal, care afirma ca persoana umana este perfectibila prin instructie si educatie corecta".

Despre lume: "...liberalii afirma ca lumea in care traim poate fi imbunatatita si ca ar trebui sa ne dedicam cu totii construirii unei societati mai umane, in loc sa suspinam sa ajungem la Rai".

Despre alte religii, "grupul liberal" afirma: Trebuie abandonata calea demodata a misiunii de convertire. Ci, mai bine sa dezvoltam mai bune relatii cu alte religii".

Deci acestea sunt afirmatiile preotului romano-catolic Campbell, purtatorul de cuvant al "Grupului Catolic Modernist". Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevaruri mai inalte, a unei filozofii mai adanci si a unui sublim mai inefabil, care se obtine subordonandu-L pur si simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.

Astfel, iata vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.

Iata cum s-a facut curatenie in romano-catolicism. Cainii sai de paza au luat hotul drept prieten al stapanului, iar casa este devastata sub ochii lor. Hotul a spus: "Haideti sa fim mai toleranti in dialoguri interconfesionale", intrand pe poarta. Mai departe era simplu. Hindusul "crestin" (swamis-ul) nu avea decat sa expuna filozofia Vedanta, folosind terminologie crestina.

Pe de alta parte, crestinii hinduisti (adica grupul catolicilor "modernisti" sau "liberali"), au trebuit sa-si largeasca cadrul propriei religii, pentru a cuprinde in ea si hinduismul. Astfel, in mod necesar, adevarul a devenit eroare, iar eroarea adevar. Dar, vai! Unii ar vrea acum sa tarasca in aceasta casa a dezolarii si Biserica Ortodoxa. Dar sa le amintim modernistilor cuvintele lui Isaia:

Vai de cei care zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul, dulce si dulcele, amar. Vai de cei care sunt intelepti in ochii lor si priceputi dupa gandurile lor! (Isaia 5,20-21)

5. Scopul Hinduismului: "Religia Universala"

Nu mi-a venit sa cred cand am vazut ce avans colosal capatase hinduismul pe teritoriul credintei crestine in timpul cat eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbari fara efort, tocmai pentru faptul ca in toti acesti douazeci de ani am fost practic izolata din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru ca ma subordonasem filtru totul gurului meu. Trebuia sa respect cu strictete toate prescriptiile lui, indiferent cat de severe, fara inteles sau absurde mi se pareau. Printre ele se afla si interzicerea de a citi carti cu continut crestin sau de a sta de vorba cu crestinii, in pofida vorbariei lor despre adevarul religiilor, swamii stiu ca Hristos este dusmanul lor de neinvins.

Deci, douazeci de ani nu am facut altceva, decat sa studiez filozofia orientala si sa practic ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat sa urmez cursuri universitare si sa obtin o diploma in filozofie si antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decat o diversiune, care sa-mi dea sentimentul ca fac ceva foarte important, adevarata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami si cel in care puneam in practica invataturile Vedanta.

Misiunea trasata de Swami Vivekananda s-a indeplinit te mai toate aspectele ei. Un singur punct a ramas inca nerezolvat: instaurarea unei religii universale. Iar instaurarea unei astfel de religii in lume va echivala cu victoria finala a diavolului, pentru ca "Religia Universala" nu are voie sa contina "nici o idee individualista si sectara", ea nemaimentinand din crestinism decat o terminologie goala.

Instaurarea "Religiei Universale" va trebui sa echivaleze cu conflagratia totala a crestinismului. Si aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamenteaza "Noul Crestinism" tocmai in termenii in care Swami Vivekananda isi specifica propria sa "Religie Universala".

Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul ca, spre deosebire de teologii catolici traditionalisti, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care insa, dupa parerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie ca se prefac ca nu vad. Aceasta opera plagiaza in mare parte doctrincle Vedanta si Tantra, pe care le combina in liantul unui jargon de sonoritate crestina si le prezinta apoi sub masca de mare efect a evolutionismului.

Iata un citat: "Lumea in care traiesc devine dumnezeiasca. Si totusi focul ei nu ma arde, iar apele ei nu ma topesc. Caci, spre deosebire de formele false ale unui monism care sa ma impinga spre un inconstient al pasivitatii, eu descopar un pan-crestinism care ma conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finala. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adanca si totala dezlantuire a fortelor materiei... Marturisesc ca, urmand exemplul Dumnezeului intrupat, Care mi S-a revelat in credinia catolica, nu pot sa ma mantuiesc, decat unindu-ma cu Universul".

Aceasta ce nu este altceva decat cel mai pur hinduism! Are cate putin din toate: un vers din una din Upanisade si bucati din cateva sisteme filozofice impreuna cu practicile lor.

Intr-o conferinta de presa a prelatului Arrupe, generalul "Societatii lui Iisus", care a avut loc in iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apararea pe temeiul ca "nu este teolog sau filosof de profesie, si, deci, poate sa nu fie constient de toate implicatiile teologice si filozofice pe care le pot capata intuitiile sale". Dupa care, respectivul prelat l-a laudat pe Theillard de Chardin, astfel:

"Parintele Theillard este una din marile voci ale gandirii filozofice contemporane, iar succesul sau nu trebuie sa ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reusit sa reconcilieze stiinta si credinta religioasa". Iar modul in care a reusit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.

Iata ce spune Theillard insusi: "Noua religie nu va fi a altceva decat vechiul nostru crestinism, dar imbogatit cu un suflu nou ce provine din evolutia fireasca si legitima a dogmelor sale in contactul lor cu noile idei ce apar in societate". Sa examinam in aceasta lumina "Religia Universala" a lui Vivekananda, alaturi de "Noul Crestinism" al lui Theillard. Asa cum este ea propusa de Vivekananda, "Religia Universala" trebuie sa aiba cinci caracteristici.

In primul rand trebuie sa fie stiintifica si construita pe principiul legilor spirituale, adica va fi o religie adevarata si stiintifica. Caci intr-adevar, atat Vivekananda, cat si Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credinta.

In, al doilea rand, fundamentul sau este , unul evolutionist. Sau, in cuvintele lui Theillard: "O forma religioasa necunoscuta pana acum, una pe care nimeni nu a putut pana in prezent sa o imagineze sau sa o descrie, Pentru ca universul nu era destul de larg si de organic sa o incapa. O noua forma de religie ia fiinta acum in inimile oamenilor, dintr-o samanta semanata de ideea de evolutie". Si in continuare: "Pacatul originar... este un concept care ne leaga de maini si de picioare si ne goleste sangele din vene" pentru ca ,"asa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezinta un anacronism pentru sistemul nostru evolutionist de gandire".

Este locul sa afirmam aici ca acest concept pseudoreligios de "evolutie" pe care Crestinismul l-a respins intotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gandirii hinduse si el nu lipseste din nici una din aplicarile ei practice.

In al treilea rand, "Religia Universala" nu prezinta in centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondata de niste "principii eterne". Theillard este in mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, cand scrie: "Hristos imi devine din ce in ce mai indispensabil... dar in acelasi timp, persoana istorica a lui Hristos imi devine din ce in ce mai lipsite de substanta si mai indistincta". "Viziunea mea despre El ma poarta din ce in ce mai sus pe axa ortodoxiei".

Ne pare rau sa spunem, dar acest spirit al unui "Hristos" nonistoric este "ortodoxie" hindusa, nu crestina.

In al patrulea rand, scopul principal al "Religiei Universale" este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce nu poate fi oferit de asa zisele religii individualiste si sectare. In viziunea lui Teillard de Chardin, Crestinismul insusi este o astfel de religie, pentru ca el nu raspunde tuturor tipurilor de aspiratii religioase. Iata cum isi exprima el nemultumirea sa: "Crestinismul ramane in continuare oarecum un refugiu. E1 nu mai imbratiseaza sufletul, nu-l mai satisface, sau, intr-un anumit fel, nu mai este in stare sa calauzeasca viata omului modern".

In al cincilea si ultimul rand, in cadrul "Religiei Universale", sau al "Noului Crestinism", noi ne indreptam cu totii catre aceeasi destinatie, indiferent de traditia religioasa din care provenim. Pentru Teillard de Chardin aceasta destinatie este "Punctul Omega" situat dincolo de posibilitatea oricarei reprezentari. Pentru Vivekananda aceasta destinatie este intruchipata de "OM": "Intreaga umanitate se indreapta catre poalele acelui loc pe care se afla inaltat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decat toate sunetele".

Unde se va sfarsi aceasta deformare a Crestinismului si triumful hinduismului? Vom avea pe "OM* " sau vom avea pe Omega (adica pe Hristos)?

1) In text "OM" nu este luat in intelesul de om ca persoana, ci ca silaba sacra a hindusilor.

• « Inapoi
• Inainte »